Norii se scutură,
Toamna e-n toi.
Bezna îşi flutură
Moartea pe noi.
Ropotul, ropotul
Ploii mereu…
Strigă cu clopotul
Sufletul meu.

Pier depărtările
Vechiului drum.
Unde-s cărările?
Unde-s acum?
Sângeră inima
Lângă pământ.
Toamnelor, cine m-a
Pus să vă cânt?

Ard felinarele,
Ard a pustiu.
Printre vlăstarele
Umbrei mă ştiu.
Suflă din buciumul
Vremii tumult.
Singur cu zbuciumul,
Stau şi ascult…

Murmurul, freamătul
Plopului ud;
Hohotul, geamătul
Vântului crud;
Ţipătul, tremurul
Corbilor grei:
Peste cutremurul
Anilor mei…

(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)

De pe-o verde umbreluţă,
Cade-n zori câte-o perluţă…
O mărgică ce se-anină
De o rază de lumină
Şi se-ascunde fără veste
Într-o filă de poveste:

Cică, undeva, odată,
Fiindcă-avea numai o fată,
Împăratul îi făcea
Orice moft. Dar ea-şi dorea,
Nu din pietre, coroniţă,
Ci din rouă…
– Vai, domniţă,
Dar nu este în puterea
Noastră să vă facem vrerea…
Noi, bijutieri vestiţi,
Nu montăm, după cum ştiţi,
decât pietre, nestemate…
– Să se-arate cine poate
Să-mi facă podoabă nouă.
De nu, capul vostru-l cer.
– Coroniţă, vreţi, din rouă?
Numai dacă pe din două,
Facem treaba asta grea!
Zise-atunci, cel mai bătrân
Şi-nţelept.. Prinţesa,
– Da!
– Păi, atunci, scumpă domniţă,
Dac-o vreţi în coroniţă,
Roua, bob cu bob, culeasă
Trebuie de-o mână-aleasă….
Şi, vă jur, imediat
Veţi primi ce-aţi comandat…

De atunci, de-o fi cum zic,
Ea n-a mai cerut nimic.

Numai tu ce mă citeşti
Ceri mereu alte poveşti.

Ramai!…

Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintai…

-Tu stii ca, daca pleci, mi-e frica.
As vrea sa-mi spuie cineva pe nume…
Ma simt asa de singura si mica
De parca numai noi am fi pe lume.

Prin geamul aburit si transparent,
Se uita-afara florile din glastre
Cu gatu-ntins spre soarele absent.
Se-ntuneca. Si focul prin unghere
Invalmaseste palpairi albastre
Cu umbre nestatornice si moi.

– Asculta… oare ce s-aude?…

– Cu haina rupta, plina de noroi,
Cu plete ude,
Se uita Toamna in odaie
Si bate-n geam cu degete de ploaie.

I-e frig. Si a simtit de-afara,

Ca-n suflete-am pastrat un colt de vara…

Oglinda a cuprins odaia toata
In apa-i plumburie si-nghetata.

– Ramai!…

Afara ninge cu petale
De micsunele artificiale,
Si nu mai trece nimenea pe strada…

Din mana mea intinsa las sa cada
Risipa alba-a gandurilor tale.
Si ne-om privi, can tu vei fi tacut,
Surprinsi ca inca ne iubim ca la-nceput.

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti
În ziua a doua a făcut rîurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente –
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,
lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othelo şi altora, Să le stăpînească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strîns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Pînă s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit şi nişte indivizi care întîrziaseră.
Creatorul i-a mîngîiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu le rămîne de cît să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat rîsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră cîteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pămîntul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gîndit că după atîta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întîi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite –
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă –
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

Se ploconea răsăritean şi moale,
Mălai din mâna ta să ciugulească.
Albastru pâlpâia şi cald, în poale
Ca pânzele alcoolului, în ceaşcă.

Pe butură, nebunul tău cu scufă
Ochi inegali grozav de trişti rotea,
Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă,
Şi-a rupt şi gâtul păsării, care bătea.

Aţi cultivat şi vîntul şi furtuna
Şi n-aţi avut măcar un lucru sfînt,
Ce iese după voi v-a fost totuna
Aţi ofensat şi oameni şi pămînt.

Nu v-a fost milă nici măcar de mame,
Aţi aruncat idei în puşcării,
Voiaţi să moară patria de foame
Şi, dacă-aţi mai putea, aţi mai voi.

Aţi ars cuvintele limbii române
Pe ruguri de-mprumut, duhnind urît
Din cîte trei ciobani aflaţi la stîne
Voi pe toţi trei rîzînd i-aţi omorît.

Nu v-a fost greu şi nu v-a fost ruşine
Să măcinaţi ţinuturi şi statui,
Voi, fii ai pustiirilor străine
Prinţi sumbri ai domniei nimănui.

Trădînd pe Basarabi, pe Brîncoveanu
Aţi încercat să stingeţi acest neam,
Voi v-aţi vîndut şi inima şi lanul
Şi cifru-n care noi ascunsu-ne-am.

Aţi îndoit lumina ţării dreaptă
Şi aţi murit visînd-o în noroi,
Iar azi cînd nici mormîntul nu vă rabdă
Mai reveniţi în lume ca strigoi.

Voi, care cu o furie dementă,
Sfidînd istoria acestei ţări
Dăduseţi România în arendă
Închiriind-o celor patru zări,

Aţi dus în capitalele străine
Acelor ce şi azi valeţi plătesc,
Pămînt de-al nostru, soclu de suspine,
Şi-aţi dus chiar subpămîntul românesc.

Coşmare ţin pe cer această noapte
Şi voi mai apăreţi din cînd în cînd
Cînd vă aruncă gropile urlînd
Că nu mai pot nici ele să vă rabde.

Însă acum, cînd şansă nu mai este
Să vindeţi patria, bătrîni strigoi,
Voi ne salvaţi de sumbra-vă poveste
Vînzîndu-vă din viciu, voi, triştii, între voi.

(Manifest pentru mileniul III, Ed. Eminescu, 1984)

I

Inima-mi obosită — şi nu de ani, nu încă, –
Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
Valuri, criveţe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă
Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc.

Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupră-i se răscoală s-o-ngheţe-aci pe loc,
Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!

Un foc! şi ca acela ce arde-ntr-o câmpie
Albită de troiene şi toată-n vijelie,
Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat,

Arsura e într-însul, care îl mistuieşte,
Şi nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzeşte;
Lumina-i face groază şi celui îngheţat.

II

S-o face el cenuşă? vreun pârjol v-aduce?
Nu ştiu… Dar a lui urmă neştearsă-n veci va fi
Şi oricând călătorul pasul p-aci-şi va duce,
Oprindu-s-o să zică: “Odat-a ars aci.”

Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
Străin şi rece fie oricând aicea jos,
Şi fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
Ca meteor de groază, comet prea fioros!

Fără să-i ştie drumul şi d-unde oare vine,
Dincolo el de faţă să se vedească bine
Ş-acolo să m-arate şi eu cine am fost.

Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?
Dragoste e fiinţa-i, rază de nemurire,
Fala vieţii mele şi însuşi al meu post.

III

Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
Spune ce e poetul în ast loc osândit,
Cum el dintr-însul raiul oriunde-nfiinţează
Şi-şi face fericirea din bine-nchipuit.

Când cântă el, s-aude, veacurile răsună; .
Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
Blândeţea-i e seninul acel mai luminos.

Ferice de acela pe care el slăveşte!
La nemurire zboară, ce el i-o pregăteşte;
În buza lui e slava ce duhu-i şi-a croit;
În mână-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
Aleasa frumuseţe ce el a-nvrednicit.

IV

Cerul e al meu templu şi singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i faţă se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viaţă-mi răspândesc.

Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbeşte,
D-acolo aştept roua, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smereşte,
Şi înainte-i taină nu este al meu dor.

Muza-mi se umileşte, lira-mi abia suspină,
Geniu-şi pierde zborul şi fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.

Inima-mi în tăcere aşteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire…
E ceasul închinării! şi… omul stă smerit,

(1836)