E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dentâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.
Când unii ţese haina vremei,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte-ntr-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.
N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi
Un om din viţă pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptăţească;
Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor ­
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă;
Mânând cu anii colbul şcolii,
Ei cred făr-a fi înţeles,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi împlu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire ­
Minune-i pentru dânşii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;
Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept ­
La toate farmecele firii
Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;
Legată-n lanţ e a lor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.

Poştaşu-mi aduce ziarul acasă,
Zâmbeşte cu foarfeca-n mână:
“Am tăiat ce mi s-a părut periculos,
Puteţi să-l citiţi, poftă bună!”

M-aşez în faţă la televizor
Pe ecran un chelner apare:
“Bună seara, stimaţi telespectatori,
Îndată v-aduc de mâncare!”

La telefon nici nu-ncerc să vorbesc,
De cum ridic receptorul
E-o voce acolo care zice “Alo,
Încercaţi mai târziu, s-a ars motorul!”

Apa curge, dar foarte rar:
Mi-a zis mie cineva
Că asta se-ntâmplă fiindcă sunt
Prea multe microfoane pe reţea!

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină…
Şi suspină — cum se suspină…

Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun le învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,
Un valţ — din ce în ce mai tare.

Nu mai am decât o sete, nu mai am decât un vis,
Vis ce-n inimă cu sânge conturat îl ţin închis;
Orişiunde-l port cu mine, şi c-o dulce voluptate
Mintea mea îl reciteşte pe când inima mea bate;
Negru, groaznic, fără milă, nu e-ntr-însul un cuvânt
Ca să nu mă facă singur uneori să mă-nspăimânt;
Ştreangul, fierul, focul, plumbul se-ntreţes să-l întocmească,
Şi-n zadar se-ncearcă unii din priviri să mi-l citească
Înainte de momentul când… — Dar visul meu cumplit
Dacă scris e să rămână un biet vis neîmplinit,
Din adâncul ei cel umed, cu aceeaşi nendurare
Groapa mea are să strige către ceruri: Răzbunare.

Popa Toader, din scripturi,
Dă lui Mitru-nvăţături:

— “Mitre, ştii ce spune psaltul?
Să nu faci în viaţa ta
Ceea ce te-ar supăra
De ţi-ar face-o altul !”

Mitru stă şi stă gândind,
De el multe nu să prind.

— “Dar mai ştiu eu cum e asta !
Altul, da ! zici înţelept,
D-apoi eu? Să n-am eu drept
Să-mi sărut nevasta?”

(1893)

Rândunica e plecată
După hrană pentru pui,
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăţi motanul:
– Ce noroc!… Păcat să-l scap!…
Iute sus!… Dar, poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul:
– Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
– Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, şi rău îmi pare,
Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă,
Când săriseşi să-i omori?

Azi ninge tare, draga mea,
Avionul nu poate ateriza,
Pilotul are pe geam un morman de nea
Şi se-agită degeaba…

Afară e-un frig îngrozitor,
De-aia apa a îngheţat în motor,
De-aia toate păsările zbor
Când vine zăpada…

Uită-te jos pe patinoar,
De aici, de sus, oamenii par
Ca punctele negre pe zar.

De-argint e pădurea, zău,
Nu-mi pare rău
C-am zburat pe deasupra…
Ştii,
Aş vrea să ne-nvârtim aşa,
Avionul ca un fulg de nea,
Şi peste gheaţa din fereastra ta
Să se-aşeze zăpada…

Nu-ţi mai pot cânta
Romanţe,
Toate tac
În jurul meu,
Fals se duce
Cursul vieţii,
Negăsind
Un cântec nou…
Agent secret
Mi-a fost iubirea,
Dar nu ştiu când
S-a demascat…
Nu-ţi mai pot cânta
Romanţe,
Şi, desigur,
Le-am uitat.

Pe Arges in gios
Pe un mal frumos,
Negru-Voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
Si Manoli – zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire.
Iata cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas,
Si cum il videa,
Domnul ii zicea:
– Mindre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-alunis?
– Ba, doamne,-am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
Si neispravit.
Cinii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.
Cit il auzea,
Domnu-nveselea
Si curind pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
Si Manoli – zece,
Care-i si intrece.
– Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curind va siliti
Lucrul de-l porniti
Ca sa-mi radicati,
Aici sa-mi durati
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrind,
Lucra tremurind
Zi lunga de vara,
Ziua pin-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,
Apoi se scula
S-astfel cuvinta:
– Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Stiti ce am visat
De cind m-am culcat?
O sopta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pin-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfinta monastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa giuram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram.
S-orice sotioara
Orice sorioara,
Mini in zori de zi
Intai s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
In zid s-o zidim!
Iata,-n zori de zi,
Manea se trezi
S-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Si mai sus, pe schele,
Si-n cimp se uita,
Drumul cerceta.
Cind, vai, ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea cimpului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Prinz de mincatura,
Vin de bautura.
Cit el o zarea,
Inima-i sarea,
In genuchi cadea
Si plingind zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca piraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mindra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-noarca din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face piraie
Si imfla siroaie.
Dar oricit cadea,
Mindra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Si s-apropia.
Manea mi-o videa,
Inima-i plingea,
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
„Sufla, Doamne,-un vint,
Sufla-l pe pamint,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mindra sa-mi intoarne,
Sa mi-ontoarne-n cale,
S-o duca devale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vint,
Un vint pre pamint,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveselea
Daca o videa,
Iar Manea turba,
Mindra-si saruta,
In brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
_ Stai, mindruta mea,
Nu te sparia,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!
Ana se-ncredea
Si vesel ridea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la gleznisoare,
Pin’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai ridea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Trupusoru-mi fringe!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la gleznisoare,
Pin’ la pulpisoare,
Pin’ la costisoare,
Pin’ la titisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plingea
Si mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la costisoare,
Pin’ la titisoare,
Pin’ la buzisoare,
Pin’ la ochisori,
Incit , vai de ea,
Nu se mai videa,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!

Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
– Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneti-mi cu drept,
Cu mina pe pept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mindrea
S-apoi raspundea:
– Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sint
Pe acest pamint!
Afla ca noi stim
Oricind sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
Si pe ginduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo pe grindis,
Sus pe coperis.
Mesterii gindea
Si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
Si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea,
Si unde pica,
Trupu-si despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cind se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe,
Viata mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvirtea,
Si de pe grindis,
De pe coperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fintina lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!