Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite –
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă –
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!
Se ploconea răsăritean şi moale,
Mălai din mâna ta să ciugulească.
Albastru pâlpâia şi cald, în poale
Ca pânzele alcoolului, în ceaşcă.
Pe butură, nebunul tău cu scufă
Ochi inegali grozav de trişti rotea,
Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă,
Şi-a rupt şi gâtul păsării, care bătea.
Arabul căzuse în aspră robie,
Muşchioasele-i braţe legate era…
El n-o să-şi mai vadă nici cort, nici soţie,
Şi turcii-l vor duce cu dânşii-n cetate,
Şi sclav ca să fie va fi destinat,
Şi până ce-n pieptu-i un suflet va bate,
Iar calul său falnic, uşoară nălucă,
Ce-n fugă se-ntrece cu paserea-n zbor,
Şi ce, la săgeată, — nainte apucă, —
L-această gândire, de lacrimi pâraie
Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!…
Toţi dorm; numai luna pluteşte bălaie,
Lumina-l ajută şi calu-şi zăreşte,
Dar trist, la o parte, şedea priponit,
Cu ochiul său negru părea că-i vorbeşte,
Arabul atuncea, pătruns de simţire,
Pe brânci se târăşte s-ajungă la el;
Mişcat de-o înaltă şi dulce gândire,
Cu dinţii apucă priponul cel tare,
Îl muşcă, îl roade şi-l rupe,-n sfârşit
Deschisă îi este pustia cea mare,
Dar calul atuncea, de brânele-i late,
Cu gura-l ridică, mişcat de-al său dor,
Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate,
Şi-n tropotul mare, trei zile goneşte,
Când, iată că-n zare albeşte un cort,
Arabul e-n viaţă, şi calul soseşte,
Aţi cultivat şi vîntul şi furtuna
Şi n-aţi avut măcar un lucru sfînt,
Ce iese după voi v-a fost totuna
Aţi ofensat şi oameni şi pămînt.
Nu v-a fost milă nici măcar de mame,
Aţi aruncat idei în puşcării,
Voiaţi să moară patria de foame
Şi, dacă-aţi mai putea, aţi mai voi.
Aţi ars cuvintele limbii române
Pe ruguri de-mprumut, duhnind urît
Din cîte trei ciobani aflaţi la stîne
Voi pe toţi trei rîzînd i-aţi omorît.
Nu v-a fost greu şi nu v-a fost ruşine
Să măcinaţi ţinuturi şi statui,
Voi, fii ai pustiirilor străine
Prinţi sumbri ai domniei nimănui.
Trădînd pe Basarabi, pe Brîncoveanu
Aţi încercat să stingeţi acest neam,
Voi v-aţi vîndut şi inima şi lanul
Şi cifru-n care noi ascunsu-ne-am.
Aţi îndoit lumina ţării dreaptă
Şi aţi murit visînd-o în noroi,
Iar azi cînd nici mormîntul nu vă rabdă
Mai reveniţi în lume ca strigoi.
Voi, care cu o furie dementă,
Sfidînd istoria acestei ţări
Dăduseţi România în arendă
Închiriind-o celor patru zări,
Aţi dus în capitalele străine
Acelor ce şi azi valeţi plătesc,
Pămînt de-al nostru, soclu de suspine,
Şi-aţi dus chiar subpămîntul românesc.
Coşmare ţin pe cer această noapte
Şi voi mai apăreţi din cînd în cînd
Cînd vă aruncă gropile urlînd
Că nu mai pot nici ele să vă rabde.
Însă acum, cînd şansă nu mai este
Să vindeţi patria, bătrîni strigoi,
Voi ne salvaţi de sumbra-vă poveste
Vînzîndu-vă din viciu, voi, triştii, între voi.
(Manifest pentru mileniul III, Ed. Eminescu, 1984)
Inima-mi obosită — şi nu de ani, nu încă, –
Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
Valuri, criveţe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă
Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc.
Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupră-i se răscoală s-o-ngheţe-aci pe loc,
Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!
Un foc! şi ca acela ce arde-ntr-o câmpie
Albită de troiene şi toată-n vijelie,
Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat,
Arsura e într-însul, care îl mistuieşte,
Şi nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzeşte;
Lumina-i face groază şi celui îngheţat.
S-o face el cenuşă? vreun pârjol v-aduce?
Nu ştiu… Dar a lui urmă neştearsă-n veci va fi
Şi oricând călătorul pasul p-aci-şi va duce,
Oprindu-s-o să zică: “Odat-a ars aci.”
Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
Străin şi rece fie oricând aicea jos,
Şi fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
Ca meteor de groază, comet prea fioros!
Fără să-i ştie drumul şi d-unde oare vine,
Dincolo el de faţă să se vedească bine
Ş-acolo să m-arate şi eu cine am fost.
Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?
Dragoste e fiinţa-i, rază de nemurire,
Fala vieţii mele şi însuşi al meu post.
Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
Spune ce e poetul în ast loc osândit,
Cum el dintr-însul raiul oriunde-nfiinţează
Şi-şi face fericirea din bine-nchipuit.
Când cântă el, s-aude, veacurile răsună; .
Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
Blândeţea-i e seninul acel mai luminos.
Ferice de acela pe care el slăveşte!
La nemurire zboară, ce el i-o pregăteşte;
În buza lui e slava ce duhu-i şi-a croit;
În mână-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
Aleasa frumuseţe ce el a-nvrednicit.
Cerul e al meu templu şi singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i faţă se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viaţă-mi răspândesc.
Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbeşte,
D-acolo aştept roua, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smereşte,
Şi înainte-i taină nu este al meu dor.
Muza-mi se umileşte, lira-mi abia suspină,
Geniu-şi pierde zborul şi fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.
Inima-mi în tăcere aşteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire…
E ceasul închinării! şi… omul stă smerit,
(1836)
Mare pentru noi e ziua, când tu, Mircea, la Rovine
Ai strivit păgânătatea ce s-a prins de piept cu tine,
Peste Dunăre-azvârlind-o, iar pe morţii ei în iad!
Mari au fost şi-acele zile, când tu, vecinice ştefane,
Ai înfrânt în multe locuri groaznicele-oştiri duşmane
Şi-ai văzut pierind turcimea ca şi frunzele ce cad.
Ah, dar voi vedea cum vine vântu-n unde, vine-ntruna
Tot mai tare, iar în urmă cum se va stârni furtuna,
Şi porni-se-va potopul cel atoate-necător!
Cine să ne fie scutul într-o vreme-aşa de-amară,
Cui să cerem ajutorul pentru neam şi pentru ţară,
Şi al cui vei fi prin veacuri, românescule popor?
Şi-a venit în urma noastră şi furtună-ntărâtată
Şi potopul larg! Iar mila Celui vecinic câteodată
Chiar de ne-nălţa pe-o clipă câte-un domn viteaz pe tron,
Noi eram ca rândunica în brumar, o prad-a morţii!
În zadar gemu prin aer, ca să schimbe pasul sorţii,
Spada lui Mihai Viteazul şi-a cumplitului Ion.
Dar virtuţile străbune nu s-au stins în voi cu totul
Oceanul ne cuprinse, însă l-am trecut cu-notul,
Cerul ne căzuse-n creştet, însă n-am murit sub el!
Ni s-a luminat văzduhul tot mai mult, şi-n urmă soare
Răsări din albe neguri, şi-ntr-o zi răzbunătoare
Prin ruini găsirăm mândră o coroană de oţel.
A cântat la Plevna tunul cântul sfânt al învierii
Precum clopotele cântă la-nceputul primăverii
Pe Christos mântuitorul ce se-nalţă din mormânt!
Iata ziua cea mai sfântă, cea mai mare dintre zile!
Multă vreme-ai stat deoparte, duh străbun, ca şi Ahile.
Dar când ai sărit în luptă, fost-ai fulger pe pământ!
Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.
Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.
Septembrie
ca o albină de aur cu elitre grele
septembrie
ca o vulpe furisă perste coline peste vîlcele
septembrie
ca un sevalet pe care s-au sters degete vopsite-n cinabru
septembrie
se sting culorile încet ca într-un candelabru.
E toamnă
se-ntorc în pămînt comorile
tiganii îsi mănîncă viorile
în arbori parcă fremătă cirezi
pe drumuri e o surpare de monezi.
Septembrie
ca o clinică galbenă în care se asteaptă ploi
septembrie
ca o clinică galbenă în care-ncepe viata de apoi
septembrie
ca o maternitate a frunzelor lehuze
septembrie
esti sigur că raiul e pe aproape
si simti aceasta pe buze.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »