Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să ştie,
Şi a şti să-l porţi e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbârceşte faţa, netezeşte judecata.
Pentru orice-ncreţitură, mintea trebui să-şi ia plata.
Şi pleoapă de pleoapă când s-apropie-n afară,
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, şi mari lucruri grăieşte gura pregătitei groape,
Şi-nţelept trebui să fie cine stă de ea aproape!

Iată ce gândesc când trece un bătrân pe lângă mine,
Şi când văd pe faţa-i blândă ieroglifele divine,
Ce-a săpat, în treacăt vremea, ca pe-o obeliscă vie!
Mi se pare că într-însul văd un zeu:
Ah, cine ştie
Ce-o fi clocotind în lumea strânsă în bătrânu-i creier,
Şi ce-o fi târând cu sine furtunosul lui cutrier!
Câte visuri izbândite! Câte visuri sfărămate!
Grămădire colosală ici ruine de palate;
Dincolo în codru-n doliu, şi sub el un vraf de scrum.
Într-un colţ trântit se vaită dorul, abătut din drum.
Câte cuiburi goale! Câte, câte falnice porniri
Şi iluzii aurite, prefăcute-n amintiri!

Cum să nu te-nchini în faţa unui astfel de colos!
Şi-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
Ştiind că până-ntr-amurgul gârbovitei bătrâneţi
El a răbdat vijelia nestatornicei vieţi!

Tot aşa gândeam de tine când văzutu-te-am întăi,
Pân-a nu şti ce acopăr prefăcuţii ochi ai tăi.
Azi, când te cunosc, ce cuget, de voieşti să ştii, ascultă:

E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă.
E ciudat să vezi moşneagul hărţăgos cătând pricină
Lumii şi batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburleşte.
Răutatea şi mânia pe bătrân cumplit mânjeşte,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări!
Ce-ai zice
Pe bătrânul cel din ceruri să-l vezi pogorât aice,
Şi din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rând,
Mânios, zvârlind cu pietre după noi, şi înjurând?…
Nu-i aşa, că toată slava i-ar cădea în ochii tăi?…

Vezi, noi socotim bătrânii ca pe nişte dumnezei,
Înţelepţi, blajini, pe dânşii pururea stăpâni fiind,
Bunătate şi iubire peste noi împrăştiind,
Purtând vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
Aşteptând, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferinţa şi de plânsul tuturor,
Duşmanului ce-i huleşte tinzând mână de-ajutor.

Vai! Dar cui spun eu acestea? Ţie, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfânt-a dragostei scânteie,
Care n-ai dospit în tine decât neagra răutate,
Ţie,-mbătrânit în ură, şi în vrajă, şi-n păcate.
Care n-ai simţit în pieptu-ţi mai curată mulţumire
Decât plânsul altor inimi, ca să-ţi râzi de-a lor zdrobire;
Ţie, care, când vezi pe-alţii propăşind în a lor cale,
Simţi că crapă-n tine fierea… cheagul răutăţii tale.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Haide! Încetează-odată cu smintita-ţi îndârjire!
Leapădă-ţi făţărnicia şi-nvrăjbita ta pornire!
Aibi o clipă de căinţă, pân-a nu intra-n mormânt,

Pleacă-ţi fruntea şi-mblânzeşte-ţi cugetare şi cuvânt.
A surpa din temelie lumea vezi că nu se poate,
Deci astâmpără-te!…
Uite, ţi se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în tine! Aibi ruşine cel puţin!
Nu te mai preface! Haide! Cugetă că eşti creştin,
Şi că dincolo de groapă îţi va pune mâna-n piept
Cel-de-sus, şi vei da samă de-ai fost strâmb, ori de-ai fost drept!
Ah! şi când ştii că de ochiu-i nu-i ascuns nimic în vremuri,
Trebui să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi-n auzul celui vecinic, şi-n auzul tău atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Două guri. Una va zice: Eu pământului l-am dat
Alb ca zorii dimineţii, fraged şi nevinovat.
Şi va zice cea de-a doua: Când în sânul meu intrat-a,
M-am cutremurat de groază, Doamne… era putred gata!

Vreţi să ştiţi copilul rău
Cum arată? Luaţi aminte
Că vă fac în trei cuvinte
Chipul său.
Mai ieri, Gavrilă,
Fără nici un pic de milă
Cum era pornit pe sfadă,
A tras mâţa rău de coadă,
Altă dată c-un pietroi,
A rupt laba la răţoi
Şi-n răzorul de la poartă
A zvârlit cu apă fiartă
Peste flori,
Veştejindu-le din zori.
Tot aşa ca pe-o nimică,
Sfarmă cuiburi de furnică
Şi se caţără să strice
Cuiburi mici de pitulice.
Dacă are-o haină nouă,
Până seara-i ruptă-n două.
Dă cu praştia-n fereastră,
Rupe florile din glastră,
Urlă, miaună şi rage
Şi-n găini cu arcul trage.
Pe-un copil mai mic când vede,
Să-l smucească se repede.

Eu mă dau mai la o parte,
Să vă las judecători:
E frumos ce face, ori
Nu prea ştie să se poarte?

Cu dinţii strânşi între vecii,
Orice cuvânt e o încredere
Pe linia frântă între cer şi mine –
Vorbindu-ţi, trebuie să fii.
Acolo-n munţi, unde şi brazii
Se prostern, jnepeni, pe pământ,
Şi norii se preling pe piatră,
Bate-n vârtejuri un cuvânt.
Cu siguranţă că al tău e
Tiranul sunet şi afund,
Vacarmul sângelui mi-l pierde,
Dar brazii, norii îl aud.
Iubitul meu pe care nimeni
Nu l-a văzut decât în somn,
Tată cuvintelor din mine
Şi peste nerostire domn,
Nesigur fiu
Născut din ruga
Pe care ţi-o înalţ,
Am obosit de-atâta cânt,
De-atâtea gânduri fără şir,
De-atâtea vorbe îngereşti.
Eşti fără milă,
Nu te văd, n-aud –
Cât timp vorbesc cu tine,
Eşti.

Eu mi-am făcut un cântec
Stând singură-n iatac
Eu mi-am făcut un cântec,
Şi n-aş fi vrut să-l fac.
Dar fusul e de vină
Că se-nvârtea mereu,
Şi ce-mi cânta nainte
Cântam pe urmă eu.

De-atunci îl cânt întruna
Că-mi vine-aşa nevrând;
De-aş face orice-aş face,
Nu pot să-l scot din gând.
Îl cânt torcând la vatră
Şi-l cânt mergând pe drum
Şi nu pricep ce-i asta,
Şi nu ştiu, biata, cum?

Adese stând la cină
Simt lacrimile des,
Nu pot mânca de lacrimi
Şi trebuie să ies
Afară-n vânt, afară,
Că-mi arde capul tot,
Şi-ngrop în palme capul
Şi-mi cânt amarul tot.

Am stat la roata morii,
Şi roata umblă des,
Şi roata morii cântă
Cuvinte cu-nţeles.
Ea cântă înainte;
Cânt şi eu după ea
Moraru-şi face cruce
Privind în urma mea.

Şi-am mers pe malul apei,
În valuri să-mi îngrop
Şi cântecul, şi-amarul
Dar a-nceput un plop
Să cânte, şi toţi plopii
Cântau duios în vânt,
Şi m-am trezit deodată
Că plâng şi eu şi cânt!

Şi-am mers pe lunci, dar jalnic,
D-a lungul peste lunci,
Cum plâng şi cântă toate!
Şi-n crâng m-am dus atunci
Nu-i loc mai bun pe lume
De plâns decât în crâng!
Ah, toate plâng, şi satul
Se miră că eu plâng!

Dar fusul e de vină,
Că se-nvârtea mereu,
Şi el cânta un cântec,
Şi-l ştiu de-atunci şi eu!
Şi-ncet ce trece viaţa
Când n-ai nici un noroc
Mai iute dac-ar trece,
De-ar sta mai bine-n loc!

De-ar sta pe loc mai bine!
Ori loc eu să-mi găsesc
Să pot să plâng cu hohot
Nici asta nu-ndrăznesc!
Că mama mă tot ceartă
Şi tata-i supărat,
Şi-n ochii mei se uită
Toţi oamenii din sat.

Ah, seara, numai seara,
Mă simt la largul meu,
Că-ngrop în perne capul
Şi, până-n zori mereu,
Tot plâng ca o nebună
Şi perna-n braţe o strâng,
Şi plâng, că nu mă vede
Măicuţa-mea că plâng.

A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;
Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară…

Iubire e în razele de soare,
Şi farmec în a codrului fanfară,
Şi visuri dulci în liniştea de sară;
În cer şi pe pământ e sărbătoare.

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumuseţea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!

Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.

Iata, fecioare din Chios, rasare Luceafarul serii.
Marea e lina, vazduhul e greu de miresmele verii.
Tortele ard luminos si rasuna de cantece casa;
Doris, frumosul pescar, in iatac isi asteapta mireasa.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,
Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Tu erai cea mai frumoasa din hora fecioarelor noastre.
Multi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,
Multi au dorit trupul alb si buzele dulci ca o floare,
O, Kalliroe; tu stii ca pe multi azi in suflet ii doare.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,
Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele
Albe + si mrejele lui totdeauna de peste sunt grele.
Glasul lui dulce in noapte departe pe apa rasuna,
Parul lui moale luceste, cand trece sub raza de luna.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,
Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Doris, deschide, deschide, sa intre mireasa in casa.
Tu ai sa-i smulgi de pe fata frumosul ei val de matasa.
Noi o sa ducem la temple miresme curate si miere,
Pentru Hymen Hymenaios, Athene si vajnica Here.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,
Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Zeus, stapanul cel drept, sa va dea din belsug fericire.
Zile senine de munca sa cereti, si nopti de iubire.
Bratele albe sa fie un leagan de dulce-alintare,
Pentru micutul ce vine ca pret al durerii amare.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,
Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Nu vei mai merge cu noi in campiile ude de roua,
O, Kalliroe, de-acum vei intra in viata cea noua.
Buzele noastre surad, dar de lacrimi ni-s genele pline,
Cand va uram cu iubire un ultim: ramaneti cu bine.

Tace si vantul in ierburi si tace si marea carunta.
Haideti, fecioare din Chios, sfarsit-am cantarea de nunta.

O vulpe copilandră ce-abia se apucase
De-aceea ce-nvăţase,
Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani,
Să cumpere la gâşte, găini, cocoşi, curcani…

Porni din vizunie,
Prin crâng se tot coti,
Ieşi într-o câmpie –
Ş-odată se opri.

Un cal slobod aicea păştea în voie bună;
A vântului suflare prin coamă-i se juca,
Şi falnic peste câmpuri în preajmă-i căuta,
De latele-i copite pământul se detună.
Dar biata speculantă cal încă nu văzuse;

*Se uită, îl măsoară,
Şi ochii-n cap îi joacă
Şi dinţii-n gură-i toacă…
Se-ntoarce, se strecoară,Prin tufe o tuleşte şi-n clip-acasă fuse.
Aleargă la cumătrul, nea lupul, şi-l găseşte:
“Nea lupe, cumetraşe, dă tare, te găteşte,
Vin’, vino după mine, ici, uite, la un loc,
Să vezi un… ăla mare, un frunteş dobitoc.

Aoleo, dragă cumetre!
E un zdravăn chilipir,
D-aci poţi, zău, să te umfli
Şi în burtă, şi-n chimir.”

Iar lupul îi rânjaşte (căci astfel el zâmbeşte)
Şi-ncepe să-i vorbească: “Cu mine cin’ s-a pus
La căpătâi n-a scos-o; dar ia îmi povesteşte,
Urechile lungi are? Sau coarne nalţă-n sus?

Sau dinţi mistreţi spumează?
Mustăţi, gheare zărit-ai?
Vrun muget auzit-ai?
Vro trombă naintează?

Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos şi mare,
E roşu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?”
“D-istoria naturii o ştii că n-am habar,
Nu mă cunoşti de dascăl, geambaş ori maimuţar.
La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc:
Îţi spui că-i «ăla mare, un frunteş dobitoc».”

Aşa vorbea-ntre ei
Meseriaşii mei;
Şi-n sfatu-nsufleţit
Nici prinseră de veste
Când, iat’, au şi sosit
La locul de poveste:

Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.
Iar calul, cât îi simte, păşunea pe loc lasă,
Pe loc în vânt înalţă cap falnic, fioros,
Şi nările-i se umflă; un ochi înfurios
Albeaţa-ntreroşaşte, lumina aţintează,
Şi coama-i se zburleşte şi coada-i undoiază;
În jos capul avântă, azvârle dinapoi
(Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);
Pe câmp d-a lungul fuge şi tropotu-i detună
Şi bubuie pământul şi luncă, crâng răsună.

Dar vulpea e vicleană,
Şi viclenia zboară;
O ia după poiană,
Prin tufe se strecoară

Şi iese înainte, când calul se opreşte,
Şi-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpeşte:

“Stăpâne, plecăciune!
Sunt roaba dumitale.
Eşti slobod şi e jale
Cu-atâta-nţelepciune

Să umbli preste câmpuri. Îţi spun, drept datorie,
Că noi, câteva fiare, avem tovărăşie
Dreptatea să cunoaştem , curând să dezrobim
Juvinii, dobitoace şi slobozi să trăim.

În astă eterie ce pravili mari găteşte,
Un lup cu coada lungă, vestit republican,
În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntăreşte,
Încât i s-a dus vestea acestui gâligan.
Eu viu ca să-ţi propunem a te uni cu noi.
Dar, ia, şi prezidentul soseşte dinapoi

Şi va să-ţi dezvelească
Materia frăţească.
Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie
În condica cea mare şi-ţi dă şi vrednicie.”
Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoieşte,
De coada titirită a vulpii se-ndoieşte
Şi cugetul viclenei îndată îl pătrunde;
Şi, făr-a pierde vreme, rânchează şi răspunde:

“Jupâni republicani,
Vestiţi americani!

D-aveţi aşa dorinţă al meu nume să ştiţi,
E ici scris pe potcoavă. Puteţi să mi-l citiţi.”
La aste vorbe vulpea îndată o sfecleşte,

În laturi cam priveşte,
Încet coada îşi strânge, se trage la o parte.
“Cât pentru mine, zise, vă spun că nu ştiu carte,
Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată,
Şi tata, fără slujbă, la şcoală nu m-au dat;
Iar domnul lup se trage din casă lăudată,
Şi cartea, câtă este, de rost o a-nvăţat.”
Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase

Şi maţu-i leşinase
Şi burta începuse să tot îi ghiorăiască,
Se duse să citească.
Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior,
C-o bună lovitură ţi-l culcă binişor.
Avântă iarăşi capul şi fuge ninchezând;
Iar vulpea o tulise republica plângând.

Desluşit ne dovedeşte
Fabula ce am citit
Că viclenii îşi fac planuri,
Dar nu-n veci au izbutit.

(1838)

Vezi mamă, marea!?…
Valurile neastâmpărate se joacă ca nişte miei
printre
tălpile noastre!
Astăzi soarele este ca tine mamă:
numai zâmbet!

Aruncă mamă, gândurile în mare!
Briza le va transforma în spumă
şi
le va ascunde în cochilii printre alge.
La primul sărut al soarelui se vor deschide:
un colier de perle albe, perle negre îmi va lumina visele,
alături de tine…mamă!

***micul paj***

Stăpâna acestui castel de nisip
eşti tu, mama.
Iar
eu, pajul.
Voi merge în urma ta, ca o boare de primăvară
ce
scutură florile de măr.
Când împăratul ceresc sa va odihni, în caru-i de foc,
vei întinde braţele şi vei zice :
\”Ce vrei să mănânci, micuţul meu paj?\”
Voi răspunde:\”O bucată din soare, s-o pun pe
pâine…ca mierea\”
Firimituri vor cădea pe pământ. In zori vor încolţi în grădină,
printre ghiocei.
Raze de bucurie şi ghiocei vei purta în păr, mama!

**iubirea**

-Oh!…Iubirea…cum nu ştii?
Desigur, se află în ţara liliacului:
Acoperită cu ghirlande de flori,
Luna
adoarme legănându-se în brateţe lui.

-Ce este iubirea?-am întrebat
valurile plescăitoare.
-Oh!…Iubirea… cum nu ştii?
Desigur, se află în ţara udată de râuri repezi:
Când îşi rotesc undele scânteietoare,
o pereche de aripi vei avea
pentru
visele tale.

-Mama!…Ce este iubirea?
-Oh!…Iubirea… cum nu ştii?
E un lucru de mare preţ…
se află ascuns în cufărul sufletului.
E singura bijuterie de valoare
pe care
o dăruim celor dragi.

***frumuseţe fără seamăn***

-Uriaşule plop,
care atingi cerul cu creştetul
şi
atragi umbra la rădăcinile tale,
spune-mi te rog, unde se ascunde frumuseţea?
-De-o frumuseţe fără seamăn este
Zâna Văzduhului.
Mână ploile cu biciu-i de foc şi
are grijă
să nu ne uscăm.

-Harnică albină, care aduni polenul din cupele florilor,
spune-mi te rog, unde se ascunde frumuseţe?
-De-o frumuseţe fără seamăn este
Regina Stupului.
Cunoaşte reţeta secreta a delicioasei miere şi
are grijă
să nu murim.

-In paginile carţilor, micule şcolar cu ghiozdan în spate,
ai aflat unde se ascunde frumuseţea?
-De-o frumuseţe fără seamăn este
mama mea.
In fiecare dimineaţă se strecoară în vârful degetelor la pat,
să-mi sărute genele şi
are grijă
să fiu fericit.

**aventura**

Este o idee nesăbuită să mă ascund printre staminele
trandafirului… mamă?
Sigur nu voi face insolaţie şi nu voi strănuta…
Te voi privi cum uzi grădina şi voi striga: \”Ajunge mama !…Sunt ud până la piele!\”
Un fluture cu aripi catifelate mă va purta asemeni armăsarului zburător,
la stele.
Tii!…Ce bine e să alergi cu rolele pe inelele argintii ale unei albastre planete!
Degetele vor răsfira beteală parfumată pe umerii tăi: te vei mira…
Mă voi prinde apoi de trena brodată cu flori a unei comete :
margarete vor inflori în nori…:
vei zâmbi…
Spre seară, voi coborâ pe-o rază de soare:
o
piersică pistruiată, ciufulită şi înfometată vei mângâia pe creştet…mamă!

—”Iar mura-ntr-adins o făcu pe pământ
Sălbatica Zân-a pădurii,
Căci ochii ei negri asemenea sunt
Cu negrele boabe-ale murii.
Iar unde e mura, sădită de ea,
Pot merge neveste şi fete,
Flăcăilor însă vederea le-o ia
Şi junghiuri prin cap le trimete!

Şi zmeura-anume-o făcu pe pâmânt
Sălbatica Zân-a pădurii —
Obrajii ei rumeni ca zmeura sunt,
Obrajii şi rumenul gurii.
Iar pe-unde sădeşte ea zmeură-n văi
Pot merge femeile-n pace,
Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi
Şi galbeni ca faguru-i face.

Iar muşchiu sub brazi într-adins l-a lăsat
Sălbatica Zân-a pădurii,
Ca muşchiul de moale e caldul ei pat,
Acolo sub umbra răsurii,
Iar pe-unde e muşchi, e pe-acolo şi ea:
Pot merge să şează copile,
Flăcăilor însă odihna le-o ia
De pier şi se-ngroapă cu zile!”

—”Ei, parcă pe Zână eu nu ştiu s-o-nşel!
Neveste şi mură să fie!
Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel
Cărarea la fete-n câmpie,
Iar când o să văd eu că Zâna mi-e rea
Şi-mi fură tăria făpturii,
O prind prin păduri şi-o sărut şi pe ea
Pe hoaţa de Zân-a pădurii!”