Unui amic înecat în datorii
Autor : Ion Luca CaragialeEşti mâncat de cămătari,
Cum e lemnul vechi de cari
Şi ţara de prinţi coţcari!…
Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.
Renviază mama, îmi zâmbeşte tata…
Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut.
Jar şi vâlvorare soarele urcat-a.
Arde grâu-n flăcări pân’ la brâu crescut.
Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.
Iarba pe tot şesul de cosit e gata.
Apele-şi deşiră graiul nentrecut.
Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit răsplata
Copilandrul vesel din nou m-am făcut…
Iată Pometeştii, iată Adâncata.
Eşti mâncat de cămătari,
Cum e lemnul vechi de cari
Şi ţara de prinţi coţcari!…
Tu care-ai fost odata, tu, care esti, tu, care
Vei fi – adesea iarna, plecand in taina ochii,
Duioasa-ntravezi-vei, cazuta la picioare,
Umbra-mi licaritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tacere-n preajma – si dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o padure
Dusa de vant – si-al serii hotar ce-l atingem
De-atatea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Inchipuiri, in albul pierit si intinat …
Asemeni unui flutur cate-un sarut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitarii. Si-n oglinda netulburata, rece,
Vor tresari petale dintr-un salbatec crin
Ce si-a lasat amprenta pe sanii tai odata –
Iti vei desface parul si vei privi cum vin,
Din negrul lui, rasfrangeri de noapte-ndepartata.
Si cum se-ntorc din ceata cararile-napoi,
Infasurand mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe strada, prin arbori-nalti si goi,
Desteapta sensul unor imagini, unor vise …
Si-mi vei ierta pacatul de-a-mi fi uitat un gest
In gandul tau – sau poate in suflet, o durere
Trecuta-n timp. Din toate va ramane acest
Destin al unor vesnic pierdute giuvaiere,
De nu-ti aduci aminte nici tu cand le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe incet sub pleoapa-i neagra –
De-abia te vezi tu insati, pe-un orizont uitat,
Plecand diminuata in timp ca o tanagra.
Cine-ti atinge pipetul la care-am stat sa-ascult
Vantul si luna? Cine din nou isi poarta sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult …
Saruta-ma-n absenta si-n somn – saruta-mi umbra.
Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cîntec,
Îl cînt cum cîntă numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul“.
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?“
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă“.
Vai! Chipul Tau si-asemanarea Ta,-
cum mi s-au scurs de pe obraz…
Cu cine
mai seman eu acum? Sunt o maimuta
a Domnului: fac gesturi creatoare,
invoc lumina si lumina vine,
alung din paradisul meu pe-acela
ce nu mi se supune, imi duc fiii
pe Culmea Capatanilor, si acolo
ii bat in cuie, si-i impung in coasta.
Dar nu ma simt in stare sa iau partea
nici unuia dintre talhari, iar chipul
si-asemanarea Ta imi cad in pulberi…
Pleaca-ma-voi cu fruntea la tarana,
si-asa voi sta, pana ce-o noua fata
-aidoma crescand ca-n ziua-a sasea-
ma voi invrednici sa ma ridic…
La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiţi altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creştini ce n-aveţi sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziţi din lacrimi şi sudoare.
Cu mila-i nesfârşită, cerul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Şi inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De şopot tainic de izvoare.
În coapsa grăitoarei mirişti
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Şi-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaşte
Şi toată frunza ei vă ştie.
Purtaţi cu braţele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor lui sfinte.
A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul vitreg vă loveşte,
Când cerul bine-vă-cuvântă.
Dar dacă-n schimbul pâinii voastre,
Piticul vă plăteşte fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Şi vă trimite mângâiere.
Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Şi-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaş de paie.
Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora.
A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frânge,
Al meu e cântul ce-n pustie
Neputincioasa jale-şi plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare.
Trăieşte-nfricoşatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.
(1905)
Din vechiul teasc topind arama,
Izvorul lin de tămâioasă,
De bucurie cu pastrama,
Au invitat pe toţi la masă :
Ca şi un fur, printre muşcate
Vărsându-şi auru-n odaie,
Bătrânul soare, pe bucate
Se-alintă blând cu-a lui văpaie,
Pe seară, stelele-ntr-un car
Toate coboară-ncetişor,
Iar călăuză le e doar
Mireasma pâinii din cuptor ;
Dar cine la ospăţ lipseşte ?!
E Luna, prin livezi şi vii
Flăcăi şi mândre-ademeneşte…
…E pusă iar pe nebunii (!)
Frumoasa Venus, dimineaţă,
Curtată de aştrii cereşti,
Pe stropi de rouă se răsfaţă
În raiul toamnei româneşti…
……………………………
Doar praful uliţei ignoră,
O melodie ce-i gătită
Cu flori de ii cusute-n horă,
De o lăută îndrăcită.
Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?
Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…
(1966)
Cu penetul ca sideful
Străluceşte-o porumbiţă,
Cu căpşorul sub aripă
Adormită sub o viţă.
Şi tăcere e afară.
Lumineazã aer, stele.
Mută-i noaptea — numai râul
Se frãmântă ‘n pietricele.
De-oi adormi curînd
În noaptea uitării,
Să mă duceţi tăcînd
La marginea mării.
Nu voi sicriu bogat,
Făclie şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Luceasc-un cer senin
Pe-adîncile ape,
Care-n dureri adînci
Se nalţă la maluri,
S-ar atîrna de stînci
Cu braţe de valuri,
Se nalţă, dar recad
Şi murmură-ntr-una,
Cînd pe păduri de brad
Alunecă luna.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creştet,
Doar moartea glas să dea
Frunzişului veşted.
Să treacă lin prin vînt
Atotştiutoarea,
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-şi scuture floarea.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte,
Ce n-or şti că privesc
O lume de patemi,
Pe cînd liane cresc
Pe singurătate-mi.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »