Nu trebuie înţelese sentimentele, –
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii, –
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile, –
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, –
lăsaţi-o pe ea singură;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înţelegem, –
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte…
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

Se zice că Destinul stă-n mâna omenească…
Aştearnă-şi fiecare de vrea să s-odihnească…
Medaliile, însă, au vers, ca şi revers…
Munceşti şi mori de foame… Stai trântor, faci palate…

Numească-l muritorii, Noroc, Fatalitate,
Cu tălpile-i gigantici apasă-n Univers!

În cale ne stă vecinic privind la orişicare…
Şi-n clipă, de voieşte, te face mic sau mare…
Puternic fii ca Cezar, că el te face mic;
Fii mic, că te ridică să fii atotputernic;
El singur este mare, iar omul e nemernic,
Nemernic şi nimic!

Precum se duce fulgul oriunde vântu-l duce,
Oriunde hotărăşte, — acolo ne conduce!…
Să râdem sau să plângem rămâne neschimbat,
E surd şi nu ne-aude; e orb şi merge-orbeşte,
Zburând pe dibuite, înalţă, fericeşte,
Coboară nencetat!

Aşteaptă-l cu răbdare sau tremură de frică,
De vrea, el te scufundă, de vrea, el te ridică!
Vârtej fatal, te bagă în cercu-i de oţel,
Şi, facă-ţi fericirea, sau chiar să ţi-o sugrume,
Pe faţă puie-ţi râsul, sau dorul s-o consume,
Te ţine-nchis în el!

Întemeiază tronuri şi pe-altele sfărâmă
Un fulg e omenirea în mâinile-i de-aramă!
Cu regi şi cu popoare se joacă nemilos!
Adeseori ridică la culmile de stimă
Un suflet fără aripi, un corp mânjit de crimă,
Şi-adeseori Virtutea rămâne tristă jos!

În cartea sa fatală pe toţi înscrişi ne are
Pe cerşetorul gârbov şi pe-mpăratul mare!
Şi toţi deopotrivă în faţa lui rămân!
Dar el, de sapă-adesea şi drepţilor mormântul,
Încai au şi monarhii ce stăpânesc pământul,
Într-însul un stăpân!

A ieşit din ou la soare,
Cel din urmă puişor.
Se usucă pe-aripioare
Şi-o porneşte binişor.

Stă găina la-ndoială,
Că din şapte puişori
Şase-s galbeni ,gălbiori.
Numai cel de la sfârşit
A ieşit mai ponosit!
Şi se-ntreabă speriată:
_”Nu cumva-i de ciocolată?”…

Totul este eu însămi.
Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene,
Ajutaţi-mă să găsesc un animal
Care să nu geamă cu glasul meu.
Pe unde calc pământul se despică
Şi morţii care poartă chipul meu
Îi văd îmbrăţişaţi şi procreând alţi morţi
De ce atâtea legături cu lumea,
Părinţi atâţia şi urmaşi siliţi
Şi toată-această nebunească-asemănare?
Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele
Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine.

Bine-ai venit din nou la noi
Surată primăvara,
Să mai răsune prin zăvoi
Teleanca turmelor de oi
Şi cucul pierde-vară.

Bine-ai venit cu părul prins
În mărgăritărele,
Cu trupul pe sub sân încins
În volburate într-adins
Rochiti de rândunele.

Mireasa-n carul tău de flori
Cu fluturi prin bulendre,
Aduci taraf de cântători,
Vioarele-n privighetori
Iar cobza-n macalendre.

Dai lumii sufletul senin
Şi dor de poezie,
Dai chef de joc şi de pelin
Şi poate, un pahar cu vin
Nuntaşului ce scrie.

A soul in the soul of my people am I
And sing of its sorrows and joys,
For mine are your wounds and I cry
Whenever you do, drinking dry
That chalice of poison that’s meant for Fate’s toys.
Whatever your pathway, together we’ll ail,
We’ll bear the same cross and we’ll feel the same nail;
Your banner and creed will be mine;
The shrine of my hopes I shan’t fail
To set by the side your shrine.

A heart of my people’s great heart;
I sing of its love and its hate;
The part that you play is the fire’s; my part
Is that of the wind; you’re mate
In all that’s decided by Fate.
You’re the source and the aim of whatever I sing
And if at times say a thing
That’s not in your Scriptures, you can,
Most holy celestial King,
Lock up with a lightning the mouth of a man.

Some people hold dear and supreme
What’s vain in the other men’s eye;
But he who can scan both the earth and the sky
And set up a bridge ‘tween the low and the high,
Will always distinguish „to be” from „to seem”.
My heart is all yours and your heart is in me
Whatever your place on the chart
Of forth-coming ages, whatever they decree,
For you, mine own people, of your soul I will be
For ever and ever a part.

Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.

Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.

Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.

Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!

Iar faţa ta e străvezie
Ca suprafaţa albei ceri
Şi numai ochii mari sunt turburi
De umbra negrelor dureri.

Tu, chip chinuitor de dulce,
Tu, ideal în ochii mei,
Tu, ce femeie între flori eşti
Ş-o dulce floare-ntre femei.

De-ai rămânea pe veci frumoasă,
Precum te simt, precum te văz,
Ca-n părul tău cel lung şi galben
Eu flori de-a verii să aşez!

Dar în curând şi nici o umbră
Din frumuseţea ta n-ai fi ­
Trei zile numai vei fi astfel
Apoi… apoi vei putrezi.

Pământ nesimţitor şi rece,
De ce iluziile sfermi?
De ce ne-araţi că adorarăm
Un vas de lut, un sac de viermi?