Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă,
Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.
Nimica nu opreşte a gândurilor grabă,
Din când în când în cale-i pe sine se întreabă:
La ce folos că timpul şi spaţiul străbate
Şi ce folos că vecinic râvnind singurătate,
El de nimic în lume viaţa-i n-o s-o lege,
Că-nţelegând deşertu-i, problema-i n-o-nţelege…
Ce caută talentu-i în şirele s-arate?
Cum luna se iveşte sau vântu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune,
Pădurile şi luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, în colbul trist al şcolii,
Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii
Şi viaţa, frumuseţa, al patimei nesaţ
Nu din viaţa însăşi din cărţi le învăţaţi.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume.
Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,
De ce mereu aceleaşi gândiri să le tot rumegi
Şi sarcina de gânduri s-o porţi ca pe un gheb,
Astfel ades în taina durerii mă întreb…
Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun:
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind
Am fost un creier bolnav ş-o inimă de rând.
Demult de vorbe goale nici voi să mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E şirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărţi,
Cari privesc viaţa din mii de mii de părţi
Şi scrise în credinţa că lumea tot se schimbă
Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă.
Nu-i foliant în lume din care să înveţi
Ca viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ…
Şi de pe-o zi pe alta o târâi uniform
Şi nici să pot de somnul pământului s-adorm.
Pustie, sură, rece şi fără înţeles…
Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,
Nu sunt la înălţime şi nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna,
În cumpenele vremii sunt amândouă una.
Să ţin numai la ceva oricât ar fi de mic…
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.
În manta nepăsării mă-nfăşor dar şi tac
Şi zilele vieţi-mi în şiruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc să treacă
Iar ele ochii-albaştri asupra mea şi-i pleacă,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adâncimea iubirii ş-a genunii,
Icoanele frumoase şi dulci a slăbiciunii
Ca flori cu veştejite şi triste frumuseţi:
Uitarea le usucă sărmanele vieţi…
Ş-apoi!? Ce-mi pasă!? Fost-am în lume poate unic
Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?
Mulţimea nu se naşte decât spre a muri…
Ruşine-i al ei număr cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie,
Nici în nisip vro urmă lăsar-a lor picioare
Neatinşi de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atâţia câţi fură cu putinţă:
Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă.
Ei dorm cum doarme-un haos pătruns de sine însuşi,
Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-şi aude plânsu-şi
Ş-a doua zi nu ştie nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!
Blestem mişcării prime, al vieţii primul colţ.
Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolţi,
Iar de atunci prin haos o muzică de sfere,
A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.
O, genii, ce cu umbra pământul îl sfinţiţi
Trecând atât de singuri prin secolii robiţi,
Sunteţi ca acei medici miloşi şi blânzi în viaţă
Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de faţă.
Oricui sunteţi prieteni, dar orişicui îi pare
Că numai pentru dânsul aţi fost în lumea mare.
În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,
Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi,
Căci lamura vieţii aţi strâns-o cu-ngrijire
Şi dându-i acea haină de neîmbătrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte,
În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte.
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe când tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne
Repaosă în raza gândirii cei eterne.
Iar adevărul, ca şi păcatul mumii Eve,
De faţă-i pretutindeni şi pururea aieve.