De suflet îti atîrnă cerceii ca de boltă,
Ţii în verigi şi luna şi soarele şi norii.
Tresari din tot azurul cînd l-au atins cocorii,
Şi stelele din spice adie ca o holdă.

Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere.
Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi craieşti,
În miturile groase dorm umbre şi mistere,
Ca-n fundurile lumii ascunse prin poveşti.

Ţi-e sufletul ca brazda, ca grîul, şi renaşte,
Plugarul şi sudoarea de sînge, boul, plugul,
Nădejdea arăturii bogate către Paşte,
Şi ploaia-nviorată şi nouă şi belşugul.

Ţi-e sufletul ca floarea duminicii sonore,
Mireasma de lumină şi leacul fericit.
Otrăvuril-ascunse în ierburi ţi-l ucid.

Dar sufletul ţi-e încă şi mai presus de toate,
Cîte n-ajunge gîndul şi cerul nu le ştie.
Şi sufletul boleşte-n tristeţea că nu poate
Ce nu poate să fie şi nu va fi să fie.

Les nénuphars jaunes emplissent
Le lac des forêts comme argent
Il fait se balancer la barque
Et tressaille en cercles blancs.

Je passe tout au long des rives
zet je m’attends à chaque pas
Qu`elle surgisse des roseaux
Et qu’elle tombe dans mes bras.

Nous sauterons dans notre barque
Par la voix des eaux enivrés,
J’abandonnerai le timon.
Laissant les rames m’échapper;

Nous flotterons saisis du charme
Sous cette lune rayonnante –
Le vent bercera les roseaux
Les eaux chanteront ondoyantes !

Mais elle ne vient pas… Tout seul
Je soupire, je souffre en vain,
Les yeux perdus sur mon lac bleu,
Qui de Iourds nénuphars est plein.

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.

— Sunt liberă, am dreptul,
O cârtiţă zicea,
Pe sub pământ cu-ncetul,
Să scurm cât mi-ar plăcea.
Şi cine poate oare de mine să se lege,
Când eu mă cred în lege?
Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos
Şi-l fac moşinoios…
— Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,
Neîmpăcată ură
Asupra tuturor ca tine vietăţi,
Ce zac în răutăţi.
Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,
Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;
Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă,
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie,
Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie,
Iar nu pământ curat:
Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat…
După aşa cuvinte, ariciul iată, vede
Un moşinoi mişcând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Şi cârtiţa mi-o scoate abia, abia suflând.
— A! Îmi căzuşi pe ace,
Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? —
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.
Oftând ea a răspuns.
— Ei fie! astă dată te las în bună pace,
Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc
Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!
Sunt publicişti pe lume ce purure cârtesc.
(Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).
Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,
Încât lor nu le place:
Dar totuşi câteodată ariciul îşi găsesc.

Norii se scutură,
Toamna e-n toi.
Bezna îşi flutură
Moartea pe noi.
Ropotul, ropotul
Ploii mereu…
Strigă cu clopotul
Sufletul meu.

Pier depărtările
Vechiului drum.
Unde-s cărările?
Unde-s acum?
Sângeră inima
Lângă pământ.
Toamnelor, cine m-a
Pus să vă cânt?

Ard felinarele,
Ard a pustiu.
Printre vlăstarele
Umbrei mă ştiu.
Suflă din buciumul
Vremii tumult.
Singur cu zbuciumul,
Stau şi ascult…

Murmurul, freamătul
Plopului ud;
Hohotul, geamătul
Vântului crud;
Ţipătul, tremurul
Corbilor grei:
Peste cutremurul
Anilor mei…

(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)

De pe-o verde umbreluţă,
Cade-n zori câte-o perluţă…
O mărgică ce se-anină
De o rază de lumină
Şi se-ascunde fără veste
Într-o filă de poveste:

Cică, undeva, odată,
Fiindcă-avea numai o fată,
Împăratul îi făcea
Orice moft. Dar ea-şi dorea,
Nu din pietre, coroniţă,
Ci din rouă…
– Vai, domniţă,
Dar nu este în puterea
Noastră să vă facem vrerea…
Noi, bijutieri vestiţi,
Nu montăm, după cum ştiţi,
decât pietre, nestemate…
– Să se-arate cine poate
Să-mi facă podoabă nouă.
De nu, capul vostru-l cer.
– Coroniţă, vreţi, din rouă?
Numai dacă pe din două,
Facem treaba asta grea!
Zise-atunci, cel mai bătrân
Şi-nţelept.. Prinţesa,
– Da!
– Păi, atunci, scumpă domniţă,
Dac-o vreţi în coroniţă,
Roua, bob cu bob, culeasă
Trebuie de-o mână-aleasă….
Şi, vă jur, imediat
Veţi primi ce-aţi comandat…

De atunci, de-o fi cum zic,
Ea n-a mai cerut nimic.

Numai tu ce mă citeşti
Ceri mereu alte poveşti.

Ramai!…

Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintai…

-Tu stii ca, daca pleci, mi-e frica.
As vrea sa-mi spuie cineva pe nume…
Ma simt asa de singura si mica
De parca numai noi am fi pe lume.

Prin geamul aburit si transparent,
Se uita-afara florile din glastre
Cu gatu-ntins spre soarele absent.
Se-ntuneca. Si focul prin unghere
Invalmaseste palpairi albastre
Cu umbre nestatornice si moi.

– Asculta… oare ce s-aude?…

– Cu haina rupta, plina de noroi,
Cu plete ude,
Se uita Toamna in odaie
Si bate-n geam cu degete de ploaie.

I-e frig. Si a simtit de-afara,

Ca-n suflete-am pastrat un colt de vara…

Oglinda a cuprins odaia toata
In apa-i plumburie si-nghetata.

– Ramai!…

Afara ninge cu petale
De micsunele artificiale,
Si nu mai trece nimenea pe strada…

Din mana mea intinsa las sa cada
Risipa alba-a gandurilor tale.
Si ne-om privi, can tu vei fi tacut,
Surprinsi ca inca ne iubim ca la-nceput.

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti
În ziua a doua a făcut rîurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente –
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,
lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othelo şi altora, Să le stăpînească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strîns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Pînă s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit şi nişte indivizi care întîrziaseră.
Creatorul i-a mîngîiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu le rămîne de cît să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat rîsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră cîteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pămîntul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gîndit că după atîta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întîi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.