Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic şi desfrâu!
Veţi tăia cu toţii viia,
Şi veţi duce toţi la râu
Vinu-n sticle ori în vase
Să-l vărsaţi pe apă tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am să-l scot.
Aşa vreau. Aşa veţi face
Că-i tai capul cui nu-i place!

Fost-a jale-n tot regatul
Şi la munte şi la şes;
Plânse-oraşul, vai, şi satul,
Cârciumarii mai ales.
Şi vărsat-au lacrimi dese
Popii şi poeţii lor,
Cele două tagme-alese
Cari la orişice popor
Sunt apostoli ai mulţimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei făcur-un meeting.
Nu ştiu care-a fost isprava,
Căci de-acestea nu m-ating.
Ştiu că cinci senatul dete,
Camera pe alţii cinci
Delegaţi, cu mândre plete,
Bernevici având şi-opinci,
Să supuie majestăţii
Plânsul ţării şi-al dreptăţii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Şi vorbea cu galicisme,
Că-n Paris trei ani a stat
De-a învăţat geologie,
Şi-avea Takowa pe piept,
Îl chema sarab Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar în mână-avea cravaşă
Semn distins, ca bulibaşă.

Zise el: De vrei, ne-aruncă
Peste-un milion de scări,
Dar cinstita ta poruncă
Prea ne scoate din răbdări!
Când nu-i strop de vin în ţară
Ce să bem noi? Petroleu?
Regele cu vorba rară:
Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunoşti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!

Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
După cum Pindar poetul,
Popa Kneip şi mulţi o spun,
Însă dacii, ca păgânii,
Nu beau apă, nici să-i pici.
Zic şi ei, cum zic românii
Cei ce-urmându-ne pe-aici
De strămoşi ne-or recunoaşte:
Apa-n burtă face broaşte!

La o mie două sute
După Crist! Iar noi suntem
Morţi de tot, când ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci îi vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pân-atunci ne ia tătarul,
Tot cu gând că-i gol paharul.

Ascultând aceste spuse,
Regele-a zâmbit perfid.

Dete-un semn şi-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
M-am gândit fără-ncetare;
Ceva trebuie să beţi
Iat-aici zece păhare.
Iar dincoace-aveţi pesmeţi
Spuneţi, principi, de vă place,
Şi cum vreţi, aşa voi face!

Sar fruntaşii daci cu ura!
Să ia toţi paharul plin,
Căci aveau ca focul gura
De când nu băură vin.
Însă care cum înghite
Dă să scuipe mai curând
Şi cu feţe-ngălbenite
Se privesc pe rând, pe rând.
Rege, asta-i vrăjmăşie!
Ce ne dai să bem leşie?

Auzim că mult li-e dragă
Celor scoborâţi din Crum
Un lichior ce-i zice bragă
Şi şi-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Întâi când am văzut-o,
Am crezut că sunt lături,
Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto:
Taina ăstei băuturi
N-o-nţeleg s-asculţi de mine
Decât cei cu gusturi fine!

O, fruntaşi cu mândre coame!
Asta-i bragă! Şi se bea
Şi de sete şi de foame.
Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de băutură
Nu-i de noi! Ne vâră-n draci.
Să le-o torni cu sila-n gură
N-au s-o-nghită bieţii daci.
Parcă-i terciul cu lămâie
De-oblojeli pe la călcâie!

O veţi bea! răspunse tare
Şi-n mânie Deceneu,
Dacă nu-mi daţi ascultare
Şi-agitaţi poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astăzi prin decret regal,
Toţi s-o bea! A, terci să fie,
Însă terci naţional!
Haid să bem, uitând trecutul
Beţi, să-i facem începutul.

Pe fereşti săriră prinţii
Care şi-ncotro văzu!
Unu-n goană-şi rupse dinţii,
Altul într-un puţ căzu.
Cel cu cizme, dând din coate,
Se izbea de boi şi vaci,
Tropăind cele ciuboate,
Că-l băgase braga-n draci!
Şi-au rămas cei prinţi de-ocară
Apăsând popor şi ţară.

N-au fost însă lucruri bune
Ce-acest rege-a făptuit,
Căci istoria ne spune
Cum că dacii au pierit:
Ori de dor de băutură,
Ori de caznă-n ciuda lor,
Deci luaţi învăţătură,
Regilor, în viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate şi-azi trăiau, săracii!

Asfinţeşte. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici fereşti strălucitoare.

Sub arţar, plecat, moşneagul
Şade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură…

Joacă în văzduh ţânţarii;
Pe furiş, prin frunza rară,
Ca un zgomot de şopârle
Drăcuşorii se strecoară,

Ici şi colo doar s-arată
Printre crengile mişcate,
Şi, pitiţi, şoptesc în umbră,
Se ghiontesc, râd pe-nfundate…

Dând semnal întregii cete,
Cel din urmă-n fund dispare…
— Caută-i de-acu, băiete!
Mută stă grădina mare…

Tresărind păşeşte-n taină,
Doar prin foi adie vântul…
Stă şi-ascultă… Unde-s oare?
Nu se ştie ca pământul!

Moşule, tu ştii, pesemne,
Stai cu degetul la gură,
Şi, zâmbind şiret, ce dulce
Amintirile te fură…

Dar deodat’ s-aude-un ţipăt,
Şi din nalta bălărie
Sare o fetiţă blondă
Ca un fir de păpădie!

Geaba fuge nebuneşte
Ca să scape de ştrengar…
Din tufişuri, pretutindeni,
Alte capete răsar…

E un haz! Cu larmă mare,
Toţi, jucând, se strâng în drum,
Şi bunicul râde tare
Pipa scuturând de scrum…

Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide.

Din vorbă în vorbă iese adevărul.

Din vorbă se face fapta şi din fapta vorba.

Cuvîntul e ca vîntul, nu să ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.

De multe ori limba taie mai mult decît sabia.

Limba oase n-are şi oase sfăramă.

De aceea

Pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă

Căci

Gardul are ochi şi zidul urechi.

Vorba rea se duce ca glonţul.

Ce să naşte p-întuneric trebuia să se vază la lumină.

Şi boul are limbă mare, dar nu poate să vorbească.

De aceea

Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă

Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate.

Ca să nu-ţi zică cineva:

Vorbe bune dar nesărate.

Nu e meşteşug a găti mîncare, ci e meşteşug a o potrivi din sare.

Limba îndulceşte, limba amăreşte.

Cu rîma mică se prinde peştele mare.

Vorba dulce mult aduce.

Povestea vorbii

Doi călători într-o vreme merindele isprăvind

Şi lîngă un sat p-o vale cu caii lor poposind,

Zise unul: — Tu şezi, vere, şi mai ia seamă de cai,

Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încai,

Că d-alde alte bucate crez că aici nu gasim,

Ci cu ce vom putea astăzi să şedem şi să prînzim.

Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleţ

Stînd, judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ;

Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei,

Şi se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei.

Călătorul, de la uşă această scenă privind,

Între multa lui mirare zise muierii grăind:

— Ucigă-te crucea, drace! (Şi se închina mereu.)

Ia stăi, femeie, aşteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu!

Cum poţi tu să-ţi baţi bărbatul? Oaie e el, vacă, ţap?

Au nu ştii că el îţi este dat ţie să-ţi fie cap?

— Tocma d-aceea — ea zise — de-mi voi bate capul eu,

Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vrea cu capul meu:

De-l voi lovi de perete or de vreun bolovan,

La aceasta n-are treabă să mă judece Nan, Bran;

Dar tu ce cauţi aicea, ia cară-te din ăst loc,

C-apoi încarc făcăleţul în spinarea ta pe loc.

— Am venit — el îi răspunse — ca să te rog de ceva,

să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva,

Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum,

Nici aţă n-am tras prin gură de aseară pîn-acum.

— Piei d-aci! — zise muierea — dacă ai fost cerşetor,

Ce ai venit la casa mea să te faci judecător?

Şi cu zicerea această, asupra-i se repezi,

Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi;

Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea,

Vro cîteva făcăleţe în spinare-i grămădea.

Ducîndu-se el în fugă şi la celalt ajungînd,

Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd;

Iar tovarăşul său rîse ş-îi zise: — Geaba trăieşti!

Nu ştii să te porţi, frăţie, cu firile omeneşti;

Şi cu tine mor de foame! Dar şezi tu, eu să mă duc,

Şi să vezi acum îndată bucate cum îţi aduc.

După ce zise el asfel, plecă ş-acolo mergînd

Găsi pe muierea încă pe bărbatu-şi judecînd.

Stînd el şi privind din uşă, zise: — Ba prea bine, zău!

Eşti bună de-l laşi să plîngă ş-îngădui să-ţi stea buzău;

Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras,

Ţi-l îmboldeşte ş-îl bate pănă nu mai scoate glas,

Ba încă îi porunceşte şi îi zice hotărît

Să-i cînte şi cocoşeşte cum stă acolo vîrît.

Cum îl auzi muierea, lăsă acel făcăleţ

Ş-începu să-l îmboldească cu un băţ mai lunguleţ,

Dînd şi strigînd către dînsul: — Dar nu taci, mă, n-auzi tu?

— Nu tac, fă, nu — el răspunse către ceea ce-l bătu —

Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic,

Bate-mă oricît îţi place, că asta eu tot o zic.

— Iartă-l, — îi zise streinul — e sirmanul nătărău!

Nu ştii că este o vorbă, degeaba baţi fierul rău!

Tu îi zici rasă, el tunsă, şi niciodată nu poţi

Prostia cea din născare din capul lui să o scoţi.

Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ş-ascultînd

Se-ntoarse către bărbatu-i ş-îi zise cu cuvînt blînd:

— Ai văzut tu om de treabă, cuminte şi înţelept?

Ai auzit vorbe bune? Asculţi cum judecă drept?

De ce nu avesei, Doamne, parte d-astfel de bărbat,

Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat?

Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit,

Socoti că este vremea să-şi capete de prînzit

Ş-îi zise: — Te-aş ruga, dragă, de ţi să-ntîmplă cumva

Vro bucăţică de pîine, or turtă, or altceva,

Să-ţi faci pomană cu mine, că ş-aseară n-am cinat,

Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat.

— Bucuros, ea îi răspunse şi scoase turta pe loc,

Îi dete totdeodată şi friptura după foc.

— De vei — urmă ea a-i zice — aici să şezi să prînzeşti,

Îţi dau lapte dulce, acru şi zmîntînă de pofteşti.

— Ba, ba destul — el îi zise — şi îţi foarte mulţămesc,

Calu-mi este la păşune ş-acolo merg să prînzesc.

Aşa el de la femeia prînzuleţul cîştigînd

Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungînd,

— Iacă prietine, — zise — dacă ştii cum să te porţi,

Bucăţica chiar din gura lupului poţi să o scoţi.

De aceea zice:

Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decît cu o bute de oţet.

Nu te amesteca nepoftit în vorba altora.

Că

Nepoftitul scaun n-are.

Unde nu-ţi fierbe oala, nu-ţi băga lingura.

Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele.

De multe ori gluma înjură muma.

Şi

Gura aduce ură.

Nu vorbi pe dintregul ca baba chioară.

Că să găseşte vreunul de

Îţi umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege.

Şi

Pîn’ la împăratul, rabzi încăieratul.

Ş-apoi

Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată.

Şarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te muşce.

Furnica cît e de mică şi tot, dacă o calci pe picior, capul îşi rîdică şi te pişcă.

Însă

Să vorbească şi nea Chilom, că şi el e om.

Toată paserea pe limba ei piere.

(O slugă flecară pe unde slujise)

O slugă flecară pe unde slujise

Toţi tot îl bătuse şi tot îl gonise,

Încît dintr-aceasta prea rău ajunsese,

Hainele pe dînsul toate să rupsese.

Un negustor astfel portul prost văzîndu-i,

Odată-ntîlnindu-l l-a-ntrebat, zicîndu-i:

— Ce o fi pricina de nu-ţi merge bine?

Că eu te ştiu încă de copil pe tine,

Beţiv, curvar nu eşti, cărţi nu joci, îmi pare,

Cum putuşi ajunge-n aşa proastă stare?

De ce nu-ţi vîri capul la vrun om de treabă

Şi tot umbli razna pe drumuri degeabă?

— Jupîne, — el zise — nu-mi e altă vina

Decît căci spui dreptul e toată pricina.

Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul.

D-aceea orunde mă pisez ca mărul

Şi mă dau îndată pe poartă afară,

De nu-mi găsesc locul şi pacea în ţară.

Îi zise lui omul, auzind aceste:

— Că spui adevărul nici un rău nu este,

Aşa slugă mie chiar îmi trebuieşte

Şi de vei, d-acuma vin’ de te tocmeşte.

Să tocmiră-ndată şi se învoiră,

În două-trei vorbe zapisu-ntăriră.

Deci îl luă omul ca să-l procopsească

Şi plecă cu dînsu-n piaţ să tîrguiască.

Cumpără, îi dete un codru slănină

Şi într-o hîrtie puţină făină,

Zicîndu-i: — Na, du-le acestea acasă

Şi ză să gătească ceva pentru masă.

El, dacă se duse la a sa stăpînă,

Să uită la dînsa, dîndu-i-le-n mînă,

Şi văzînd că cată cam pieziş din fire,

Începu să-i zică ei şi să se mire:

— Aolio! cu cauţi chiar ca o găină,

C-un ochi la făină şi alt la slănină!

Ea cum îl aude, luînd furca, sare

Ş-îl încarcă bine cu ea pe spinare,

Strigînd: — Auzi vorbă! auzi fleac odată!

Tocma un ca tine de min’ joc să-şi bată!

Afară! afară! slugă blestemată,

Să nu-mi calci în curte, că-ţi sparg capu-ndată.

El fugind pe poartă în drum se opreşte,

Iacă şi stăpînul său îl întîlneşte.

Îl întreabă: — Ce e? Că l-a gonit zise,

Scărpinîndu-şi locul unde îl lovise.

— Dar de ce pricină? — stăpînul întreabă —

Pe bună dreptate, or aşa, degeabă?

— Văz eu, — el răspunse — e cum se vorbeşte:

Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte.

Auzind stăpînul din ce i-a fost plînsul,

Începu să zică asfel către dînsul:

— Ba nu-ţi e, sirmane, niminea de vină,

Ci gura-ţi, flecara, este de pricină;

Să spui adevărul altă să-nţelege,

Nu de unul ş-altul omul să se lege;

Gura ta te bate ş-o să te mai bată

Daca ea îţi este flecară odată.

Un suflet larg să mă-nţeleagă,
Să fiu al lui, să fie-al meu,
L-am căutat o lume-ntreagă,
Şi-l caut, şi-l visez mereu.

Te-oi fi-ntâlnit vrodată-n cale,
Prietin pururi aşteptat,
Sub raza gândurilor tale
O clipă poate-am lunecat…

O clipă, şi în juru-mi iarăşi
Pustiu şi noapte s-a făcut,
Ca-n loc să fim pe veci tovarăşi,
Pe veci să-ţi fiu necunoscut!

O pasăre cu o singură aripă
şi cu lata transformată în lanţ,
o pasăre cu o aripă rămasă să spere
şi alta pe care o tîrăşte în zbor,
o pasăre-mi trece noaptea prin somn
şi dimineaţa o găsesc răstignită
în acelaşi loc unde seara
am lăsat-o
lovindu-şi lanţul cu aripa.

Mami, care este cea mai mare faptă bună?

O faptă bună, fetiţa mea,
a fost atunci când ai mângâiat
pe sparta lui cochilie
un melcuşor mai mult decât
supărat

O faptă grozavă ai făcut,
mă tem,
şi atunci când ai dat furnicii
de pe jos
dumicatul tău de pâine cu unt
şi cu gem

Ce faptă minunată, îţi aminteşti,
ai făcut atunci
când te-ai rugat pentru mine…
ca să te ajut
să mai creşti

E drept, acum că ai crescut,
faptele bune s-au cam împuţinat,
dar au sporit, copila mea,
în iubirea care le face să fie

mari cu adevărat

Azi noapte Isus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce’nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
si-L, facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui, pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
– De unde vii Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S’a asezat langa mine pe rogojina:
– Pune-Mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina dar zabrelele groase,
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatana
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani…

Cand m’am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
numai Isus nu era nicairi…

Ochii negri,
Părul negru,
Şi-mbrăcată-n negru toată,
A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate…
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
Cine a fost fantoma-n doliu la al cărei tragic piept
Palpitau trei asfodele ca trei guri însângerate?…
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?…

A trecut…
Era-mbrăcată ca miresele lui Crist
Când coboară-ngândurate albul treptelor tocite.
Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist
Demon, smuls din întuneric
Şi-aruncat în plină ziuă –
Ochii ei, reflexul unor aiurări netălmăcite,
Se dublau ca-ntr-o supremă sărutare de adio.

A trecut…
Şi-n urma celei ce purta cu ea secretul
Frazelor turbărătoare de seninuri fără pată,
Am rămas să-i sorb parfumul
Şi să descifrez regretul
Asfodelelor fanate ce-i căzuseră din piept…
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?…

• Absentă
• Amuletă cu înger
• Argint fals
• Cântec tigănesc
• Clinică galbenă
• High-Fidelity
• În schitul inimii, o chilie
• Pas-parole
• Portret