Aşa-i: spre bolţile tăriei,
Cu jind, la ce să mai cătăm,
Când toţi, sub fundul pălăriei,
Câte-un crâmpei de cer purtăm?
Tu zici: crâmpeile-s la fel…
Pe osebitele cărări
Toţi ne-ndreptăm către un ţel,
Unii pe jos alţii călări.
E drept că-n cele patru scânduri
Prostia cea mai guralivă
Şi capul cel mai dat la gânduri
Vor amuţi deopotrivă.
Dar, pân-atunci, unul îşi strânge
Sub bolta lui, şirag de stele,
Altu-şi mânjeşte, ori îşi frânge
Partea-i de cer în bucăţele.
Unii în fel de fel de chipuri
Frământă tainele vieţii:
Răstoarn-a mărilor nisipuri,
Străbat şi scotocesc planeţii,
Întreabă funduri de prăpăstii
Ş-ale Eghipetului mumii,
Şi-n oasele fosili de bestii
Cat rostul şi urzeala lumii.
Iar alţii zilele-şi petrec
În al orgiilor vârtej:
Un trai nesăbuit şi sec,
Întins pe patimi ca un vrej!
C-o idioată nesimţire
Îşi râd de tot ce-i demn şi sfânt
Le toacă gura în neştire,
Se bat cu morile de vânt.
Şi pe când tu-ntr-o sferă mică,
Ca vai de lume, te strecori,
Ei strălucesc, şi se ridică,
De goi ce sunt şi de uşori.
Nimic nu pune frâu acestor
Neruşinaţi, terfichi limbuţi,
Şi, pentru ochiul lor de chestor,
Lumea e goală de virtuţi!…
Prostii le par ştiinţi şi arte,
Nebuni poeţii, de legat:
Zbârnâie toţi, din dible sparte,
Un cântec vechi şi nesărat!…
Ei singuri se pricep la toate,
Ei filozofi, ei cântăreţi,
Prin ei se mişc-a lumii roate,
Cu roiul spornic de vieţi!
Şi numai pentru dânşi-anume
Urzit-a Dumnezeu pământul,
Cu toate câte sunt pe lume;
Şi numai lor li-i dat cuvântul!
. . . . . . . . . . . . .
Acum, răspunde de socoţi
Că ceru-i hărăzit de-a valma,
Deopotrivă pentru toţi,
Ori li s-a măsurat cu palma…
*De e, sau nu e cer, mă-ntrebi?
Ar fi nedrept să-ţi spun că nu-i;
Dar fiecare-ndeosebi
Menită-şi are partea lui:
Măreţ pluti-va printre veacuri
Maestrul dulce, Eminescu,
Iar gos, cu-al lui bagaj de fleacuri,
Toncescu fi-va tot Toncescu!…
Căci cum să cred c-ar sta alături
Cu scumpele mărgăritare
Gunoiul ce cu scârbă-l mături
În întuneric şi uitare!
Furlandisindu-se-n saloane,
Cu mintea stearpă şi-n doi peri,
Să facă curte la cucoane
Sunt meşteri fanţii-cavaleri!
Dar cum socoţi că toţi smintiţii
Şi trântorii de cafenele,
Înfumuraţi şi plini de viţii,
Să aib-acelaşi cer şi stele
Cu cei ce luptă şi-şi adună
În fagur sfintele gândiri,
Şi-şi dau viaţa pe-o cunună
Din mâna dreptei Nemuriri?
*Politici, oratori de stradă,
Stupizi, ce se socot isteţi,
Făţarnici patrioţi grămadă,
De vorbe goale precupeţi,
Şi literaţi de porunceală
Răsară-n cale-ţi, cât de deşi,
Tu ţine însă socoteală
Că-s mulţi chemaţi puţini aleşi.