Se duce ciocârlia spre ţări mai fericite,
Lăsând mâhnita iarnă cu viscole şi ger,
Plăpânda melodie, poete-mbătrânite,
Cu-ncetul se retrage ş-iluziile per!
Natura cărunţită s-acuma tot mai cată
Pe blânda cântătoare cu cântecu-i perdut!
Nu mai spera, poete, în inima-ţi sfărmată
Să redeştepţi avântul doritului trecut!
Se duce ciocârlia să cânte-n depărtare,
Acolo unde vara mai poate străluci…
Ce mai aştepţi, poete? E ziua de plecare!
Vei mai cânta o dată… dar numai nu aci!
Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoasră în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;
Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.
Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de şternul meu.
Cel le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei
Pe câmpul României
Trompeta când răsună,
La glasul datoriei
Oştirea se adună.
Şi steagul o umbreşte,
Şi arma-le luceşte,
Şi inimile-n piepturi
Bat repede, voios.
De nici un fel de vreme
Soldatul nu se teme,
Deviza-i e credinţă
Şi suflet curajos.
Când bolta din tărie
De nori se încunună,
Pe munţi şi pe câmpie
Când fulgeră şi tună,
Soldatu-naintează,
Şi marşul său urmează,
De misia sa mândru,
Nu cată înapoi.
El legea împlineşte,
Şi ţara-şi ocroteşte,
E totdeauna gata,
În pace şi-n război.
În astă lume mare
Oriunde soarta-l duce,
Viaţa-i schimbătoare
Plăceri cu ea aduce.
Apoi când totul trece,
Când bate ceasul rece,
De fraţii săi de arme
Măreţ e-nmormântat;
El vesel vieţuieşte
Şi moare bărbăteşte,
Căci astfel este traiul
Şi moartea de soldat.
Chiar de vrei sau de nu vrei
Tot de gandul meu te iei,
Si de mine ma lovesc
Cand de tine ma-ncalzesc.
Esti de azi, pana mai ieri
Si de poti ca sa mai speri,
Cum de stii ce-i de crezut
Cand de umbra-ti n’ai vazut.
Ce-a fost de spus, am spus
Iar de n-am spus, voi spune
Ce-o fi, voi spune maine,
Iar ce n-o fi, nespus ramane.
Smerit pe boltă am privit
O stea ce-aseară s-a ivit
Printre atâtea feluri
Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon,
Nici sfânt din cei ce merg la rai,
Ori peste mari noroade crai,
Neavând eu falnic nume
Pe această lume?
Când colo, totuşi, când aici,
În zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele
Deasupra casei mele,
Şi câte-o rază-aşa-i de lungă,
Că parcă vrea să mă ajungă.
O suliţă care-ar urma
Să-mi străbată inima.
Nicicând asemenea stea
Pe cer nu a putut să stea
Decât cu vreo menire
Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi,
La maica Lună îngenunchi
Cu teama de-a fi uns
Spre-un ţel de nepătruns.
(„Lauda lucrurilor – Cu gloria cântării…”, 1963)
Zid dărăpănat
Eu m-am întrebat
Astăzi că de ce
Nu s-a spânzurat
Lia, blonda Lie
Noaptea de-o frânghie…
S-ar fi legănat
Ca o pară coaptă
Şi ar fi lătrat
Câinii de pe stradă
S-ar fi adunat
Lumea să o vadă
Şi ar fi strigat
,,Vezi ca să nu cadă”.
Aş fi încuiat
Lacătul la poartă
Aş fi pus o scară
Şi aş fi luat-o jos
Ca o pară coaptă
Ca o fată moartă
Şi aş fi culcat-o într-un pat frumos.
(Bucuresti, 1914)
1
Viaţa mea de mult s-a stins şi-am îngropat-o.
Sunt beat de cad în gropi, şi-a cui e vina ?
A obrăjorilor cei cu gropiţi, şireato !
2
Ea sta, cu sânul plin de pere, la fântână —
Şi ea mi-a dat s-aleg pe plac din sân o pară.
Şi m-am trezit că-mi dă deodată peste mână !
3
Pe punte-am sărutat mai ieri o fată,
Şi-acum au dat sătenii jalbă la prefectul,
Că fetele stau cârd pe punte ziua toată !
4
Psaltirea popii o sărut, dar aş lăsa-o,
Sărut şi mâna preotesei, şi-aş lăsa-o,
Pe fata popii n-o sărut, şi-aş săruta-o!
5
Cu ochi frumoşi, cu piept rotund, aşa zglobie,
Tu, Doamne, ai fäcut-o numai ca să mintă
Şi numai ca să-mi faci necazuri mie !
6
Pendru drăguţe ne-am certat vro trei la coasă, —
Din ceartă m-am ales cu părul smuls şi mâna ruptă,
Da-ncalte a rămas că-a mea e mai frumoasă !
7
Cu şorţu-n brâu, cu mâna-n şold, ea, cea şireată,
Stă-n drum, anume ca s-o văd, să-mi facă-n ciudă —
De-ar fi ce-ar fi, tu azi nu-mi scapi nesărutată !
8
Îi plac poveştile, încet şi la ureche,
Şi ce-i spui nou ! Dac-o sărut fără poveste,
E veşnic nouă pentru noi povestea veche.
9
Ei, vezi cum eşti ! În prag la noi te-am prins de mână,
Şi-am vrut să te cuprind, şi pentru-atâta lucru
Ai plâns şi n-ai venit la noi o săptămână !
10
De când eram noi mici, mi-ai fost ca soră,
Şi prietenă mi-ai fost de când eşti fată mare,
Iar mama vrea d-acum să-i fi, drăguţă, noră !
11
Eu am de mult scriptura mea şi-mi ţin scriptura :
Guriţa fetelor cu sărutări s-astupă,
Băieţilor eu le astup cu pumnul gura !
12
Vorbim răstit şi ne-ngânăm răspunsul,
Şi-n sat cred toţi că asta-i vrajbă veche,
Iar seara noi ne sarutăm pe-ascunsul !
13
Uşor te nalţi, când te-ai deprins să birui greul —
Cei răi mă-njură ! Nu ştiu ei ce ştiu copiii ?
Pe cât smânceşti, pe-atât de sus se nalţa zmeul
14
Ea râde-n plânsul meu ! Dar ea atâta ştie !
Eu ştiu : Mi-e dragă, şi n-aş vrea să-mi fie dragă,
Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aş vrea să-mi fie !
15
Ieri ne-am certat! Şi mi-e necaz că uit prea iute —
Azi, după ce m-a sărutat, mi-am dat de seamă
Că ieri jurai să nu-l mai las să mă sărute !
16
E galben soarele sub nor, şi-i galben lanul
Prin care treci tu, cea cu galbene cosiţe —
Ştii tu de ce-am îngălbenit şi eu sărmanul ?
17
Mai sfântă-i dragostea decât orice psaltire —
Când ai drăguţă, eşti cu ea mai sfânt în cârciumă
Decât fără de ea pe prag de mănăstire !
18
Eu om cu minte n-am văzut, să nu sfârşească
Nebun, când a iubit, dar drept e şi aceea
Că om cu minte n-am văzut să nu iubească !
19
Eu am drăguţe multe-n sat, dar nici o fată
N-a zis că-i bine s-o sărut şi să-i ţin drumul,
Dar nici că-i bine când o las nesărutată.
De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?
De ce pustiu mi-e capul,
Viata într-un fel?
Şi tu… tu esti aceea
Ce mă întrebi astfel?
(1876)
Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.
Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.
Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.
Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »