Tulburătorul vis

Autor : George Filip

Acest pamânt mirositor si lacom
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.

Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul,si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând,a câta parte?
Parintii mei, cugetatori,au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;

Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las,iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.

Opera Apartinand George Filip | | Nici un Comentariu »

Nea Mărin şi Anu’ Nou

Autor : Amza Pellea
Mă frate-miu, cum zîcea ăl bătîrn a lu al bătîrn, cînd îl întrebam io de viaţă, zîcea „mă nepoate, fusă, fusă şi se dusă”. Aşa trecu şi 1971.
Fu un an bun, de ce să zîc! Fusăi sănătos… Veta sănătoasă, copiii, nepoţii, sănătoşi, grîu se făcu, porumb se făcu, vin se făcu, ce mai, an cu belşug! An bun, ce mai, că se mai întîmplară şi unele lucruri de-mi mearseră la inimă! P-ăia de la comparativă, de băgaseră mîinile pîn-la umeri în gestiune, îi dovedi şi-i băgă acolo unde le ie locu, că poate le vine mintea la cap, pe nepotul Stănel Brabete, îl decoră… mă fiecăruia dupe muncă şi străduinţă!
Şi cum s-apropria anu de sfîrşit, îi zîc lu Veta:
– Mă Veto, fata tatii, ‘ai să petrecem anu nou cum scrie la carte mă, iote, facem cum vrei tu! Cum vrei tu, aşa facem.
Ee, dacă vrei să facem cum zîc io, zîce ia, ‘ai să mergem la Bucureşti, să petrecem anu nou la naşu Pantelică, că tot a zis iel să venim. Ş-aş merge şi io o data să petrec şi să n-am treabă! Că de cînd mă ştiu, de anu nou muncesc de dau în brinci!
Mă, zîc, are dreptate muierea! Ia s-o mai scoţ, mă, în lume, să fim şi noi o dată musafiri, că gazdă fusăi de cînd mă ştiu, de cînd mă ştiu, fusăi gazdă!
Zis şi făcut, plecarăm, cu toate că nu mă prea bucurai, ca ăl de naşu la Bucureşti nu petrec anu nou, fac un soi de sîrbătoare de-i zîce ca la bulion…
Loai io o damijeană de zaibăr şi un curcan, cozonaci şi o oală cu sarmale, ca să nu mă duc cu mîna goală.
Pînă la Craiova, merseam cum merserăm. Di la Craiova, loai bilete la acelerat cu locuri rezervate.
Rezervate vorba vine, că locurile ierau, da’ fiecare loc mai avea rezervat cîte doi-trei călători. Ierea un scandal în trin între ăi cu locuri rezervate, care şedeau jos, şi ăi cu locuri rezervate, de şedeau în picioare, de mai mare dragu, auz?
Io cu Veta avuserăm noroc că ne-nţepenirăm la capu vagonului, pe-nculoar şi nu mai ajunserăm la locuri, aşa că scaparăm de scandal. Da’pe drum mai încolo, auzii unii care se certau pe locurile noastre, aşa că strigai şi io:
– Taică, fă matale scandal, că sîntem din acelaş sindicat!
Ierea o-nghesuială, de mă gîndii „bine că loai curcanu tăiat” că altfel îl duceam stroşit de tot, da’de tot, auz?
Damijana, rămăsăi cu ia-n braţă. Adică vorba vine în braţă, că nu puteam să ajung cu mîinile la ia. Stă singură înghesuită pe deoparte de mine, pe de altă parte de doi militari şi un popă. Cred că pe burta popii stă mai mult!
La Piatra-Olt se mai dete lume jos, de putui să schimb picioru, că-mi amorţisă ăl stîng de tot, de tot.
Pusă şi Veta oala cu sarmale lîngă fereastră, da’ n-apucarăm să răsuflăm, că se sui puhoi de lume de ziceai că e trinu de cauciuc, c-altfel nu-mi dau sama cum de-ncăpurăm atîţia.
Pă oala de sarmale se sui un copilaş şi se uită pe geam. Sucă al mic, nepotu lu naşu, ajunsasă pe la jumatea vagonului, că uitai să vă spui, că-l loasem şi pe Sucă. Că zisasă naşu să î-l aducem şi ta-su zîce:
– Duce-ţi-l mă, barem de anu nou să stau şi io liniştit!
Îmi spusasă iel:
– Mă Marine, pe Sucă ăsta mic, leagă-l!
Da’io cînd vazui înghesuială, zîc, lasă că n-are un’să duce!
Da’ăl jurat de copil, mai în patru labe, mai muşcă pe unu de picior, mai înţapă o cocoană, ajunsă pi la mijlocu vagonului.
– Sucăaa, zîc, unde ieşti?
– Acilea, nene Mărine!
– Vino-ncoa, mă!
– Vino matale!
– Pă’io nu pot, că ie-nghesuială!
– Pă’dacă nu poci matale, io cum să vin, că sînt mic?!
– Pa’vino cum te dusăşi, auz?
– Nu pot să mai trec pe unde venii, că mă bat ăia de-i muşcai.
Mă, zîc, mare minune cu Sucă ăsta!
– Stai dracu acolo cuminte, să nu te cherd!
Da’cum vorbeam io cu Sucă, unu care se suisa la Piatra-Olt, îmi baga cotu-n damijană. Mă frate-miu, ş-avea un palton frumos, o culoare aşa deschisă… Să prinsă zaibăru de ia, minune mare! Îi făcu mîneca neagră, ce mai!
Începu un scandal…! Ce mă fac io, zîcea ăla cu paltonu al nou… ce vin ie ăsta?…, iasă la curăţat…?
– Zaibăr, zîc io, şi iasă de ieşit, da’numa cu foarfeca!
– Ce vorbă-i asta? zîce iel.
– Romînească, zîc io.
– Pă’atunci, ce fac?
– Îi faci altă mînecă, zîc io.
– O să-mi plăteşti paltonul, zîce iel.
– Pă’di ce, zîc io, ce tu-mi plătişi vinu?
– Pă’ce io sînt de vină?
– Da’ce io, io detei cu damijana-n dumneata, sau dumneata deteşi cu cotu-n damijană?
– Pă’dacă ie-nghesuială! zîce iel.
– Şi ce, înghesuiala o făcui io?
– Pă’di ce nu staţ acasă? zîce omu. Nici în ajunu anului nou nu vă potoliţi!
– Pă’matale di ce nu stai acasă?
– Lasă, nu mi-o mai întoarce, zi mai bine ce fac cu paltonu, că nu mai am stofă să-i schimb mîneca!
Zic:
– Îmi daţi mie adresa şi vă aduc io o damijană cu vin.
– Ce să fac cu iel, zîce omu, că io nu beau vin negru.
– N-are nimic, zîc io, vă aduc io o damijană, o vărsăm într-o căldare şi băgăm paltonu să-l scoatem la o culoare, că alt leac nu ezistă! Zaibăru n-are moarte, auz?
Cum stam eu de vorba cu omu, numai că văd într-o gară că coborisă unu cu Sucă de mînă.
– Mă frate-miu, strigai io pe geam, ce ieşti chior, nu vez că ăla nu-i copilu tău?
– Lasă, zîce iel, vad io, că un copil aşa nărod n-am văzut în viaţa mea.
– Pă’atunci di ce loaşi copilu din trin?
– Că să facem schimb, zîce ăla. Dă-mi-l p-al meu de stă pe oala cu sarmale lîngă dumneata şi ţi-l dau pe geam p-ăsta.
– Auzi mă la iel, zîc. Stii ce ţi-ar trebui? Să te las să faci anu nou cu Sucă, să te-nveţi minte să mai pui mîna pe ce nu-i al tău!
Ăl lui nu vrea să se dea jos din trin, Sucă nu mai vrea să urce. Pîna la urmă reuşirăm de schimbarăm narodu lui pe narodu nostru. Chirăia Sucă şi să zbătea, că nu se lăsă pînă nu mă păgubi de două perechi de palme.
Cum se spărsăsă damijana, ce mai fu-n ia, fr’o cinci kile, le detei de le baură unii. Ăia aşa se-ncinsară, că spărsără un geam şi-acu făcurăm toţ chiciură la mustăţi.
– Mărine, zîce Veta, ia vez d-ăsta, că nu mă lasă-n pace!
– Iu, Doamne ia-mă, care fu?
– Asta din spatele meu.
– Nu, zîce omu, nu vă supăraţi! Ţin şi io mîinile sub broboada la dumneaiei, că-mi îngheţară de tot. Dacă vreţi, vă dau un pol.
– Mă frate-miu, mă, zîc, vez c-o-ncurci, auz? Îţi mai dau io un pol şi ia-ţ mănuşi, ca altfel te-ncălzesc io de-ţ bate coliva-n chiept, auz?
Mă frate-miu, cu chiu cu vai, ajunserăm la Bucureşti.
Se făcusără cam ceasurile şasă seara. Pînă ajunsăi la naşu Pantelică, se făcu de opt.
– Mă Mărine, bine că venişi, du-te după sifoane!
Ee… fusăi dupe sifoane… dupe ţigări… dupe chibrituri… dupe buline de cap… dupe pîine, că uitaseră… dupe vin că să bizuisară pe mine.
Pe la uns’ce sara, ce mai, fîrsii, venii acasă.
Îi găsii pe toţi la masă.
– Hai mă odată, zîce naşu, ca nu puturăm să şedem dupe tine, pe unde umblii, şi mîncarăm.
– Da’Veta unde ie? zîc io.
– Fina? la bucătărie mai munceşte şi ia, zîce naşu, că iete, naşe-ta Reta ie ruptă de oboseală.
Ee, lasa zîc io, că ia vru la Bucureşti, ştii, ia vru!
M-aşezai şi io la masă. Mă frate-miu, adormii de fr’o trei ori în sarmale… şi fuma unu lîngă mine, de mă afumase de tot.
Zic:
– Mai lasă şi matale ţigarea aia!
– Nu pot, zîce iel, că de trei zile nu să găsesc „Amiral” şi astăzi găsii.
– S-acu ce faci, şcoţ pîrleala? zîc io, mai lasă, mai răsuflă o ţîră!
Lasă omu ţigarea şi aprinsă un trabuc.
Naşu zîce:
– Mărine, pune şi mie un şpriţ!
– Da’unde ieşti, zîc io, că nu te văd de fum.
Îi pui io vin şi bag mîna sub masă să iau sifonu.
Mă fraţilor, şi-n loc de sifon apucai mîţa de coadă. A dracu mîţă, să făcu ghem pe mîna mea.
Mă speriai, ce mai! Trăsăi mîna de sub masă şi aruncai mîţa în braţă la naşa Reta, care o aruncă lu coana mare, care i-o aruncă lu ăl de şedea lîngă mine, care i-o aruncă lu nevastă-sa, care i-o dete lu tata socru, care mi-o aruncă mie, de o aruncai sub masă unde chirăi odată Sucă, de leşină coana mare, soacra de!
– Da’ce-are a mîţă, mă naşule, zîc, ie turbată?
– Ie beată, zîce naşu, că-l prinsăi pe Sucă, cînd îi dete ţuică. Da’nu-i nimic, o dată ie anu nou!
Cînd mă uit bine la ăla de lîngă mine, se făcusă verde. Dă-i cu oţet pi la tîmple, dă-i palme, nimic!
Chemarăm salvarea!
Zice naşu:
– Mă fine, du-te tu cu iel la urgenţă, să nu ne stricăm noi petrecerea.
Mă dusăi, ce iera să fac?
Zice doftoru:
– Da’ce are?
– Nu ştiu, zîc, bag samă de fumat.
– Aş, zîce iel, ie sufocat, nu vezi? cîte sarmale a mîncat?
– Pă’ştiu io? zîc, nu ştiu!
Dete doftoru un telefon la naşu, şi îi spusară că nu mîncase decît fr’o patruzăci şi două.
– Ei, zîce doftoru, dacă reuşim dă-i scoatem una, două, îşi revine. Că ie plin, zîce.
Îi făcu iel ce-i făcu şi omu zîce:
– Hai-napoi la baieram, că odată ie anu nou!
– Lasă, zîc io, că mai e şi la anu, ori vrei să nu-l mai apuci? Du-te acasă!
şi se dusă.
Io mă-ntorsăi la naşu pe jos, că salvarea nu mai vru să mă ducă şi taxi nu găsii.
Cînd ajunsăi la naşu, dormeau toţ. Numai naşa Reta zîce:
– Mărine, du-te la o farmacie de servici şi ia nişte bicarbonat. Da’vezi să scrie pe pungă, că altfel naşu Pantelică nu-l ia, ca ie frică să nu păţească ca anu trecut, cînd a luat praf de copt, de ierea să pleznească.
Mă dusăi la farmacie; loai ce loai, cînd venii acasă, auzii zdrăngăneală-n bucătărie. Mă duc io. Veta mea spăla vase de-a-npicioarele, de ierea gata-gata să cadă-n cazanu cu apă schiartă.
– Veto, ce faci tu aci?
– Iote-i dau o mînă de ajutor lu naşa Reta, că ie ruptă săraca!
– Pă’ia unde ie?
– Doarme!
– Auz, Veto, fata tatii, lasă-i să doarmă, şi tu’ai cu mine, ca dacă prindem trinu asta de dimineaţă, ajungem pe sară acasă. Dormim pînă mîine să sărbătorim anu nou mîine sară, numa noi doi. Că n-o fi foc, dacă-l sărbătorim pe două, pe două dacă-l sărbătorim, n-o fi foc! Il sărbătorim noi doi, ca doi porunghei!

Opera Apartinand Amza Pellea | | Nici un Comentariu »

În prag

Autor : Camil Petrescu

Deschide ferecata poartă,
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.

Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.

În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)

Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?

O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
– Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.

Opera Apartinand Camil Petrescu | | Nici un Comentariu »

Marină

Autor : Nicolae Labiş

– Pentru ce-ai rămas, iubire! –
Rădăcină-a unei flori
Ce s-a destrămat subţire
În petale şi vapori
Ca să zboare mai uşoară,
Să renvie-a doua oară
În alt suflet, în alt ceas,
Lăsând drojdia grozavă
De pârjol şi de otravă…
Murmuram: – De ce-ai rămas?

Înnegrit la chip ca marea,
Noaptea lângă ţărm am stat
Ascultându-i aiurarea,
Plânsul ei zbuciumat,
Ingânându-i cu glas mare
Zădarnica ei chemare
Risipită-n surd balans.
Şi cu ea, prin vijelie,
Am pornit – mai blând să-mi fie –
Sumbrul suferinţei dans.

Nemişcat dansam, şi-n mine
Ea-n acelaşi trup dansa,
Se sorbea în lungi dulbine
Ori în trâmbe se-azvârlea;
Era rupere barbară
Dinăuntru în afară
Izbucniri de fum şi sori –
Şi-n tenebrele ceţoase
Cred că faţa-mi lepădase
Linii, curbe şi culori.

Respirând sonor furtuna,
Marea-şi iese din veşmânt,
Şi nebună bate-ntruna
Cu talazuri cerul frânt,
Peste lume se agită
Neagră, deznădăjduită,
Vocile-i în zări răspund.
Cere, cheamă cu putere,
Îngrozind astfel, cum cere,
Cu durerea-i fără fund.

– Tu, nelinişte, flămândo,
Marea pentru ce-ai lovit
Şi cu mine-asemănând-o
O lucrezi necontenit
Într-o hulă care geme
Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme
În învălmăşirea rea?
Forţă câtă ai, cumplito?
Cum de nu ţi-ai istovit-o
Ori în mine, ori în ea?
. . . . . . . . . . . .
Linişte până departe;
Vântu-n zori amorţise.
Numai semn că-n fund mai arde,
Hula de la fund trimise
Creţuri galeşe şi lente
Cu smereli aparente,
Plăci şi suluri de mercur.
Soarele creştea din pete
Şi vin valuri violete
Peste pacea dimprejur.
Cineva-mi spunea: “În lume
Echilibru-i neclintit –
Fericite-aceste spume
Împăcate-n infinit,
Fericiţi şi noi, în timp
Înecaţi şi-n Olimp –
Sufletul limpede, cugetul clar…
Marea respiră precum ar dormi
Calmă, puternică-n zorii de zi…
Et quelle paix semble se concevoir

Şi ce pace pare a se zămisli!

Opera Apartinand Nicolae Labiş | | Nici un Comentariu »

Scara

Autor : George Coşbuc

Am găsit-o ieri în prun,
Dar să nu grăbiţi ocara!
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: Eşti nebun?
Pune scara!
Dacă-njuri, eu n-o mai pun!

Mai la urmă, pe-un cuvânt:
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câţi fuştei la scară sânt.
Sărutată
Lăudat fii, Tată sfânt!

Unsprezece, spune ea;
Eu zic: Bine, pe credinţă:
Doar o fi având ştiinţă,
Scara câţi fuştei avea,
Pe credinţă
Asta e pierzarea mea!

Şi-o sărut mereu-mereu:
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!
Vrând să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi când colo, stau năuc!

Dau să număr la fuştei
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Împlântat de mâna ei!
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei!

A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să-mi spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!

Zici că poate n-a ştiut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Coborât-o coborât

Autor : Colinde

Coborât-o coborât

În sara de Crăciun

Domnu’ Isus pă pământ

Sara de Crăciun frumos

Să vadă la fiecare
Care ce credinţă are.
Dumnezău o văzut bine
Că credinţă n-are nime’.
Nu-i la mic şi nu-i la mare,
Nu-i la-ntreaga adunare.
Vai fraţilor, vai de voi,
De voi trimite-un război,
Atunci vi-ţi aduce-aminte
Că şi-n ceri este-un părinte.
Un părinte răbdător[i],
V-o dat sfinte sărbători,
Un părinte sfânt şi bun
Că v-o dat sfântu’ Crăciun.

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Doi aştri…

Autor : Mihai Eminescu

Am văzut doi aştri,
Strălucind albaştri
Sub o frunte-n vis;
M-a-necat seninul
Când privii divinul,
Blândul lor surâs.

Şi mi-am zis în mine:
Înger cu lumine
De-un adânc noroc…
Din a vieţii tale
Înflorită cale
Cum nu stai în loc?

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Tot alte vremi…

Autor : Alexandru Vlahuţă

Tot alte vremi s-au aşternut.
Din ce în ce mai rar,
Icoane şterse din trecut
Încet şi trist răsar.

În urma mea s-a-ntunecat,
Cum nici n-aş fi trăit…
Mai clare-s câte le-am visat
Şi-n cărţi le-am fost citit.

Şi de-ar fi fost să nu te ştiu,
De mult puteam să mor
Un beduin într-un pustiu,
Sub lună călător.

Dar chipul tău în veci mi-a stat
Ca o lumină-n gând.
Şi ani întregi te-am aşteptat,
De-atâta dor plângând.

Căci singura-mi iubire-ai fost
Şi singurul meu vis,
Ce-n stepa fără adăpost
O cale mi-a deschis.

În fine, mi te-ai arătat,
Tu, chip frumos şi sfânt;
Pierdut, în faţa ta am stat
Cu ochii în pământ,

Gândind că s-ar putea să pleci,
Stingher şi dornic iar,
Să plâng în urma ta pe veci,
Chemându-te-n zadar.

Tu însă te-ai înduioşat
Şi mâna mi-ai întins,
De tine m-am alăturat
Şi-n braţe te-am cuprins.

De-acum nici voi să mai ascult
La glasurile din trecut.
Fiinţa mea cea de demult
În noapte s-a pierdut.

În urmă stă un larg pustiu,
Un vis nelămurit.
Din tot trecutul meu nu ştiu
Decât că te-am iubit.

Dragostea mea

Autor : Magda Isanos

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce milos i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele…

Opera Apartinand Magda Isanos | | Nici un Comentariu »

Reţetă de primăvară

Autor : Poezii pentru Copii

Să punem soare în loc de ceaţă
Să punem vântul cald în loc de gheaţă
Iar în copaci , sătui de geruri grele,
Să punem frunze, flori şi rândunele.

Să punem la arat tractoare
Să punem oameni harnici pe ogoare
Şi inspiraţi de cei străbuni
Să punem vite pe păşuni.

Să punem dragoste şi bucurie
Să punem pace, linişte şi armonie
Voioşi, încrezători şi cu speranţă
Să punem dragoste de viaţă.

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech