Să fie România de-acum în veci unită
Şi propăşind în toate să fie ea menită,
La răsărit să-nalţe pavilionu-i sus,
Ca cele de apus.
Să aibă România industrie şi arte,
Şcoli bune, răspândite în orişicare parte;
Încât românii toţi să fie luminaţi
Ca cei de stat bărbaţi.
Să fie România întinsă, mare, lungă,
Ca cei ce o aspiră la sânu-i să n-ajungă,
Să turbe alungând-o şi rătăcind în dar,
Să piară la hotar.
Să aibă România puternică armată,
În numele lui Ştefan ş-al lui Mihai chemată,
Ca orişicând prudenţa o luptă-ar rândui,
Să ştie birui.
Să fie România tot binecuvântată,
Ca ţară mult mănoasă, ca ţară-mbelşugată;
Străinul să-i aducă a sale bogăţii,
Pe-a ei producte vii.
Să aibă România comori asigurate,
Să aibă navigaţii, să-şi facă căi ferate;
Comerţul ei să fie activ şi răspândit,
Ca mijloc de-nflorit.
Să fie Domnitorul de Dumnezeu lăsat,
Ca să renască astfel frumoasa Românie,
Întru eternitate mult binecuvântat;
O fie, fie, fie!

Ursule, tare…ursuz
De o vreme-ncoace eşti,
Zise vulpea cea şireată,
Şi pe toţi ne ocoleşti.
Haide, bre, că nu-i aşa
Greu să spui şi tu ceva.

– Vulpe, lasă-mă, te rog,
Nu îmi e de dialog.

– De ce, bre, te doare tare
Coada aia ce fu mare
Iar acu’ e doar un ciot?

– Vulpe, simt că nu mai pot.
Mă înnebuneşţi ! Te bat!

– Stai niţel! N-am terminat!

La rege, tu, când te-ai dus,
Despre mine ce i-ai spus?
Că, “vai, vulpea n-o să vină,
Rege leu, că e haină,
Nu-i pasă că eşti bolnav
Şi încă atât de grav.”
Da’ eu m-arătai degrabă
Şi te-am prins în plină treabă.

– De-un’ să ştiu că te arăţi?
Că au fost destule dăţi
Când doar umbra ţi-o vedeam…

– Mai stai, bre, şi tu la geam,
Când m-abat pe la ogradă.
Da\’, cum eşti făcut grămadă,
Slabe şanse să mă prinzi…

– Vulpe, coarda o întinzi!

– Da’ tu coarda n-ai întins,
Ursule, când ai pretins
Că-i eşti regelui loial?
Uite de-aia ai rămas
Fără coadă. Ştii ce glas
Am, când vreau pe cineva
Să conving. Ei bine,-aşa
L-am convins chiar şi pe leu,
Ce mai rege!, cum că eu
Pân’ s-ajung, ca să mă vadă,
Culesei ierburi grămadă
Să îl vindec…Dar, păcat,
Pentru leacul minunat,
Auzit-am la un curs,
Se mai cere, ca să vezi,
La trei cozi de şoricel,
Şi codiţa unui urs.

– Recunosc, m-ai aranjat.

– Ne-mpăcăm?

– Neapărat!

Şi-uite aşa, copiii mei,
Povestea s-a terminat…

dupa o poveste populara franceză

I

Un şuier lung — gem osii ferecate —
Un strigăt viu — nebun de libertate!
Pe roţi uruitoare
Vagoanele urnite
Alunecă uşoare
Mai iute, mai grăbite,—
Dar inima-mi nebună
Mai iute-ar vrea să meargă,
Şi bate-n piept, să-l spargă,
Să zboare-n lumea largă
De-atâta voie bună!

Griji amărâte, zbuciumări deşarte,
Vă las de-acum!
Vă las cu bine! La o parte!
Voi n-aveţi ce-mi căta la drum!

Pieriţi, întunecate duhuri!
Sunt liber ca ciocârlia-n văzduhuri!
Îmi flutură părul în vânt,
Şi cânt, —
Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei!
Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!

Ce dor i-a fost poetului
De freamătul brădetului,
De murmurul izvorului,
De fluierul păstorului,
De glasul păsărelelor
Şi de vecinul stelelor —
De vârful Caraimanului,
Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului!…

II

Stă Caraimanu-nnegurat,
Moşneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.

Şi cum se uită la moşneag,
Se mai opreşte-o clipă-n loc:
I-azvârle cu un zâmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi doi nouraşi,
Urcând tiptil, în zare, sus,
Râd răsfăţaţi şi drăgălaşi,
Privind idila din apus.

III

Fânu-i strâns, şi de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scânteie
Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare,
Satul se-nveleşte-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.

Dulce şi încet se-ntinde
Tihna pe pământ şi-n cer…
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.

IV

Din culmea Vârfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Şi iar m-apucă aprig dor,
Odorul meu, de tine.

Departe, peste munţi şi văi,
E casa ta cea mică…
Sunt duşi în sat părinţii tăi,
Şi-n prag stai singurică…

Că nu-s un vultur… să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Şi ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,

Şi să te iau cu mine, sus,
Şi să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.

V

Este ceasul când truditul
Muncitor voios aruncă
La o parte grija zilei
Şi uneltele de muncă.
S-au întors de la păşune
Liniştitele cirezi,
Umbre cresc pe nesimţite
Prin grădini şi prin livezi.

Dar un zvon de mii de glasuri
Umple zarea fără veste:
Craiul zilei, stând s-apună,
A încremenit pe creste.
Văile răsună toate,
Dealurile viu răspund
Şi vijelios se-nalţă
Pulberea departe-n fund.

Sună dealul, valea sună,
Stă văzduhul să se spargă
De tălăngi nenumărate
Ce izbesc în bolta largă,
Căci coboară de la munte
Oile, şi curg puhoi,
Cu un greu potop de ceaţă
Înainte şi-napoi…

Un berbec cu coarne-ntoarse,
Tacticos şi prea cuminte,
După gât c-un clopot mare,
Merge singur înainte.
Pe la margine dulăii;
Urecheatul, la mijloc,
Cu desagii grei în spate,
Anevoie-şi face loc.

Iar prin pulberea de aur
Tocma-n capul celălalt
Creşte umbra-ntunecată
A ciobanului înalt:
Cu căciula într-o parte,
El păşeşte plin de fală,
Seara purpurie-i schimbă
Zeghea-n mantă triumfală…

VI

DOINA
Se tânguiesc
Tălăngi pe căi,
Şi neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munţi…
La făgădău,
La Vadul-Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai mărunţi…

Grăiesc încet…
Un scurt popas —
Şi spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări…
Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopţii reci,
Umbrind poteci,
Se-nalţă-n zări…

Şi neguri cresc,
S-anină-n crăngi; —
Se tânguiesc
Şi plâng tălăngi
Pe căi pustii…
Se duc uitaţi
Cei trei fârtaţi,
Săltând în şa,
Plutind aşa,
Ca trei stafii…

Dar când ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărâmă stânci…
Haiducii mei
Doinesc toţi trei:
Şi clocotesc,
Şi hohotesc
Păduri adânci…

VIII

Cu fruntea-n mâna albă…
Cu fruntea-n mâna albă rezemată,
Cânta frumoasa fată la fereastră,
Cânta de dor,
Şi glasu-i dulce şi tremurător
Se înălţa în liniştea albastră
A luminoasei nopţi de vară…
Căci era noapte-adâncă, albă, clară
Şi trist cânta copila, fermecată
De linişte şi de singurătate…
Şi singură se asculta cântând,
Şi nu sfârşea un cântec jumătate,
Că altul îi venea mereu în gând.
Şi nu ştia nici ea de unde vin
Aceste triste cântece uitate…

Cânta de dor şi chin,
De lacrimi tăinuite în tăcere,
De zile de zbucium şi nopţi de veghere,
Şi de chemări, de patimi neînvinse
În deznădejdea braţelor întinse,
De ani pustii de lungă aşteptare,
De zilnice-amăgiri,
Şi hohote de plâns la deşteptare…

Încremenise brazii ascultând
În linişte… pe uliţi — nici un pas…
Doar Prahova cea fără de popas

Curgea în vale,
Amestecând în al copilei glas
Tot murmuru-necat al apelor sale…

IX

Jos, între care,
Vitele rumegă;
În depărtare
Văile fumegă.

Dorm muncitorii
Pe lângă focuri:
Apele morii
Murmură-n scocuri.

Scapără stelele…
Ceasul în care
Dănţuie ielele
Lângă izvoare…

Sprintene, vesele
Peste coline
Joacă miresele
Apelor line.

XI

Fantastic norii se-nveşmântă,
Străpunşi de suliţi lungi de aur
Şi ca-ntr-un lac de sânge creşte
Întreaga zare-nspre coclaur.

Semn de război!… Un glas de bucium
Din văi mă face să mă speriu…
Visam, Austrie, că-n flăcări
Se darmă vechiul tău imperiu…

Down where the lonely poplars grow
How often have I erred;
My steps that all the neighbours know
You only have not heard. Towards your window lighted through
How oft my gaze has flown;
A world entire my secret knew
You only have not known.

A word, a murmur of reply
How often did I pray!
What matters then if I should die,
Enough to live that day;

To know one hour of tenderness,
One hour of lovers’ night;
To hear you whisper’s soft caress
One hour, then come what might!

Had you but granted me a glance
That was not filles with scorn,
Out of its shinning radiance
A new star hab been born.

You would have lived through lives untold
Beyond the ends of time;
O deity with arms so cold,
O marble form sublime!

An idol of some pagan lore
As now no more is seen,
Come down to us from times yore,
From times that long have been.

My worship was of ages gone,
Sad eyes by faith beguiled,
Each generation handed on
From father unto child.

But now I very little care
To walk along that lane,
Nor heed the face I found so fair
Looks out for me in vain;

For you are like them today
In bearing and in guise,
And I but look on your display
With cold and lifeless eyes.

You should have known to value right
With wondering intent,
And lit your candela at night
To Love that God had sent.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

Îsi mânã timpul carul de piatrã pe sub cer
Si trag la jug centauri cu capete de fier…

Hei, timpule, opreste-ti odatã pasii duri!
Centaurii trimite-i sã roadã vechi pãduri,

Iar tu, la pragul casei sã mi te pleci ca rob,
Sã te trimit un secol cu vitele pe glob!

E câmpul ca si cerul la fel de mãtãsos…
Ti-i trupul ca alunul atât de mlãdios,

Si zvelt îti este bratul ca ramura din meri,
Întinsã spre cocorii acestei primãveri…

Sã-mi spunã înteleptii de stiu, cum pot sã stea
Aceleasi elemente si-n pulbere si-n stea:

Cosita, bratul tânãr si mlãdiosul mers
Ti le-ntâlnesc oriunde în largul univers…

As vrea o clipã numai sã-mi vii în adevãr,
Cu buzele suave ca florile de mãr –

Si o sã-si mâie timpul atunci, spre muntii duri,
Centaurii nãpraznici sã roadã vechi pãduri,

Iar cornul ce vesteste, cumplitã, fuga lui,
Va rugini deasupra, la cãpãtâi, în cui.

(“Poezii”, 1964)

O ceată–ntunecată s-a oprit
Tăcută şi răsleaţă la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfinţit
Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece şi joc în loc de pâine
Şi beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Şi-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Şi tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!… însă… tăcere:
Ei au putere!…

*

Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?…
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi… dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!… Nu cunosc frica,
Nu e nimica!…

*

Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!…
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete…
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!…

*

Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare

S-o smulgeţi singuri ca din topor!…
Daţi-ne drumul cu mare zor!…

Ard molcom lumânările
de ceară în sfeşnice.
un tâlc s-alege sibilin
prin umbrele veşnice.

Pe vetre şi în capiste
ş-atâta jeraticul.
S-aprinde ambra pentru zei,
şi mirtul, sălbaticul.

Şi arde untdelemnul în
opăitul cu toartele,
pentru vieţi ce vor veni,
dar şi pentru moartele.

Dacă lumina ar cânta
vărsându-şi puzderia
noi am vedea cum cântecul
consuma materia.

Nu vine nimeni să se uite
în tăcerile şi suspinele mele?

Doar Dumnezeu, veşnică priveghere
La uşa şi fereastra mea,
Mai aruncă o frunză, o floare
Mai aprinde câte o stea, mai trimite câte o speranţă
Prin hămăitul unui câine adormit,
Mai umple gândul
Cu tropote de cai,
Înhămaţi la constelaţii
Acoperite de nepăsarea greierilor
ce-şi fracă delirant picioarele
Până-n auzul meu
semn că încă n-am murit.