Primele iubiri

Autor : Nicolae Labiş

2
Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.

Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.

Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.

Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez –
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.

Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.

4
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

5
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.

Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.

Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie – roşie stea –
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.

Opera Apartinand Nicolae Labiş | | Nici un Comentariu »

Sonet bohem

Autor : Ion Pribeagu

Tovarăşului meu întru mansardă

Aseară mi-a venit proprietara,
Madame Ecaterine Bobnăut,
Punându-mi în vedere să mă mut,
Că n-am plătit chiria toată vara.

Am opinat că timpul nu-i trecut,
Că dacă scriu romanul “Donna Clara”,
O să mă proslăvească toată ţara
Din Dorohoi şi până la Sascut

I-am spus, apoi, că noaptea-i aurită,
Că m-a trădat o damă din elită
Şi a fugit c-un prinţ din Slobozia ;

Şi-am plâns pe-altarul dragostei defuncte,
Şi m-a îmbrăţişat şi … puncte … puncte …
Şi m-a convins că mi-am plătit chiria.

(“Picante”)

Opera Apartinand Ion Pribeagu | | Nici un Comentariu »

S-a născut Domnul

Autor : Colinde

Auzit-am, auzit
Că s-a născut Domnul sfânt
În ieslea boilor
În turişul oilor

În paiele grâului,
În ogrinjii fânului,
Şi la apa lui Iordan
Tot pe drum de măghiran

Acolo s-a botezat
De Ioan cel preacurat,
Frumos nume i-au aflat,
Isus Hristos împărat.

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Calul şi călăreţul

Autor : Alecu Donici

Un vrednic călăreţ
Avea un cal prea blând şi bine învăţat;
Iar singur el semeţ
Şi despre cal încredinţat,
Au vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul au pornit
La pas, încetişor;
Dar când au înţeles că n-are frâu strunit,
Au prins a mai juca, a merge mai uşor.
Apoi, luându-şi vânt,
Sărea, zvârlea fugând,
Încât pe călăreţ l-au trântit el jos,
Iar singur au plecat la fugă mai vârtos
Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Şi, dând de-o râpă mare,
S-au zdrumicat de tot.
Stăpânul au aflat în urmă calul mort.
Ş-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Eu însumi ţi-am gătit.
Tu sub povăţuire
A frâului strunit,
Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai,
Nici capul nu-ţi rupeai.
Şi slobozenia cât e de desfătată,
Dar când la un norod nu are
A sa măsură înţeleaptă,
Se face primejduitoare.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Răspuns la o cronică rimată

Autor : Alexandru Vlahuţă

Aşa-i: spre bolţile tăriei,
Cu jind, la ce să mai cătăm,
Când toţi, sub fundul pălăriei,
Câte-un crâmpei de cer purtăm?

Tu zici: crâmpeile-s la fel…
Pe osebitele cărări
Toţi ne-ndreptăm către un ţel,
Unii pe jos alţii călări.

E drept că-n cele patru scânduri
Prostia cea mai guralivă
Şi capul cel mai dat la gânduri
Vor amuţi deopotrivă.

Dar, pân-atunci, unul îşi strânge
Sub bolta lui, şirag de stele,
Altu-şi mânjeşte, ori îşi frânge
Partea-i de cer în bucăţele.

Unii în fel de fel de chipuri
Frământă tainele vieţii:
Răstoarn-a mărilor nisipuri,
Străbat şi scotocesc planeţii,

Întreabă funduri de prăpăstii
Ş-ale Eghipetului mumii,
Şi-n oasele fosili de bestii
Cat rostul şi urzeala lumii.

Iar alţii zilele-şi petrec
În al orgiilor vârtej:
Un trai nesăbuit şi sec,
Întins pe patimi ca un vrej!

C-o idioată nesimţire
Îşi râd de tot ce-i demn şi sfânt
Le toacă gura în neştire,
Se bat cu morile de vânt.

Şi pe când tu-ntr-o sferă mică,
Ca vai de lume, te strecori,
Ei strălucesc, şi se ridică,
De goi ce sunt şi de uşori.

Nimic nu pune frâu acestor
Neruşinaţi, terfichi limbuţi,
Şi, pentru ochiul lor de chestor,
Lumea e goală de virtuţi!…

Prostii le par ştiinţi şi arte,
Nebuni poeţii, de legat:
Zbârnâie toţi, din dible sparte,
Un cântec vechi şi nesărat!…

Ei singuri se pricep la toate,
Ei filozofi, ei cântăreţi,
Prin ei se mişc-a lumii roate,
Cu roiul spornic de vieţi!

Şi numai pentru dânşi-anume
Urzit-a Dumnezeu pământul,
Cu toate câte sunt pe lume;
Şi numai lor li-i dat cuvântul!
. . . . . . . . . . . . .
Acum, răspunde de socoţi

Că ceru-i hărăzit de-a valma,
Deopotrivă pentru toţi,
Ori li s-a măsurat cu palma…

*
De e, sau nu e cer, mă-ntrebi?
Ar fi nedrept să-ţi spun că nu-i;
Dar fiecare-ndeosebi
Menită-şi are partea lui:

Măreţ pluti-va printre veacuri
Maestrul dulce, Eminescu,
Iar gos, cu-al lui bagaj de fleacuri,
Toncescu fi-va tot Toncescu!…

Căci cum să cred c-ar sta alături
Cu scumpele mărgăritare
Gunoiul ce cu scârbă-l mături
În întuneric şi uitare!

Furlandisindu-se-n saloane,
Cu mintea stearpă şi-n doi peri,
Să facă curte la cucoane
Sunt meşteri fanţii-cavaleri!

Dar cum socoţi că toţi smintiţii
Şi trântorii de cafenele,
Înfumuraţi şi plini de viţii,
Să aib-acelaşi cer şi stele

Cu cei ce luptă şi-şi adună
În fagur sfintele gândiri,
Şi-şi dau viaţa pe-o cunună
Din mâna dreptei Nemuriri?

*
Politici, oratori de stradă,
Stupizi, ce se socot isteţi,
Făţarnici patrioţi grămadă,
De vorbe goale precupeţi,

Şi literaţi de porunceală
Răsară-n cale-ţi, cât de deşi,
Tu ţine însă socoteală
Că-s mulţi chemaţi puţini aleşi.

Definiţia uşilor închise

Autor : Octavian Paler

E o rană în scândura uşii
unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni.
Deschideţi uşa cu grijă,
să nu loviţi rana cu cheia.

Opera Apartinand Octavian Paler | | Nici un Comentariu »

Vine Isus – Ioanid

Autor : Costache Ioanid

Iata vine Isus spre Cetatea sfanta.
Cu El vin pescarii din tara de sus.
cu El vine gloata de sfiinti care canta.
Vine Isus.

Ramuri si haine acopera drumul.
Magarusul calca prudent si supus.
Templul spre cer isi clatina fumul.
Vine Isus.

„Baruh Aba!” canta coloana.
„Binecuvantat fie harul adus!
Glorie Celui ce vine! Osana!”
Vine Isus!

„Cine-i acesta?” se-ntreaba vecinii.
„E profetul din Nazret, decat toti mai presus.”
In sinedriu grabnic se-aduna rabinii.
Vine Isus.

Tresare Pialat, iesind sub arcade.
Mana streasina peste ochi si-a pus.
„Hei, capitani, trimite-ti iscoade!
Vine Isus…”

Orbii pornesc bajbaind prin multime.
„Pe unde vine?” „Unde s-a dus?”
Chöntec si chiot! Clipe sublime!
Vine Isus!

…Trec zile…trec ani. Isus si pescarii
din Cetatea Sfanta pornesc spre apus.
Popoarele canta. Se-ncrunta cezarii.
Vine Isus.

Vin la iertare munti de pacate.
Tiberiu, Nero, Diocletian s-au dus!
Constantin cel Mare da libertate…
Vine Isus.

Dau marturie albigenzii, lolarzii…
Pe rug in flacari, se mistuie Hus.
Luther si Calvin se-nalta ca brazii.
Vine Isus.

Iata Sfanta Scriptura, in vremea din urma,
are un cuvant puternic de spus.
Un cuvant ce-n milioane de inimi scurma:
Vine Isus!

Trece Evanghelia inconjurand planeta.
Popoarele Africii, poporul hindus
tresar auzind cum rasuna trompeta.
Vine Isus.

Veniti, prieteni! Veniti, torente!
Vine Mesia, dupa cum ne-a spus.
Aplaudati, paduri! Cantati, continente!
Vine Isus! Vine Isus!

Opera Apartinand Costache Ioanid | | Nici un Comentariu »

Tulburătorul vis

Autor : George Filip

Acest pamânt mirositor si lacom
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.

Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul,si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând,a câta parte?
Parintii mei, cugetatori,au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;

Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las,iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.

Opera Apartinand George Filip | | Nici un Comentariu »

Nea Mărin şi Anu’ Nou

Autor : Amza Pellea
Mă frate-miu, cum zîcea ăl bătîrn a lu al bătîrn, cînd îl întrebam io de viaţă, zîcea „mă nepoate, fusă, fusă şi se dusă”. Aşa trecu şi 1971.
Fu un an bun, de ce să zîc! Fusăi sănătos… Veta sănătoasă, copiii, nepoţii, sănătoşi, grîu se făcu, porumb se făcu, vin se făcu, ce mai, an cu belşug! An bun, ce mai, că se mai întîmplară şi unele lucruri de-mi mearseră la inimă! P-ăia de la comparativă, de băgaseră mîinile pîn-la umeri în gestiune, îi dovedi şi-i băgă acolo unde le ie locu, că poate le vine mintea la cap, pe nepotul Stănel Brabete, îl decoră… mă fiecăruia dupe muncă şi străduinţă!
Şi cum s-apropria anu de sfîrşit, îi zîc lu Veta:
– Mă Veto, fata tatii, ‘ai să petrecem anu nou cum scrie la carte mă, iote, facem cum vrei tu! Cum vrei tu, aşa facem.
Ee, dacă vrei să facem cum zîc io, zîce ia, ‘ai să mergem la Bucureşti, să petrecem anu nou la naşu Pantelică, că tot a zis iel să venim. Ş-aş merge şi io o data să petrec şi să n-am treabă! Că de cînd mă ştiu, de anu nou muncesc de dau în brinci!
Mă, zîc, are dreptate muierea! Ia s-o mai scoţ, mă, în lume, să fim şi noi o dată musafiri, că gazdă fusăi de cînd mă ştiu, de cînd mă ştiu, fusăi gazdă!
Zis şi făcut, plecarăm, cu toate că nu mă prea bucurai, ca ăl de naşu la Bucureşti nu petrec anu nou, fac un soi de sîrbătoare de-i zîce ca la bulion…
Loai io o damijeană de zaibăr şi un curcan, cozonaci şi o oală cu sarmale, ca să nu mă duc cu mîna goală.
Pînă la Craiova, merseam cum merserăm. Di la Craiova, loai bilete la acelerat cu locuri rezervate.
Rezervate vorba vine, că locurile ierau, da’ fiecare loc mai avea rezervat cîte doi-trei călători. Ierea un scandal în trin între ăi cu locuri rezervate, care şedeau jos, şi ăi cu locuri rezervate, de şedeau în picioare, de mai mare dragu, auz?
Io cu Veta avuserăm noroc că ne-nţepenirăm la capu vagonului, pe-nculoar şi nu mai ajunserăm la locuri, aşa că scaparăm de scandal. Da’pe drum mai încolo, auzii unii care se certau pe locurile noastre, aşa că strigai şi io:
– Taică, fă matale scandal, că sîntem din acelaş sindicat!
Ierea o-nghesuială, de mă gîndii „bine că loai curcanu tăiat” că altfel îl duceam stroşit de tot, da’de tot, auz?
Damijana, rămăsăi cu ia-n braţă. Adică vorba vine în braţă, că nu puteam să ajung cu mîinile la ia. Stă singură înghesuită pe deoparte de mine, pe de altă parte de doi militari şi un popă. Cred că pe burta popii stă mai mult!
La Piatra-Olt se mai dete lume jos, de putui să schimb picioru, că-mi amorţisă ăl stîng de tot, de tot.
Pusă şi Veta oala cu sarmale lîngă fereastră, da’ n-apucarăm să răsuflăm, că se sui puhoi de lume de ziceai că e trinu de cauciuc, c-altfel nu-mi dau sama cum de-ncăpurăm atîţia.
Pă oala de sarmale se sui un copilaş şi se uită pe geam. Sucă al mic, nepotu lu naşu, ajunsasă pe la jumatea vagonului, că uitai să vă spui, că-l loasem şi pe Sucă. Că zisasă naşu să î-l aducem şi ta-su zîce:
– Duce-ţi-l mă, barem de anu nou să stau şi io liniştit!
Îmi spusasă iel:
– Mă Marine, pe Sucă ăsta mic, leagă-l!
Da’io cînd vazui înghesuială, zîc, lasă că n-are un’să duce!
Da’ăl jurat de copil, mai în patru labe, mai muşcă pe unu de picior, mai înţapă o cocoană, ajunsă pi la mijlocu vagonului.
– Sucăaa, zîc, unde ieşti?
– Acilea, nene Mărine!
– Vino-ncoa, mă!
– Vino matale!
– Pă’io nu pot, că ie-nghesuială!
– Pă’dacă nu poci matale, io cum să vin, că sînt mic?!
– Pa’vino cum te dusăşi, auz?
– Nu pot să mai trec pe unde venii, că mă bat ăia de-i muşcai.
Mă, zîc, mare minune cu Sucă ăsta!
– Stai dracu acolo cuminte, să nu te cherd!
Da’cum vorbeam io cu Sucă, unu care se suisa la Piatra-Olt, îmi baga cotu-n damijană. Mă frate-miu, ş-avea un palton frumos, o culoare aşa deschisă… Să prinsă zaibăru de ia, minune mare! Îi făcu mîneca neagră, ce mai!
Începu un scandal…! Ce mă fac io, zîcea ăla cu paltonu al nou… ce vin ie ăsta?…, iasă la curăţat…?
– Zaibăr, zîc io, şi iasă de ieşit, da’numa cu foarfeca!
– Ce vorbă-i asta? zîce iel.
– Romînească, zîc io.
– Pă’atunci, ce fac?
– Îi faci altă mînecă, zîc io.
– O să-mi plăteşti paltonul, zîce iel.
– Pă’di ce, zîc io, ce tu-mi plătişi vinu?
– Pă’ce io sînt de vină?
– Da’ce io, io detei cu damijana-n dumneata, sau dumneata deteşi cu cotu-n damijană?
– Pă’dacă ie-nghesuială! zîce iel.
– Şi ce, înghesuiala o făcui io?
– Pă’di ce nu staţ acasă? zîce omu. Nici în ajunu anului nou nu vă potoliţi!
– Pă’matale di ce nu stai acasă?
– Lasă, nu mi-o mai întoarce, zi mai bine ce fac cu paltonu, că nu mai am stofă să-i schimb mîneca!
Zic:
– Îmi daţi mie adresa şi vă aduc io o damijană cu vin.
– Ce să fac cu iel, zîce omu, că io nu beau vin negru.
– N-are nimic, zîc io, vă aduc io o damijană, o vărsăm într-o căldare şi băgăm paltonu să-l scoatem la o culoare, că alt leac nu ezistă! Zaibăru n-are moarte, auz?
Cum stam eu de vorba cu omu, numai că văd într-o gară că coborisă unu cu Sucă de mînă.
– Mă frate-miu, strigai io pe geam, ce ieşti chior, nu vez că ăla nu-i copilu tău?
– Lasă, zîce iel, vad io, că un copil aşa nărod n-am văzut în viaţa mea.
– Pă’atunci di ce loaşi copilu din trin?
– Că să facem schimb, zîce ăla. Dă-mi-l p-al meu de stă pe oala cu sarmale lîngă dumneata şi ţi-l dau pe geam p-ăsta.
– Auzi mă la iel, zîc. Stii ce ţi-ar trebui? Să te las să faci anu nou cu Sucă, să te-nveţi minte să mai pui mîna pe ce nu-i al tău!
Ăl lui nu vrea să se dea jos din trin, Sucă nu mai vrea să urce. Pîna la urmă reuşirăm de schimbarăm narodu lui pe narodu nostru. Chirăia Sucă şi să zbătea, că nu se lăsă pînă nu mă păgubi de două perechi de palme.
Cum se spărsăsă damijana, ce mai fu-n ia, fr’o cinci kile, le detei de le baură unii. Ăia aşa se-ncinsară, că spărsără un geam şi-acu făcurăm toţ chiciură la mustăţi.
– Mărine, zîce Veta, ia vez d-ăsta, că nu mă lasă-n pace!
– Iu, Doamne ia-mă, care fu?
– Asta din spatele meu.
– Nu, zîce omu, nu vă supăraţi! Ţin şi io mîinile sub broboada la dumneaiei, că-mi îngheţară de tot. Dacă vreţi, vă dau un pol.
– Mă frate-miu, mă, zîc, vez c-o-ncurci, auz? Îţi mai dau io un pol şi ia-ţ mănuşi, ca altfel te-ncălzesc io de-ţ bate coliva-n chiept, auz?
Mă frate-miu, cu chiu cu vai, ajunserăm la Bucureşti.
Se făcusără cam ceasurile şasă seara. Pînă ajunsăi la naşu Pantelică, se făcu de opt.
– Mă Mărine, bine că venişi, du-te după sifoane!
Ee… fusăi dupe sifoane… dupe ţigări… dupe chibrituri… dupe buline de cap… dupe pîine, că uitaseră… dupe vin că să bizuisară pe mine.
Pe la uns’ce sara, ce mai, fîrsii, venii acasă.
Îi găsii pe toţi la masă.
– Hai mă odată, zîce naşu, ca nu puturăm să şedem dupe tine, pe unde umblii, şi mîncarăm.
– Da’Veta unde ie? zîc io.
– Fina? la bucătărie mai munceşte şi ia, zîce naşu, că iete, naşe-ta Reta ie ruptă de oboseală.
Ee, lasa zîc io, că ia vru la Bucureşti, ştii, ia vru!
M-aşezai şi io la masă. Mă frate-miu, adormii de fr’o trei ori în sarmale… şi fuma unu lîngă mine, de mă afumase de tot.
Zic:
– Mai lasă şi matale ţigarea aia!
– Nu pot, zîce iel, că de trei zile nu să găsesc „Amiral” şi astăzi găsii.
– S-acu ce faci, şcoţ pîrleala? zîc io, mai lasă, mai răsuflă o ţîră!
Lasă omu ţigarea şi aprinsă un trabuc.
Naşu zîce:
– Mărine, pune şi mie un şpriţ!
– Da’unde ieşti, zîc io, că nu te văd de fum.
Îi pui io vin şi bag mîna sub masă să iau sifonu.
Mă fraţilor, şi-n loc de sifon apucai mîţa de coadă. A dracu mîţă, să făcu ghem pe mîna mea.
Mă speriai, ce mai! Trăsăi mîna de sub masă şi aruncai mîţa în braţă la naşa Reta, care o aruncă lu coana mare, care i-o aruncă lu ăl de şedea lîngă mine, care i-o aruncă lu nevastă-sa, care i-o dete lu tata socru, care mi-o aruncă mie, de o aruncai sub masă unde chirăi odată Sucă, de leşină coana mare, soacra de!
– Da’ce-are a mîţă, mă naşule, zîc, ie turbată?
– Ie beată, zîce naşu, că-l prinsăi pe Sucă, cînd îi dete ţuică. Da’nu-i nimic, o dată ie anu nou!
Cînd mă uit bine la ăla de lîngă mine, se făcusă verde. Dă-i cu oţet pi la tîmple, dă-i palme, nimic!
Chemarăm salvarea!
Zice naşu:
– Mă fine, du-te tu cu iel la urgenţă, să nu ne stricăm noi petrecerea.
Mă dusăi, ce iera să fac?
Zice doftoru:
– Da’ce are?
– Nu ştiu, zîc, bag samă de fumat.
– Aş, zîce iel, ie sufocat, nu vezi? cîte sarmale a mîncat?
– Pă’ştiu io? zîc, nu ştiu!
Dete doftoru un telefon la naşu, şi îi spusară că nu mîncase decît fr’o patruzăci şi două.
– Ei, zîce doftoru, dacă reuşim dă-i scoatem una, două, îşi revine. Că ie plin, zîce.
Îi făcu iel ce-i făcu şi omu zîce:
– Hai-napoi la baieram, că odată ie anu nou!
– Lasă, zîc io, că mai e şi la anu, ori vrei să nu-l mai apuci? Du-te acasă!
şi se dusă.
Io mă-ntorsăi la naşu pe jos, că salvarea nu mai vru să mă ducă şi taxi nu găsii.
Cînd ajunsăi la naşu, dormeau toţ. Numai naşa Reta zîce:
– Mărine, du-te la o farmacie de servici şi ia nişte bicarbonat. Da’vezi să scrie pe pungă, că altfel naşu Pantelică nu-l ia, ca ie frică să nu păţească ca anu trecut, cînd a luat praf de copt, de ierea să pleznească.
Mă dusăi la farmacie; loai ce loai, cînd venii acasă, auzii zdrăngăneală-n bucătărie. Mă duc io. Veta mea spăla vase de-a-npicioarele, de ierea gata-gata să cadă-n cazanu cu apă schiartă.
– Veto, ce faci tu aci?
– Iote-i dau o mînă de ajutor lu naşa Reta, că ie ruptă săraca!
– Pă’ia unde ie?
– Doarme!
– Auz, Veto, fata tatii, lasă-i să doarmă, şi tu’ai cu mine, ca dacă prindem trinu asta de dimineaţă, ajungem pe sară acasă. Dormim pînă mîine să sărbătorim anu nou mîine sară, numa noi doi. Că n-o fi foc, dacă-l sărbătorim pe două, pe două dacă-l sărbătorim, n-o fi foc! Il sărbătorim noi doi, ca doi porunghei!

Opera Apartinand Amza Pellea | | Nici un Comentariu »

În prag

Autor : Camil Petrescu

Deschide ferecata poartă,
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.

Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.

În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)

Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?

O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
– Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.

Opera Apartinand Camil Petrescu | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech