Prizonierul – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

(Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti)

Frunza

Autor : Poezii pentru Copii

Plesni mugurele, frunza
Se trezi un pic boţită
La obraz.
Dar n-are-a face,
Dacă soarele o place
Şi spre ea, timid, cutează
Să-şi îndrepte
Prima rază.

Însă parcă fu prea scurtă
Ziua-ntâi.

Şi-atât de multă
Noapte curge, fără zor,
Din acest imens izvor
Care-i timpu’,-ncât se vâră
În ea însăşi,
La căldură,
Tremurând de bucurie
Că-i fu dat – şi ei –
Să fie.

Şi a mai şi pus-o Domnul,
Colo sus,
Că-i piere somnul
Numai când se uită-n jos.
Da’-i atâta de frumos
Ce zăreşte –
Orişiunde –
Că nu poate în boboc,
Iarăşi
A se mai ascunde.

Iar când zorii vin,
Te ţii,
Numai surori – sute, mii –
Prin copaci.
Şi-atâta-i place,
Că foşneşte mai dibace
Decât toate la un loc
Frunza noastră.

Ce noroc!
Azi a dat de rândunică.

Galben-verde, mort de frică,
Prinde drag şi de-un scatiu
Sub crenguţa ei.

– Musiu,
Nu ai teamă dumneata,
Că-s aici şi am ureche.
Cântă şi de mi-o plăcea
Ţi-oi găsi, cred,
Şi pereche.
Da’ să nu îmi ceri simbrie,
Că renunţ la companie!

Pic, pic, ciocănit de ploaie,
Inima ţi se înmoaie:
Rândunica şi scatiul
Au fugit;

De-acum, pustiul
Zilelor amăgitoare…

Apoi, iar, raza de soare.

Dar mai crudă, mai geloasă,
Să o ardă, zău, aşa.

– Ce-am greşit?

Raza, tăioasă:
– Ce-a greşit ? – auzi la ea.

Dar nici raza nu se-ndură
Să îi ia culoarea, glasul…

Numai toamna rea de gură,
Vântul ce îşi bagă nasul
Pretutindeni şi-o furtună –
De nu poţi să-ţi mai dai seama
Cine, pe ce se răzbună –
Hotărât-au că e vremea
Să se termine cu toate
Deşănţatele petreceri
Şi cu…
Funzele bălţate.

Unele, ca nişte fluturi,
În vârtejuri
Tot mai line,
Altele, doar de le scuturi,
Cad,
Dar ultima se ţine
Strâns, în vârf, nu s-ar lăsa;
Poate doar de l-ar vedea
Încă-o dată…
Pe scatiu.

– Uite-l!
Însă-i prea târziu.

Ignorată-ntâia oară,
Ba, mai mult, izbită-n treacăt
De “musiu”, o frunză
Zboară.

Taie singură văduhul
Şi-şi dă, ne-mpăcată, duhul…

(după povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

Vara în capitală

Autor : Ion Minulescu

Au plecat bucureştenii toţi la băi
Şi cu Vara n-au rămas în capitală
Decât morţii şi gardiştii…
Iar pe străzile pustii şi prin odăi –
Praful ce se-ngroaşă zilnic,
Şi-n covoare –
Moliile cu prezenţa lor fatală
Şi cu veşnica lor poftă de mâncare…
De urât că n-are ce să vadă
În monumentala noastră capitală,
Vara umblă toată ziua-n pielea goală
Prin apartamente-nchise

Şi pe stradă –
De la Parcul Carol la Şosea
Şi de la Şosea la Cotroceni,
Însoţită de o droaie de ţigani
Şi de olteni,
Care vând cireşi, rahat şi limonadă
Şi-o poftesc să cumpere şi ea…
Vara însă-i fata de la ţară –
Bleagă şi prostuţă ca o oaie –
Nu ştie că-n capitală
Este şi-o “Baie centrală”,
Şi când simte că-i zăduf din cale-afară
Se răsfaţă-n Dâmboviţa cât îi place,
Ca Suzana clasică, la baie…

Iar pe mal, gardiştii – cască-gură –
O mănâncă cu privirea lor şireată,
Ca bătrânii poftitori de trup de fată,
Şi se-ntreabă:
Ce să-i facă?…
Să-i dea pace,
Sau s-o vâre-n beci la prefectură?…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Ecou de romanţă

Autor : George Bacovia

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

Opera Apartinand George Bacovia | | Nici un Comentariu »

Un gînd de iarnă – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Cînd primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cînţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stînilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumosă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

Iubire

Autor : Alexandru Vlahuţă

Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti puterea creatoare,
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare,
Şi, îmbătate de-al tău farmec,
Ce peste lume se aşterne,
În tremurarea lor de-o clipă
Visează fericiri eterne.

Din haos şi din întuneric
Te-ai smuls, fecundă şi senină:
Al tău surâs de alma parens
Fu prima rază de lumină.
Şi, de căldura ta, planeţii
Treptat se dezmorţesc, învie…
Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă
Universala simpatie.

Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire.
Şi miliardele de forme
De-a lungul vremii să se-nşire.
Vieţile, ascunse-n germeni,
Din somn cât le atingi tresar,
Şi toate-n raza ta învie,
Şi toate mai frumoase par.

Prin tine, valuri de vibraţii,
Din depărtatele planete,
Trezesc în sufletele noastre
Dureri şi bucurii secrete;
Ş-acele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să ştim de unde,
Or fi ecouri ostenite,
Chemări din regiuni profunde.

E greu să-mi desluşesc ce cuget…
Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă,
De care nu ştiu ce putere,
Ce doruri mistice mă leagă.
Mă simt mai bun, mai cald, mai vesel.
Viaţa toată mi s-arată
Frumoasă, şi într-o lumină
Cum n-am văzut-o niciodată!

Căci azi iubesc; din nou îmi pare
Că e întâia mea iubire.
Natura-mbracă pentru mine
Podoabe, ca să mă inspire:
Copacii înfloresc, în aer
Plutesc miresme-mbătătoare,
Acelaşi dor, acelaşi suflet
Palpită-n fiecare floare.

Iubesc, şi-n clipa asta toate
Câte răsar în primăvară
Sunt propriile mele visuri,
Aievea întrupate-afară.
Atins de farmecul vieţii,
Mă simt o forţă-n univers,
Şi glasul meu devine cântec,
Gândirea mea devine vers.

I

Ce noapte blândă se coboară
Peste pământul obosit!
Şi-i cald, ţăranii dorm afară,
Ş-ai noştri toţi au adormit
Eu singur stau ca un lunatic;
De-aţi şti voi gândurile mele!…
E-o lună parcă-i ziuă. Cerul
I-albastru tot, spuzit de stele.

Nici broaştele nu dorm. Ce sfadă!…
Şi după glas le înţelegi
Pe cele mai cu greutate:
Or fi făcând şi ele legi.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridică-n cer,
Şi caii la păşune sună
Din piedicile lor de fier,

Departe-un fluier se aude,
Un cântec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremurătoare,
Suspină lin, misterios,
În sfânta linişte a nopţii.
O stea alunecă de sus
Şi taie-o dungă albă-n aer…
Cine din lume s-o fi dus?

În capul satului e curtea.
Ce-or fi făcând acolo oare?
Or fi dormind e miezul nopţii.
Şi ea?… Atât de gânditoare

Şi tristă m-a privit aseară!
Plânsese, ori mi s-a părut?
Ce-ar fi odată, mâna-i albă,
Când mi-o întinde, s-o sărut?…

Şi-n minte mi s-arată chipu-i
Atât de fraged şi de blând,
Cu ochii mari, senini, albaştri…
Ascund în fundul lor vrun gând?…
Şuviţe blonde-i cad pe frunte…
Un păr bogat şi mătăsos,
Ş-un gât ce-ţi dă fiori, ş-o gură…
Cum râde de copilăros!

O fi ştiind cât de frumoasă-i?
Un liliac orbit de lună,
În zbor, de străşini se loveşte.
Visez? Cine-a venit să-mi spună
Că ea-ntr-o vagă aşteptare
Se primblă singură pe-afară?
La vremea asta să nu doarmă?…
Sunt basme nopţile de vară!

Se poate gândurile mele
S-o fi atins, şi ea-n neştire,
Ca de o vrajă tulburată
De-această rază de iubire,
Să fi ieşit să cate-n stele
Tovarăşi, de urât să-i ţie.
Şi plec. Un glas parcă mă cheamă…
Ştiu bine că i-o nebunie.

Sunt nouă case pân-acolo,
Şi câinii dorm în bătătură.
Păşesc încet, aud cum suflă
Puternic vitele sub şură.
Îmi bate inima m-apropii.
Zăresc ceva?… Ori mi se pare…
Ba da, o umbră e în poartă;
Şi nici un semn, nici o mişcare…

Ajung în dreptul ei… Cum tremur!
Şi trec cu ochii în pământ…
Îmi fac mustrări de stângăcia
Şi frica mea fără cuvânt.
Mă-ntorc… Aş fi trecut ş-acuma,
Căci pentru frică nu-s poveţe…
Dar ea-mi şopteşte: bună seara…
Tot fetele mai îndrăzneţe!

M-abat şi… şovăind, m-apropii,
Şi toate-mi par ca într-un vis…
E o lumină uimitoare,
Tot cerul parcă s-a deschis.
Copila aiurit zâmbeşte
Privirii mele arzătoare.
Ţiu minte că i-am zis atuncea:
…Să nu răceşti… e cam răcoare…

Şi-ncet i-am pus pe umăr mâna
Aşa timid, tremurător…
Ştiu eu? Poate-a cuprins-o mila,
Că s-a lăsat încetişor,
Ca un copil, plecându-şi capul
Pe pieptul meu să i-l mângâi:

Ce dulce e!… Toată viaţa
Vreau lângă tine să rămâi!

Frumos îi mai miroase părul,
Miroase toată ca o floare.
Mă uit la ea atâta farmec
Îmi arde inima, mă doare…
Ş-am sărutat-o mult şi lacom,
Am sărutat-o, scos din minţi,
Pe ochii reci, pe gât, pe gură,
Cu mii de sărutări fierbinţi.

Târziu ne-am despărţit… cu-ntoarceri,
Cu trăgăniri copilăreşti.
Ş-am urmărit-o cum se şterge,
Ca o minune din poveşti.
Şi mult am stat aşa, în noapte,
Să-mi desluşesc tot ce-am simţit.
Aveam în mâini căldura, forma,
Parfumul visului iubit.

În sat cocoşii prind să cânte.
Deasupra stelele clipesc.
Mişcarea lumii întreruptă
Reintră-n mersul ei firesc.
Şi când a doua zi, pe haină,
Mirat, găsesc un fir de păr,
Pricep că visul ce visasem
S-a petrecut în adevăr.

Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
Ce-i, Doamne, şi iubirea asta!…
Acum, eu cred că ea mă vede,
M-acoperă cu dulcea, casta
Şi visătoarea ei privire.
Iubit de ea, mă simt frumos,
Şi parcă nu mă-ncape lumea…
Ce mândru calc şi radios!

Văd satu-ntr-o lumină nouă.
Mă simt uşor, mi-e cald, mi-e bine,
Şi oamenii, mai veseli astăzi,
Privesc cu dragoste la mine;
Şi toate par înfiorate,
În aer e o sărbătoare…
Natura, în extaz, palpită
Ca-n primul răsărit de soare.

Pricep… ea a deschis fereastra,
Şi din albastra ei privire
S-a revărsat asupra lumii
O sfântă rază de iubire,
Şi toate-au tresărit atuncea
Ca de fiorul cel dintăi…
Iubito, farmecul acesta
Are ceva din ochii tăi!

II

Vezi, să ne scrii cum-ei ajunge…
Şi mama-n prag rămâne tristă.
Privirea mea caut-aiurea
O fluturare de batistă…
Mi-s ochii înecaţi de lăcrimi,
Şi trapul cailor stârneşte
Un nor de praf; în juru-mi totul
Se-ntunecă, se-nvălmăşeşte.

Pustie, nesfârşit de lungă,
S-aşterne vremea înainte,
Şi de pe-acum încep să-mi pară
Poveşti aducerile-aminte;
E-atâta fericire-n urmă,
Şi-atâta-mi pare de departe,
Încât mă-ntreb dac-am trăit-o,
Sau am citit-o într-o carte.

Mă văd în larma de la şcoală,
Pierdut, neînţeles de nime,
Cercând neliniştea-mi ascunsă
Şi dorul să mi-l pui în rime.
Viaţa mea se-nstrăinează
De tot ce se petrece-afară,
Şi s-adânceşte, visătoare,
În calmul nopţilor de vară…

O, am să-ţi scriu adesea, mamă,
Scrisori nebune, de prin stele,
Căci ştiu cine-o să le citească
Ş-o să priceapă ce-i în ele.
Tu, ascultându-le, vei crede
Că-s basme de pe altă lume,
Şi nu vei bănui nimica…
Vei râde, ca de nişte glume.

Iar dacă ochii ei albaştri,
Citind, se vor întuneca,
Şi pe obrazu-i trist şi palid
O lacrimă va luneca,
Tu fă-te că nu vezi, şi las-o
De tine faţa să-şi ascundă,
Gândeşte-te că sunt departe,
C-aştept şi roag-o să-mi răspundă.

III

Cumplite-s nopţile de iarnă,
Şi lungi de nu se mai sfârşesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.

Tu nici nu bănuieşti, copilă,
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopţile acestea
Peste viaţa mea pustie,
Şi cum mă mistui, şi mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
Pierdut şi neştiut de nimeni
În golul vremii neclintite.

Mereu pe-aceleaşi pagini caut
Un semn, ştiut mai dinainte…
A, iat-o filă îndoită…
Icoana ta-mi răsare-n minte,
Te văd citind aceste rânduri,
Te simt gândindu-te la mine,
Urzind, pe-o clipă de iubire,
O lume de poveşti senine,

Te urmăresc în cartea asta,
Ca şi cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul,
Din respirarea ta fierbinte;
Ş-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale,
Eu îţi sărut aici privirea
Şi urma gândurilor tale…

Cine-a ţipat aşa?… Cum tremur…
Pare c-aud un pas pe scară,
Ascult, ţiindu-mi răsuflarea…
Nimic e viforul de-afară.
O, liniştite nopţi de iuliu,
Atât de limpezi şi albastre,
Unde sunteţi?… Voi, poezia
Şi farmecul iubirii noastre!

IV

S-a luminat de ziuă; nu e
Ţipenie de om pe stradă,
A mele-s cele dintăi urme
În valurile de zăpadă;
Sunt ameţit de neodihnă,
În gând spui versuri latineşti,
Şi, după fiecare strofă,
Mă-ntreb dacă mă mai iubeşti…

În clasă: dascălul, la tablă,
Măsoară calea dintre stele;
Pe liniile lui mi-s ochii,
Dar unde-s gândurile mele!…
E vară, stau culcat în iarbă,
Miresmele de flori mă-mbată,
Încet îmi lunecă pe frunte
O mână albă, delicată:

Te văd privirea mi se pierde
În ochii tăi adânci şi mari,
Şi ştiu că eşti a mea, şi totuşi
Parcă mă tem să nu-mi dispari.
Tăcerea, pajiştea, lumina
Ne farmecă, ne înfioară;
Viaţa, inimile noastre
Palpită-n tot ce ne-nconjoară…

Deasupra noastră două presuri
Pe-o ramură se giugiulesc,
Şi-n aer de plutesc miresme,
E că şi florile iubesc…
Figura ţi se luminează,
Şi ochii galeşi ţi s-aprind
Ce gând îţi tremură pe buze
De mă priveşti aşa, zâmbind?…

Acum ieşi, tinere, la tablă
Şi spune-ne ce-ai înţeles!
Tresar… mă-ntreb unde mă aflu…
Şcolarii îmi fac semn să ies.
În hohotul de râs al clasei
Privesc în juru-mi sastisit
Uitaţi-vă la el, şi-l plângeţi…
Nenorocitul… a dormit!
Uluit, zăpăcit.

Paştile (M. Popescu)

Autor : Poezii Crestine

S-aude-al clopotelor cant
Prin firea, care se renaste
Si falnic iese din mormant,
Cu biruinta Domnul Sfant,
Ai azi e Paste.

Si dupa slujba ies la rand
Batrani, cu spatele-aplecat,
Barbati cu chipul luminat,
Si-n urma ies copii cantand:
„Hristos a inviat!”.

In jur pe margini, stau cei mari,
Privind la falnicii feciori,
Din mandrul sir al falnicei hori;
Si-n mijloc canta lautarii,
Din cobze si viori.

Sunt veseli toti si bucurosi,
Si toti cu suflet-naltat;
Oriunde se-ntalnesc in sat,
Isi zic cum zis-au mosi stramosi:
„Hristos a inviat!”

Opera Apartinand Poezii Crestine | | Nici un Comentariu »

Grebla

Autor : Eugen Jebeleanu

Să fiu o greblă
o greblă dintr-un fier mai trainic
care în zori şi către seară
purtată de o mână gânditoare
să pieptene încet pământul
şi să descopere
din cine e făcut…

Opera Apartinand Eugen Jebeleanu | | Nici un Comentariu »

Ieri, azi, mâine

Autor : Alexandru Vlahuţă

Ieri!… cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;
Ieri… poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

Astăzi?… lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte
Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

Mâini?… o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine… mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!

În timp – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Natura-si implineste ciclul
si iarasi de la cap si-l ia.
Istoria inainteaza pe Via Appia.
Astazi ca si alte dati
inalta apeducte-n deserturi,
pentru tot mai departate cetati
duce pe umeri argila arsa,
dezmargineste pamantul, gradina dupa gradina,
si pune pietre de hotar in timp,
aici o batalie, colo un gand.
In catacombe s-aduna si iar se revarsa.
Dar faptele mele unde sunt?
Faptele ce ar putea pentru mine marturie sa stea
in gradina, in lumina.

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech