A ieşit din ou la soare,
Cel din urmă puişor.
Se usucă pe-aripioare
Şi-o porneşte binişor.

Stă găina la-ndoială,
Că din şapte puişori
Şase-s galbeni ,gălbiori.
Numai cel de la sfârşit
A ieşit mai ponosit!
Şi se-ntreabă speriată:
_”Nu cumva-i de ciocolată?”…

Totul este eu însămi.
Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene,
Ajutaţi-mă să găsesc un animal
Care să nu geamă cu glasul meu.
Pe unde calc pământul se despică
Şi morţii care poartă chipul meu
Îi văd îmbrăţişaţi şi procreând alţi morţi
De ce atâtea legături cu lumea,
Părinţi atâţia şi urmaşi siliţi
Şi toată-această nebunească-asemănare?
Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele
Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine.

Bine-ai venit din nou la noi
Surată primăvara,
Să mai răsune prin zăvoi
Teleanca turmelor de oi
Şi cucul pierde-vară.

Bine-ai venit cu părul prins
În mărgăritărele,
Cu trupul pe sub sân încins
În volburate într-adins
Rochiti de rândunele.

Mireasa-n carul tău de flori
Cu fluturi prin bulendre,
Aduci taraf de cântători,
Vioarele-n privighetori
Iar cobza-n macalendre.

Dai lumii sufletul senin
Şi dor de poezie,
Dai chef de joc şi de pelin
Şi poate, un pahar cu vin
Nuntaşului ce scrie.

A soul in the soul of my people am I
And sing of its sorrows and joys,
For mine are your wounds and I cry
Whenever you do, drinking dry
That chalice of poison that’s meant for Fate’s toys.
Whatever your pathway, together we’ll ail,
We’ll bear the same cross and we’ll feel the same nail;
Your banner and creed will be mine;
The shrine of my hopes I shan’t fail
To set by the side your shrine.

A heart of my people’s great heart;
I sing of its love and its hate;
The part that you play is the fire’s; my part
Is that of the wind; you’re mate
In all that’s decided by Fate.
You’re the source and the aim of whatever I sing
And if at times say a thing
That’s not in your Scriptures, you can,
Most holy celestial King,
Lock up with a lightning the mouth of a man.

Some people hold dear and supreme
What’s vain in the other men’s eye;
But he who can scan both the earth and the sky
And set up a bridge ‘tween the low and the high,
Will always distinguish „to be” from „to seem”.
My heart is all yours and your heart is in me
Whatever your place on the chart
Of forth-coming ages, whatever they decree,
For you, mine own people, of your soul I will be
For ever and ever a part.

Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.

Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.

Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.

Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!

Iar faţa ta e străvezie
Ca suprafaţa albei ceri
Şi numai ochii mari sunt turburi
De umbra negrelor dureri.

Tu, chip chinuitor de dulce,
Tu, ideal în ochii mei,
Tu, ce femeie între flori eşti
Ş-o dulce floare-ntre femei.

De-ai rămânea pe veci frumoasă,
Precum te simt, precum te văz,
Ca-n părul tău cel lung şi galben
Eu flori de-a verii să aşez!

Dar în curând şi nici o umbră
Din frumuseţea ta n-ai fi ­
Trei zile numai vei fi astfel
Apoi… apoi vei putrezi.

Pământ nesimţitor şi rece,
De ce iluziile sfermi?
De ce ne-araţi că adorarăm
Un vas de lut, un sac de viermi?

Desfrunzit şi prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut şi-ntâii fulgi
Şi l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică şi rotundă
S-a topit şi a murit –
O minune de-o secundă.

M-am întors înduioşat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu şi nu mai este.

-“Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolţii tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniştit,
Răsucindu-te cu ură,
Ţi-a mânat către pământ
Prea gingaşa ta făptură?

Şi de vreme ce sosişi,
Pentru ce-ai dat morţii vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?”

Dar în vreme ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna şi întruna.

Iar când ochii mi-am-nălţat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.

În oraşul unde-am stat
Ani li ani, cînd creşte
Liniştea pe înserat,
Turn cu turn vorbeşte.

Turn cu turn socoate rar,
Vieţei numărate:
Clipele ce se-ntorc iar
În eternitate.

Bate-ntîi un ceas sfios
Cine ştie unde,
Şi-n târziu auzi din jos
Altul cum răspunde.

Cîntă liniştea, şi-acum
Altele rămase,
Se-ntîlnesc grăbite-n drum,
Şi cad peste case.

Cad, şi-apoi răsună iar
Supt bolţi aşa clare;
Parc-arunci într-un pahar
Cu mărgăritare.

Cad, şi-apoi, scăpînd din nou,
Pînă se distramă,
În zadar cîte-un ecou
Cînd şi cînd mai cheamă.

Vin apoi la geamul meu,
Şi cu note pline
Bat, pîn’în tîrziu mereu,
Să le-aud de bine.

Să le-aud, să socotesc
Cînd bat noaptea-ntreagă,
Cîtă vreme prăpădesc
De cînd îmi eşti dragă !

Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic şi desfrâu!
Veţi tăia cu toţii viia,
Şi veţi duce toţi la râu
Vinu-n sticle ori în vase
Să-l vărsaţi pe apă tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am să-l scot.
Aşa vreau. Aşa veţi face
Că-i tai capul cui nu-i place!

Fost-a jale-n tot regatul
Şi la munte şi la şes;
Plânse-oraşul, vai, şi satul,
Cârciumarii mai ales.
Şi vărsat-au lacrimi dese
Popii şi poeţii lor,
Cele două tagme-alese
Cari la orişice popor
Sunt apostoli ai mulţimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei făcur-un meeting.
Nu ştiu care-a fost isprava,
Căci de-acestea nu m-ating.
Ştiu că cinci senatul dete,
Camera pe alţii cinci
Delegaţi, cu mândre plete,
Bernevici având şi-opinci,
Să supuie majestăţii
Plânsul ţării şi-al dreptăţii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Şi vorbea cu galicisme,
Că-n Paris trei ani a stat
De-a învăţat geologie,
Şi-avea Takowa pe piept,
Îl chema sarab Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar în mână-avea cravaşă
Semn distins, ca bulibaşă.

Zise el: De vrei, ne-aruncă
Peste-un milion de scări,
Dar cinstita ta poruncă
Prea ne scoate din răbdări!
Când nu-i strop de vin în ţară
Ce să bem noi? Petroleu?
Regele cu vorba rară:
Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunoşti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!

Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
După cum Pindar poetul,
Popa Kneip şi mulţi o spun,
Însă dacii, ca păgânii,
Nu beau apă, nici să-i pici.
Zic şi ei, cum zic românii
Cei ce-urmându-ne pe-aici
De strămoşi ne-or recunoaşte:
Apa-n burtă face broaşte!

La o mie două sute
După Crist! Iar noi suntem
Morţi de tot, când ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci îi vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pân-atunci ne ia tătarul,
Tot cu gând că-i gol paharul.

Ascultând aceste spuse,
Regele-a zâmbit perfid.

Dete-un semn şi-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
M-am gândit fără-ncetare;
Ceva trebuie să beţi
Iat-aici zece păhare.
Iar dincoace-aveţi pesmeţi
Spuneţi, principi, de vă place,
Şi cum vreţi, aşa voi face!

Sar fruntaşii daci cu ura!
Să ia toţi paharul plin,
Căci aveau ca focul gura
De când nu băură vin.
Însă care cum înghite
Dă să scuipe mai curând
Şi cu feţe-ngălbenite
Se privesc pe rând, pe rând.
Rege, asta-i vrăjmăşie!
Ce ne dai să bem leşie?

Auzim că mult li-e dragă
Celor scoborâţi din Crum
Un lichior ce-i zice bragă
Şi şi-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Întâi când am văzut-o,
Am crezut că sunt lături,
Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto:
Taina ăstei băuturi
N-o-nţeleg s-asculţi de mine
Decât cei cu gusturi fine!

O, fruntaşi cu mândre coame!
Asta-i bragă! Şi se bea
Şi de sete şi de foame.
Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de băutură
Nu-i de noi! Ne vâră-n draci.
Să le-o torni cu sila-n gură
N-au s-o-nghită bieţii daci.
Parcă-i terciul cu lămâie
De-oblojeli pe la călcâie!

O veţi bea! răspunse tare
Şi-n mânie Deceneu,
Dacă nu-mi daţi ascultare
Şi-agitaţi poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astăzi prin decret regal,
Toţi s-o bea! A, terci să fie,
Însă terci naţional!
Haid să bem, uitând trecutul
Beţi, să-i facem începutul.

Pe fereşti săriră prinţii
Care şi-ncotro văzu!
Unu-n goană-şi rupse dinţii,
Altul într-un puţ căzu.
Cel cu cizme, dând din coate,
Se izbea de boi şi vaci,
Tropăind cele ciuboate,
Că-l băgase braga-n draci!
Şi-au rămas cei prinţi de-ocară
Apăsând popor şi ţară.

N-au fost însă lucruri bune
Ce-acest rege-a făptuit,
Căci istoria ne spune
Cum că dacii au pierit:
Ori de dor de băutură,
Ori de caznă-n ciuda lor,
Deci luaţi învăţătură,
Regilor, în viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate şi-azi trăiau, săracii!