OrionNici o corabie nu s-a întors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura si eleganta fregata,
Cum se intoarce toamna Orion.

Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicând
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecând
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapân.

Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu vârfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.

Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion,
Corabie leganata în eternitate.

Când te pierzi în valul vieţii
Trist la ţărm doar eu rămân:
Braţe fără de nădejde,
Navă fără de stăpân.
*

Cum se turbură izvorul
Când din el drumeţul bea,
Astfel mă-nfioară dorul
Când răsari în calea mea.
*

Tu eşti aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te mişti, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.
*

Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.

În vârfutul muntelui,
Hai, lerui doamne,

Tot sunt trei păcurarăşi,
Tot pe unul l-au mânat
Să întoarcă oile.
Pân’ oile le-ntorcea,
Cei doi legea i-o făcea:
Ori să-l puşte, ori să-l taie.
„Ho, ho, ho, nu mă puşcaţi,
Ci pe mine m-astupaţi
În turişul oilor,
În jocuţul mieilor;
S-aud oile zbierând
Şi mieluţii tropotând.
Pe mine pământ nu puneţi,
Numai draga gluga mea,
Fluierul, după curea:
Când vântul o vâjâi,
Fluierul meu o hori;
Când vântul o sufla,
Fluierul meu o cânta.
Cele două oi cornuţe,
Mândru mi-or cânta pe munte;
Oile cele bălai,
Mândru mi-or cânta pe vai.

Parca-am ramas eu sangur pe pamant,
In cer, ca-ntr-o clopotnita uitata
E-un clopot greu care-a uitat sa bata
Cu funia purtata-n nori de vant.

Cum inainte nu mai este vreme
In urma mea, din nu stiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Incepe nu stiu cine sa ma cheme.

Si pasii mei rasuna dupa mine
Ca niste bulgari care nu m-ajung,
Rasuna tot in jur asa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Incepe a umbla singuratatea,
In jurul meu ca o multime mare,
Prin bezna cad furnici ce vor sa care
In musuroaie mari, pustietatea.

Se naruie-ntunericul din nou,
Si-n noaptea-n care-s singura fiinta,
Pamantu-mpovarat de suferinta,
Culcandu-se-ngenunche ca un bou.

• Aducere aminte
• Aş vrea …
• Ascunsă!
• Cersetori
• Conexe
• Cum ?
• Dor
• Dulcea mea, iubire …
• E tot ce am
• Existenţă
• Fara sens
• Floarea Zapezii
• Intrebare!
• Jumatate
• La Crâşmă
• Nu!
• Omenesc
• Opus
• Plictiseala
• Umbra soarelui
• Un adevar sublim

Să nu ceri niciodată nimănui
Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui
să nu ceri celor ce nu au un prînz
căci unii au mîncat
şi ceilalţi sunt flămînzi.
Rămîi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg
pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.

Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde eşti, demonico, curato,
Ah, unde eşti să mor la sânul tău!

Ce sunt eu azi? ­ o frunză, o nimică.
Şi-mi pare că am fost un împărat;
Simţirea care sufletu-mi despică
E ca şi când o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
Am nebunit de când o am gustat!

Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,
Să-ţi sorb lumina pân- ce-or fi de gheaţă
Frumoşii-ţi ochi ­ să-ţi devastez aşa
Tot ce tu ai frumos… o, mă învaţă
Să te ucid cu respirarea mea!

Să murim amândoi… La ce trăiesc eu,
La ce trăieşti tu pe a lumii spume?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume;
Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.
Că undeva s-afla al nostru nume!

Încet, încet … să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pământ ne-om furişa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi… aşa, aşa;
Ce bine e să dormi adânc în raclă,
Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva.

Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi:
O rază încă, încă o scânteie,
Ş-apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi
Simt încă gândul tău iubit, femeie,
Ş-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.

O, de-aş ajunge să adorm odată!…
Mă doare ochiul de minuni şi fum.
Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lăsaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
şi prăbuşit cu clopote pe crini.
Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu
O, cât de mult vă voi iubi absenţa,
femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!
Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la uşa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros şi mic,
Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!
Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Dă-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâţia pomi pe rând?
Opreşte-i tu, simun, în pragul zării!
Şi tu te duci?…Simt inima mişcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Priveşte: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
şi fructele răsună ca tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur…
Şi tu te duci? Îţi voi iubi absenţa
şi gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenţa;
Dar pasul vostru-i gol, şi cad în el.
O, blestemată inimă din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târşit?
– Rămâi cu bine.
– Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârşit…
Tu cine eşti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lăsaţi-mă – să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata…

Să nu te sperii – mi-ai spus –
Zeul de culoarea frunzelor vechi
Apare la vama de apus,
Are
Plisc de pasăre cântătoare,
Gemete închise-n auz
Şi ochiul deschis ca de mort.
E însoţit de căprioare
Şi cerbi
Înaintând regeşte-n perechi
Cununate cu inele veştede de ierbi –
El te va duce până la vama de nord.

Acolo te-aşteaptă
Zeul bătrân –
Din orbita lui dreaptă
Norii se scurg,
Din orbita lui stângă
Se face amurg,
E chircit şi e spân,
Are gura nătângă,
Cloceşte ouă de şerpi la subţiori,
Pe umeri îi cresc pene de ciori,
La coate aripi de peşte,
El croncăne rar, răguşit –
Glasul lui te-nsoţeşte
Până la vama de răsărit.

De unde
Trebuie să te conducă un copil
Care se-ascunde.
E zeu, dar nu vrea să recunoască,
Se face când ciocârlie,
Când broască,
Îi atârnă bărbi de păpădie,
Aripi flutureşti,
Coarne de crengi,
Cocoaşe de melci.
Poţi să-l ghiceşti
Doar
După şirul amar
De cocori
Care-l urmează,
După firava rază
Încârceiată deasupra lui
De trei ori,
După tremurul frunzei de dud,
Mai pripit.
Lasă-te hăituit – mi-ai şoptit –
Până la vama de sud.

Dar nu te trezi – mi-ai strigat –
Acolo te-aşteaptă stăpâna
Întregului regat.
Îţi va trece peste ochi mâna,
Să nu-ţi fie frică,
Să crezi –
Ea este zâna
Cu glas ascuţit de păun,
Cu miros de căpşună,
Cu fustele din foi de mătrăgună,
Cu buzele verzi,
Cu părul de apă aiuritoare
Spre mare;
Păsările îi trec prin corp,
Peştii prin plete –
Nu te trezi! –
Şopârlele-şi leapădă pieile bete,
Soarele stă în palma ei orb
Şi nu face zi
Numai luna de fiere
Picură de sus
Peste noi…

Dacă ai putere
Să visezi că adormi – mi-ai mai spus –
Poţi să te întorci înapoi
Prin vama de-apus.