Se aşeza să ningă –
Ningea.
Doream,
Sunt ani de-atunci,
Să te-ntâlnesc
La sfârşit de stradă
Ce dă în câmp.
Îmi părea
Că tu eşti mai frumoasă
Iarna.

Doar corbii spuneau
Că stai acasă
Cu vreun prieten.
Reintram în târg.
Zăpada licărea
Electric
Pe fereastra ta.
Se ducea o noapte.
Citeam
Ca în nopţi de iarnă.

Satan, fermecător Satan, proteu ce eşti ascuns în toate,
În iadul tău primesc să ard, fiindcă altfel nu se poate;
Te-ador, Satan, fiindcă tu eşti zâmbet, rază şi coloare,
Eşti cugetări şi eşti simţiri, eşti aur, vin, cântare, floare,
Eşti tot ce e ispititor: plasticităţi de corpuri goale,
Şi zbor spre cer şi voluptăţi ce sunt titanice răscoale…
O! singur zeu, fiindcă rău — iar răul singur este forţă
Al tău e-ntregul Univers, plecat sub sabie şi torţă…

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia…
Satan, — oh! Iartă-mi neghiobia!

Satan, fermecător Satan,
Nemilostiv, cum e dorinţa,
Şi ager, cum e iscusinţa,
Tot mai activ din an în an;
Semeţ cum este biruinţa…
Satan, dorinţă de ştiinţă,
Satan, dorinţă de frumos,
Satan, voinţă şi putinţă,
Pe-altarul tău mă-aduc prinos…
Jos, jos făţărnicia…

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia…
În ochi adânci când scânteiezi, pe buze roşii când răsufli,
Averi de-avari le risipeşti prin simţuri reci furtuni când sufli;
Înnebuneşti pe prea cuminţi, ce stau tâmpiţi de-nţelepciune
Şi schimbi deodată în focar ce-a fost mai stins ca un tăciune.
Tu, care culci sub sărutări în silnicia ta sublimă
Pe crinul fraged ca să smulgi beţia rară printr-o crimă,
Oh!… singur rodnic pestetot, când spargi a cerurilor boltă
Şi plumb topit în ea ţâşneşti a vieţii aprigă revoltă,
Satan, — oh! iartă-mi neghiobia.

Arhanghel de-aur şi de foc,
Ce-nsămânţezi Dumnezeirea,
Urmându-ţi vecinic siluirea,
Din timp în timp, din loc — în loc,
Şi ce-o supui să-ţi rabde firea…
Satan, nenvinsă bărbăţie,
Adolescent în orice timp,
Urmează-a ta împărăţie
Şi prăvăleşte-orice Olimp…

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia…
Oh!… Iartă-mi, iartă-mi neghiobia.

—”Ai poate prin lume vro ţintă
De-alergi, călătorule vânt?”
—”Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ -prin noapte.”

—”Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?”
—”Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună.”

—”Ai poate pe dealuri vro ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârîu?”
—”Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;
De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei.”

—”Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?”
—”Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârîul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate”.

Nu sărutările perfide…
Dă-mi ochi-ţi sumbru labirint
În care patima deschide
Neantul viselor ce mint.

Dă-mi ochii tăi, adânci ca marea,
Peste-al lor haos să m-aplec,
Să sorb dintr-înşii nepăsarea
Şi amintirile să-nec.

A mea privire când străbate
Adâncul lor mă înfior;
Oh! câte suflete-necate
Nu rătăcesc în apa lor!

(Innominata)

Pe o câmpie, un balaur verde
De o mie de ani domniţe fura.
Avea un castel şi acolo, probabil, le încuia.
Dar Făt-Frumos cu sabia de piatră
Fără-ntârziere fu informat,
Încălecă, ziua bună îşi luă şi porni imediat.
Porni la luptă, păi sigur că da!

Balaurul verde de departe îl vede
Şi imediat îşi face un plan,
Dar îl mai lasă să se apropie preţ de un an.
Apoi îl înşfacă fără vorbă multă
Şi-i strigă în faţă:
“Ce vrei, ce pofteşti?”
Făt-Frumos îi răspunde abil, evaziv: “Mata cine eşti?”
“Cine eşti dumneata?
Cine eşti dumneata, spune
Cine eşti dumneata? Cine te crezi?
Cine eşti dumneata? Spune dom’ne, spune cine eşti, da?”
Cine eşti dumneata?”

Balaurul spune : “Păi eu sunt balaur
Şi domniţe fur de o mie de ani,
Da-n timpul meu liber mai muncesc pe ici-colo, mai fac nişte bani.
Pe ele le ţin în castel, vezi bine,
Le dau drumul în curte când se încălzesc
Le dau educaţie, masă şi casă, şi le şi iubesc!”
Spunea balaurul, uite-aşa spunea…

“Da’ mai vreau să ştiu”, Făt-Frumos îl întreabă,
“Dacă sunt libere să facă ce vor,
Să se-organizeze, să ţină şedinţe, să muncească cu spor?”
“Vai, cum să nu?”, balaurul spune,
“Le-am dat voie să aibă Comitet de Apel,
Când nu le place treaba cum merge, mă anunţă prin el”.
Spunea balaurul.

“Acum să ştii”, Făt-Frumos mai zice,
“Să te-omor venisem, drept să îţi spun,
Dar n-o mai fac, fiindcă văd că eşti un balaur bun! Bun?
Aici voi rămâne, ca să mă asigur
Că în timp nimic nu se va schimba,
Şi-n ceea ce priveşte domniţele multe, te voi ajuta!
Să nu te gândeşti la ceva necinstit,
Pe poziţii vom fi de egalitate
Şi-n ceea ce priveşte domniţele multe… jumate-jumate!”
“Eu voi fura domniţe”, balaurul spune,
“Iar tu în castel le vei păzi,
Productivitatea întregii-întreprinderi astfel va spori!”

Ei sunt cuminţi…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu –
Poate că cel cuminte-s Eu –
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…

Eu mă urăsc că nu-s ca Ei…
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine…
Ei beau
Şi mint fără ruşine –
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun… că nu-s ca Ei…
Lor nu le place-amanta Mea…
Mie nu-mi place-amanta Lor…
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia…
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei –
Amanata Mea…

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc –
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!…

În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit
Ei nu vor să-nţeleagă zimbirile-i amare.
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Unde petrece-n gându-i?… În valea lui natală
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval
Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal ­

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică
În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare
Unde ale lui zile din raze le-a ţesut.
Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare
Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse
De lână ce torsese, ştia ­ l-a învăţat
Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Îşi zidesc monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător ­
A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă
Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezimată
Privea uimit în râul ce spumega amar
Şi asvârlea vo piatră în apa-nvolburată
Râdea, cânta degeaba ­ plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi
Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată
Cu flori glabene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
Împlu adormitoare tot aerul cel cald
Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase
Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare
Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.

Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec ­
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aş fi ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur, ca păsările-n rai
La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră
Cu ciocul ­ şi i-aş zice cu rugătorul grai

Să-mi deie un măr, în care închis să fie-o lume
Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat
Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume
Din sânge şi din lapte ­ ficior de împărat.

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă ­
O ploaie de flori albe se scutură pe ea
Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă
De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna…

Apoi şi-aduse aminte ­ era o zi frumoasă,
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă
Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este ­ şi chipul ei cel blând,
Surisul ei cel timid şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată
Şedea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce
El vedea zine albe cu părul de-aur roş.

Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci
Când raţele sălbatice încreţeau apa clară
Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.

…………………………………………………

Trecură ani. E noapte. În camera bogată
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.

Culcată jumătate copila cu tristeţă
Suride. Plete lunge şi blonde-cenuşii
Cad moale pe-albe perini. Iar buzele ei creţe
Surid……….trădând dinţi arginţii

Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură
Umedă ca surfaţa unui mărgăritar…
Pe braţe de zapadă, pe sini-i albi se fură
Câte o rază slabă din punctul cel avar.

Picioarele ei mice ating covorul moale
Chinuind papucei de-atlas cari stau jos…
L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale
E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos.

Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală
Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci,
În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială
Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

Şi mâna-i tremurândă boţeşte învoluntară
Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir
În jurul gurei sale e o trăsură-amară
Şi o zimbire crudă pe buzele-i subţiri.

Nu te iubesc? zici crudo ­ ce zici îţi pare-o şagă…
Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,
Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă,
Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă
Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc?

O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale
Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Aş trebui să turbur a firei lungă cale,
Şi-n clipa mea ­ ce secoli ai veciniciei sale
Abia putur-a face, aceea să fac eu.

Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
În cer ­ şi dânsul negru deşert să fie iar?
Ca sus pământ să fie întins fără lumină
Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină
Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.

Iar jos să cobor mândra a cerului grădină
Cu sori nălţaţi pe lugeri, cu lune-n crenge verzi
Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină
Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.

Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare
A căror stânci să cânte plecându-se pe val
Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare
Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare
Să treacă zimbitoare cu arfe de cristal.

Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte
Astfel de strălucită să fie faţa ta
Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte
Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,

Şi orce dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă
Aievea să se facă cu ochii chiar văzând
De ai dori de stele albastre tu o salbă
A dimineţii stele sub mâna ta cea albă
Să se înşire tainic şi ziua înviorând.

De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă…
Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori
Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe
Să suie stânci pe stânce… ş-un munte să înhaţe
Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori.

De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze
Oceane să devie lungi şi-nstelate văi
Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese
Dumbrave şi grădine cu poamele alese
Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi.

Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar
Aş stinge c-o gândire sistemele solare
Aş grămădi din ele o piramidă mare
Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar :

Figura ta de marmur ­. Şi-n noaptea cea pustie
În caos fără stele, în vecinicul nimic
M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie
Îu viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie
Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.

Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită
Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi
Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită
Cometul urmărească în calea lui greşită
Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi.

Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,
Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
Etern-anomalie în lumea liniştită
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
Acela să fiu eu!

Nu-i asta… zise dânsa ­ nu mă-nţelegi, iubite.
Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc
Mânuţele-i de ceară ­ Sunt taine neghicite
Ce nu le pot pricepe, deşi le simt ­ şi plâng!

Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină
Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult?
În inima-ţi e-o parte cu totului străină,
Este ceva în tine ­ ce-i mort demult, demult.

La temelia lumii minunea doarme încă,
Mereu mă-ncercuieşte un orizont de dor.
Pe-un fraged ţărm de sunet apăs o umbr-adâncă,
Văd aurora morţii pe-un munte viitor.

Ce greu să treci din carne iar în eternitate,
Un continent de suflet se-afundă în uitare.
Dar altele din sânge ies noi şi înfierbântate,
Tiparele durerii se-abat pe fiecare.

Fără liman m-aruncă la capetele firii
Lăuntricele mele cumplite depărtări.
Când tropicul iubirii cu jungla de visări,
Când dincolo de cercul polar al amintirii.

Trec veacurile cete cu frunţile în tină,
Rămâne-n mâini viaţa ca zdrenţe de tristeţe.
Cât nu vom smulge vremea din noi cu rădăcină,
Nu este mântuire decât prin frumuseţe.

Acul: Moşule! De ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă de-mi ţâuie urechile. Eu lucrez toată ziua şi nime nu-mi aude gura.
– Iaca, mă!… da de unde-ai ieşit, pâcală?
– De unde am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci.
– Na!… Vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădeala noastră ai ieşit, ş-apoi tu ni cauţi pricină?
– Mă rog, iertaţi-mă! Că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleaftura şi omul care să vă facă şi să vă deie nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.
– Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acuşorul?!
– Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să răbd.
– Vorba ceea, soro: şede hârbu-n cale şi râde de oale. Măi puşchiule! Ia să vedem ce-ai făcut tu mai mult decât noi?
– Ce am făcut şi ce fac, îndată ţi-oi spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordei, suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfig în perinuţe de mătase şi îngrijesc de mine, ca de un mare lucru!
– Da în stogul de fân, nu vrei să te puie, mititelule?
– Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al fierăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva în mână decât fierarul?
– Ia ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi la cinste şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce le împungi degetele?
– Da, împung pe cască-gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu pentru ce baţi fierul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase?
– Măi… da bun eşti de gură!
– Şi de gură, dar şi de lucru.
– Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stăi să-ţi spun şi eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătrarul şi nenumărate unelte şi maşini de fier, unele de o mărime urieşă, iar altele mici şi bicisnice ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut pintre nicovală şi baros? Casa, bisericile, corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că n-ar fi de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţi-oi spune de casă, de sapă, de secere, de coasă şi de plug.tu îmi spui mai mult de frumos, eu ţ-oi spune de cele neapărat trebuincioase.
– Mă faci să te-apuc la scărmănat, moşule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să umble cu pielea goală şi desculţ, ca gâştele.
– Te-ai încurcat în socoteli, măi băiete. Ba de mâncare şi casă i-a trebuit omului întâi; ş-apoi haine frumoase, cum zici tu. Cu rufe de-ale tale, îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea că: golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul…
– Măi, da ruginit mai eşti!
– Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să ascultaţi de sfaturile mele.
– Aşa este, dar te prea lauzi; las mai bine să te laude alţii. Şi tu faci trebi bune, şi eu; numai atâta că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu şăzi totdeauna cu fierarul cel uns de cărbuni, iar eu şăd cu croitorul şi cu tot felul de persoane.
– Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliu? Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori până când fierarul meu rădică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace; fierarul însă mă are pe viaţă, ba mă poate lăsa şi de zestre la copii de copiii săi. Ş-apoi încă una: cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos şi mai gubav? Fierarul meu ori croitorul tău?
– Moşule, eşti bătrân şi multe mai ştii. Fie pe-a dumitale.
– Bine, mititelule! Ia, acum ai mai venit de-acasă. Zi mai bine că industria sau meşteşugurile, noi le-am adus pe lume; că bogăţiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai zis ruginit, şi ţ-ai zis cioplit. Mie-mi pare bine ca nepoţii mei să fie mai ciopliţi decât mine; cu timpul se cioplesc toate… Numai nu vă fuduliţi şi nu uitaţi obârşia voastră, ca nu cumva să vă ciopliţi prea tare, şi să rămâneţi, care fără urechi, care fără dinţi, care fără gură, care fără zimţi, adecă nişte cioarse de nici o treabă. C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş, şi soră-mea nicovală vă va ţinea în spate, iar eu vă voi bate pe rudă pe sămânţă, ca să prindeţi la minte.