Cufundat în suvenire
Pe câmp verde mă primblam
Şi cu trista mea gândire
În trecut mă întorceam.
Cum la chinurile-amare
Din trecut mergeam gândind,
Pintre iarbă o mică floare
Văzui vesel răsărind.
Şi perdut în cugetare
Toporaşul am sdrobit
Dar deoadată cu ‘ntristare
L-am cules şi l-am privit
Toporaş sărmană floare
Spune, cum ai meritat
Aşa tânăr în pcioare
Fără mil’ a fi călcat?
L’al meu pept, floare uscată
De acum afl’un adăpost
Căci ca tine sfărâmată
A mea inimă a fost
Zâmbea veselă şi jună
Viaţa dulce când perdui,
Cu’a mea inimă ‘mpreună
Biată floare plângi şi tu!
Bat lung peste tara
Reci ramuri de vant
Si codrul de ceara
Miroase a sfant.
Vin zile carunte…
Spre vaile moi
Se lasa marunte
Dulci neguri de oi.
Cocoare gonace
Pe-un cer pamantiu
Spre calde conace
Aceleasi cai scriu
Si-n poala zabuna
A norilor orbi
Vazduhull aduna
Sinoade de corbi.
Dezmierzi o lumina?
Se stinge… De-acum
Ti-e mana de tina,
Obrazul de fum.
Luna-şi picură argintul,
Tremurându-l pe fereastră;
Vede-atâta împăcare
Străjuind căsuţa noastră.
Lângă pat, zâmbind, stă mama,
Adormindu-şi copilaşii,
Cămăşuţă cu mătasă
Le-a cusut mâna nănaşii.
Numai moşul povesteşte,
Aşezat pe faţa vetrii –
Dumeriţi de-o pildă veche,
Îl ascultă doi cumetri.
Dar auzi! Căţelul latră,
S-aud şopote-n ogradă
Şi s-aude, subt opincă,
Scârţâitul de zăpadă.
S-a curmat deodat’ povestea
Şi-i tăcere mută-n casă –
Osteniţi dorm ochelarii
Pe ceaslovul de pe masă.
Licărind o raz-atinge
Geamul uşii de la tindă,
De trei glasuri legănată,
Se-nfiripă o colindă…
De sub ţol ridică fruntea
Două feţe bucălaie…
Blând zâmbeşte din icoană
Cuviosul Niculaie…
(1905)
Eheu, ţipă gândul.
Taci dracului, i-am spus ierbii verzi.
Pierzi totul, i-am spus.
Vor înceta aceaia care pot să iubească,
domnească va fi aşezarea ta între morţi.
Secunda aceasta e relativă
orei
pe care ţi-o atârni între ţâţe.
Taci dracului, i-am spus.
Dar ea n-a tăcut.
Ding şi dang ar bate ceasul,
dar i-am smuls limbile
şi clopotul
şi l-am lăsat mut.
E relativă vederea, eu mă pregătesc
să-mi smulg ochiul
şi să-l dăruiesc acelei umbre cu aripi
să stea pe el să-l încălzească ca o pleoapă.
Taci dracului, i-am spus ochiului
în tine pasărea este moartă.
| Nouă ceasuri şi nouă minute… Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi. |
| – Bubico! zice cocoana… şezi mumos, mamă! |
| „Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!” |
| Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos. |
| – Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru. |
| Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner. |
| – Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo! |
| Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l „mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă… Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamiţa lui Bubico… Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi… |
| – Bubico – zice cocoana – şezi mumos, mamiţico! |
| „Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă… Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul. |
| În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner. |
| – Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău! |
| – Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte… |
| Apoi către paner, cu multă dragoste: |
| – Unde-i Bubico?… Nu e Bubico!… |
| Din paner se aude un miorlăit sentimental. |
| – Să-i dea mama băieţelului zăhărel?… Bubico! Bubi!! |
| Băieţelul scoate capul cu panglicuţe… Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei: |
| – Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare… de frică… |
| Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia: |
| – Vai de mine! cum crezi d-ta?… Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi… Noi nu suntem mojici ca Bismarck… |
| – Ha? zic eu. |
| – Bismarck al ofiţerului Papadopolinii. |
| Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr: |
| – Cui îi place zăhărelul?… |
| Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham! |
| – Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel? |
| Bubico: Ham! Ham! |
| Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie… Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi: |
| – Cui îi place lăptic? |
| Bubico (lingându-se pe bot): Ham! |
| – Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? |
| Bubico (impacient): Ham! Ham! |
| „Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!” |
| Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi… |
| „Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă. |
| Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre. |
| – A propos – zic eu – madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck… al… |
| – Al ofiţerului Papadopolinii… |
| – Ei! Ce e Bismarck? |
| – Un dulău de curte… Era să mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată – că nu ştii ce curat e! – zic: „Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete… Strig: „Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: „Vai de mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu ştiu… Două săptămâni a zăcut… Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul? |
| Bubico: Ham! |
| – Să te mănânce Bismarck… craiule! |
| – Ham! ham! |
| Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine. |
| – Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că… |
| – Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte… |
| – A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte… vrea să ne-mprietenim!… Bravo! |
| Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe: |
| – Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi! |
| Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie. |
| – Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere. |
| Apoi îmi spune genealogia favoritului… Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă… În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane. |
| – Ei vezi! cum v-aţi împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da? |
| Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele: |
| – Ham! |
| – Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?… craiule! |
| Bubico: Ham! ham! |
| – Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine… |
| – Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct. |
| Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle… în braţele mele! |
| „Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ţi!… vedea-te-aş mănuşi!” |
| Dar Bubico urlă mereu. |
| – Doamnă – zic eu – rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze… Chiar aşa, aici e prea cald. |
| Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele. |
| – Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana. |
| Intrăm pe podul Prahovii… Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă. |
| „Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!” |
| Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc. |
| – Să nu-l scapi pe fereastră!… pentru Dumn… |
| Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând – la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat: |
| – Doamnă! |
| Un răcnet!… A-nnebunit cocoana! |
| – Repede, doamnă, semnalul de alarmă! |
| O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri. |
| – Cine? cine a dat alarma? |
| – Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată. |
| Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat: |
| – Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada! |
| Ea leşină iar… Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră… |
„Moftul român”, 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)
“Între ai tăi ai fost, o, Schiller,
şi ai tăi nu te-au cunoscut”
Este o viaţă moartă, precum ş-o moarte vie;
Ci este şi viaţa ce nu mai are moarte.
Unii prefer pe una, şi alţii-şi aleg alta.
E tristă-a omenirii fatala, cruda soartă!
Prin chinuri şi privaţii şi lupte şi amaruri
Şi deziluzii crude, paţienţă-adamantină,
Prin forţă,-asalt eroic să ia Cetatea Sântă,
Al cerului imperiu şi vera libertate.
Mult suferişi, o, Schiller, şi luptă avuşi mare!
Căci lungă e durerea, şi fericirea scurtă!
Şi strâmtă şi spinoasă e-a cerului cărare!
Şi greu, inert e corpul! greu dreptul la viaţă!
Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine,
În sus, pe calea strâmtă, cu filii, cu consoarte;
Te luptă cu ananga, cu aspra neavere,
Cu limbele de şarpe, cu ochi de vasilisc
(Calumnia, minciunea, invidia, trădarea),
Cu forţa împilării, cu reaua tiranie;
În sus! pe calea strâmtă nici apă, nici merinde,
Nici unde să-ţi pleci capul la frigurile lentei;
Şi luptă-te da prode!
Avuşi de adversariu pe om, ş-atât ajunge:
Te iartă să-i faci răul, iar binele, nici mort;
Insultă-l, te onoară; striveşte-l, te adoară;
Dă-i glorie, onoare – te-mpilă de ultragiu;
Dă-i patrie, dă-i nume, că el te-expatriază;
Dă-i adevăr, dreptate – calumnia ţi-e parte.
E orb şi-i dai lumină? el vede câte n-ai;
E mut şi-l faci cu limbă? te muşcă ca vipera;
Dă-i viitor, viaţă, că-ţi ia el şi trecutul;
Realţă-l pân’ la ceruri – de viu te-afundă-n iad.
Acesta e păcatul sau omul cel căzut!
Mai mult decât eroic ţi-a fost, Schiller, asaltul;
O luptă de arhangel, triumful de martir.
A!!! rece este piatra încinsă de coroană!
Ci mâinile de vergini îi dau astăzi viaţă
Ş-o re-ncălzesc atâta cât flăcărează inimi,
Şi lacrimile curg…
Cântaţi, vergini, dreptatea
Ş-a Terrei împărţire,
Daţi partea la poet;
Cântaţi azi libertatea
Ş-a omului unire.
Onoare la profet!
Şi repetiţi în horuri, prin mii de miriade,
Germania întreagă, America, Anglia;
Răsune tot pământul oriunde e om liber;
Cântaţi patria, onoarea, virtutea, libertatea,
Tot ce adoară Schiller; cântaţi pe Dumnezeu
Ce scapă inocenţa şi focului dă crima.
Suspinele lui Schiller în horuri repetaţi!
(1859)
Verde nou al primaverii, ros al florilor de vara,
Toamna, galbenul din frunza ta tarzie mi-e mai drag,
Fie ca-n velinti tacute inimi de-aur le presara,
Fie ca fosneste-n taina matasosului tau steag.
Zi senina, zi rodita ca o poama de lumina,
Cata floare prea devreme scuturata te-a dorit,
Sa te pot culege astazi — cer, si suflet, si gradina —
Cismigiule de toamna, de-amintire biruit.
De pe podul ce oglinda arcu-ntins al pietrei sale
Peste apa unde lebezi dorm pe teiul tremurat,
Cine m-a chemat pe nume, cine m-a oprit in cale?
Umbra ta de altadata si un ram ingandurat.
Verde dor al primaverii, foc al dragostei din vara,
Toamna, parul de-aur moale al iubirii mi-e mai drag
Cand strivesc si ani, si zile ce covorul tau presara
Si-mi fosnesti a moarte-n suflet, matasos si galben steag.
pe când întorc filele chipului ei
pe când îi ascult cu atenţie surâsurile unul câte unul
pe când adulmec oglinzile ce îi răsfrâng paloarea
şi îi măsor bătăile clare ale inimii
pe când îi descifrez fantasmele singurătăţii ei umile
şi îi ghicesc în podul palmei prezentul încrâncenat
pe când îi recitesc tristeţile din colţul buzelor
şi îi conspectez dorinţele secrete înflorite sub pleoape
pe când îi cerşesc cu spaimă săruturi
fără personalitate…
Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte,
Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra,
Dusă cu sila, plângând după ceea ce las,
Încercând să mă-ntorc de la fiece vamă-a văzduhului.
O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor
Nerăbdători să pătrundă în bucurie prin moarte, atunci
Străluminată, cu fruntea aproape statuie,
M-aş pierde zâmbind pentru fericirea cuvintelor.
O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor,
Orice secundă să simt că-mi înapoiază milenii,
O, de-aş avea absurda credinţă a dacilor,
Cei înşelaţi atât de crunt după moarte…
« Pagina anterioară