Am văzut doi aştri,
Strălucind albaştri
Sub o frunte-n vis;
M-a-necat seninul
Când privii divinul,
Blândul lor surâs.

Şi mi-am zis în mine:
Înger cu lumine
De-un adânc noroc…
Din a vieţii tale
Înflorită cale
Cum nu stai în loc?

Tot alte vremi s-au aşternut.
Din ce în ce mai rar,
Icoane şterse din trecut
Încet şi trist răsar.

În urma mea s-a-ntunecat,
Cum nici n-aş fi trăit…
Mai clare-s câte le-am visat
Şi-n cărţi le-am fost citit.

Şi de-ar fi fost să nu te ştiu,
De mult puteam să mor
Un beduin într-un pustiu,
Sub lună călător.

Dar chipul tău în veci mi-a stat
Ca o lumină-n gând.
Şi ani întregi te-am aşteptat,
De-atâta dor plângând.

Căci singura-mi iubire-ai fost
Şi singurul meu vis,
Ce-n stepa fără adăpost
O cale mi-a deschis.

În fine, mi te-ai arătat,
Tu, chip frumos şi sfânt;
Pierdut, în faţa ta am stat
Cu ochii în pământ,

Gândind că s-ar putea să pleci,
Stingher şi dornic iar,
Să plâng în urma ta pe veci,
Chemându-te-n zadar.

Tu însă te-ai înduioşat
Şi mâna mi-ai întins,
De tine m-am alăturat
Şi-n braţe te-am cuprins.

De-acum nici voi să mai ascult
La glasurile din trecut.
Fiinţa mea cea de demult
În noapte s-a pierdut.

În urmă stă un larg pustiu,
Un vis nelămurit.
Din tot trecutul meu nu ştiu
Decât că te-am iubit.

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce milos i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele…

Să punem soare în loc de ceaţă
Să punem vântul cald în loc de gheaţă
Iar în copaci , sătui de geruri grele,
Să punem frunze, flori şi rândunele.

Să punem la arat tractoare
Să punem oameni harnici pe ogoare
Şi inspiraţi de cei străbuni
Să punem vite pe păşuni.

Să punem dragoste şi bucurie
Să punem pace, linişte şi armonie
Voioşi, încrezători şi cu speranţă
Să punem dragoste de viaţă.

Plingi în coltul magaziei
si lacrimile-ti ramin în pinza paianjenilor
mirati de-asa muste amare.

O slujnica din secolul trecut
se piaptana fericita în pragul unei case
cazate chiar ieri la cutremur.

Nu poti face nimic
pentru copilul smintit ascuns în boscheti
ce scoate scântei si funingine pe gura
ca un vapor cu zbaturi.
El e aidoma oului
cu aura pe dinlauntru.
Daca i-ai atinge macesul din preajma
ai cadea electrocutat.

Doi bureţi
Erau băieţi
Şi-şi vorbeau de la burete
La burete cu “băiete”.

Când stăteau la vreo agapă,
Mâncau sare şi beau apă,
Acolo pe fund de mare:
Aici apă, aici sare.

La sare se-nţelegeau
Dar la apă se-mbrânceau…

Iar acuma, pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat,
Sarea e-n bucătărie,
Apa-n aer, cine ştie.

toţi am strigat
odată după mume
dar n-am trezit
în vale
nici un sfânt

pustiu e locul
unde stăm noi,
tată,
spre tâmpla lumii
nici o cărare
arsă
nu se-arată

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte –
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate…
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!…

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt –
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!…
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ…
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!…

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate –
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi –
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără “car cu boi”,
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!…

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit –
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit –
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!…

Ca cerul munţilor, limpede,
Adânc, ca a nopţilor stele,
Tu eşti a durerii imagine,
O, tânăr cu palidă frunte.
Pe ochii tăi mari, suferinţele
Întins-au zăbranic de ceaţă,
Sub care întorsu-s-au, singure,
Spre tine privirile tale.
Văzut-ai acolo imaginea
Atâtor splendori îngropate
Încât de atunci închinatu-ţi-au
Trecutului toată viaţa.

Cum vine prin desele negure
O rază din stinsul luceafăr,
Şi timidă luptă cu spaţiul,
De lumea de azi doritoare;
Aşa din a speţei flacără
Pornit-a scânteia iubirii
Şi-n tine aprins-a tot farmecul
Amorului fără speranţă.

Atunci ai crezut că-n Aspasia
Natura pusese răsunet
Din mersul armonic al zorilor
Spre calda viaţă a zilei;
Şi iar ai crezut că în Silvia
Pusese poetica umbră
Din geana luminii ce tremură
În lungul crepuscul al serii.

Dar nu era nimeni să semene
Duioasei icoane din suflet.
De-abia dacă floarea pustiului,
Ginestra, cu galbene ramuri,
Mişcând pe a clipelor aripă,
Uşor adia pentru tine;
De-abia dacă luna patetică,
Plutind pe deasupra pădurii,
Venea din trecut să te mângâie
O, tânăr cu palidă frunte!

(1896, Lui Leopardi)