Nu mai bate salbatice Tara
Cu bata si cu ocara;
Om fara sange si neam, fara chip,
Diavol iscat din ploi de nisip.

Nu mai sorbi dusmane din rauri
Si nu profana nici painea din griuri;
Politruc zavzauc, starv fara om,
N-atinge iarba si fructul din pom.

Te stim pagane ca-ti mitui barzii
Sa-ti cante obarsia si bastarzii.
Planuiesti, nebune, dezmat si urgii
Paganule, semnul crucii nu-l stii.

Paranoic, obosesti TARA cu scripte.
Parintii, strabunii ne striga din cripte:
-E…hei, ROMANI!, noi v-am durat o TARA,
Cum de-o rabdati in lanturi de ocara?

…Cadavrul viu e martor la strigare.
Turbat de semn da buzna prin altare,
Impusca sfinti, injura tumultos
Dar nu-i priveste fata lui Hristos.
Cel mai nebun isteric din isterici
Daram-agonic sfintele biserici
Si excitata de-atata voluptate
Vampirul om si-ai lui darama sate!
Dunarea plange, Oltul a secat,
Tisa si Nistru-n granite se zbat,
Carpatii gem, din zari albastre dus
Ceahlaul se inchina lui Isus
Si plange TARA-n doliu, fara glas,
Ca doar credinta-n suflet ne-a ramas.

Fii blestemat vampirule, sa fii
Muscat de viermi si lepra prin pustii
Si huiduit, pe-ale pierzarii vai
Sa te huleasca mercanarii tai!
Pe bube sa te ungi cu seu de patimi.
De vrei sa plangi, sa n-ai paduche, lacrimi.
Foame de ti-e, ia seceta si jar.
Sa dormi turbat cu tigva pe-un cosmar.

In zori sa-ti iei din nou blestemu-n spate
Si-cersetor prin satele arate,
Fantomele din datini si din vite
Sa te striveasca-n vaier de copite.

– Se-aude la palat turbata fiara?
Blestemul e rostit de-ntreaga TARA:
Sa te prefaci strigoi prin racle reci
Si neamul tau sa nu rodeasca-n veci!

(lui Ceausescu)

Noi amândoi avem acelaşi dascăl,
Şcolari suntem aceleiaşi păreri…
Unitul gând oricine recunoască-l.
Ce ştii tu azi, eu am ştiut de ieri.
De-aceleaşi lucruri plângem noi şi râdem…
Non idem est si duo dicunt idem.

Tu zici că patria e-n decădere,
De râs şi de ocară c-au ajuns;
Când cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de ruşine ochii să-i închidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Căci din adâncul gândurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-acelaşi gând, noi totuşi ne desfidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Pe mine răul, deşi râd, mă doare,
Mă ţine liniştea vieţii-ntregi;
Iar tu uiţi tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi…
Ş-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărţit, de nu mergem de-a valma.
Şi s-ar vedea atunci fără-ndoială
……………………………………………

Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.

s-a plimbat destul
prin vreme,
s-a topit doar spre-a
renaşte
undeva,-ntr-o mică lume,
unde nimeni n-o cunoaşte

toţi copiii stau
la geamuri,
ea se miră ca şi cum
i-ar mai fi văzut,
dar când ?
urme nu-s, pe nici un drum

ca un urs de grea se simte
în cojocu-mprumutat
de la o bătrână
dusă,
prevestind nămeţi în sat

de-ar putea să îl arunce
chiar aici, în plină
stradă,
s-ar adeveri şi zvonul
minunat,
despre zăpadă

dar nu are încă vlagă
e subţire,
o nuia
de vânt şfichiuind obrazul
cui se uită lung
la ea

eu mi-acopăr ochii,
ştiu
cine e, de ce i-e dor
printre degete-o surprind
fulguind încetişor

şi îmi vine s-o poftesc
înăuntru,
la copii,
că prea stau cuminţi
şi-ascultă,
cu-o ureche, poezii

dacă i s-o face somn,
ar putea chiar să se
culce
în căsuţa lor de miere
pe un pat de turtă
dulce

între timp, cojocul ei
las’ că-l scutur eu,
afară
să vezi mâine dimineaţă
ce voioasă-i şi
sprinţară

Fantasmagoric de colori,
Cu coperişuri lucitoare,
Sub largă purpură de flori
Niponul magic râde-n soare.

Idolatrat de călători
Pe marea lui străvăzătoare
Scamatorie de colori
Şi jucărie răpitoare,
Niponul magic râde-n soare.

Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.
Renviază mama, îmi zâmbeşte tata…
Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut.

Jar şi vâlvorare soarele urcat-a.
Arde grâu-n flăcări pân’ la brâu crescut.
Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.

Iarba pe tot şesul de cosit e gata.
Apele-şi deşiră graiul nentrecut.
Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit răsplata
Copilandrul vesel din nou m-am făcut…
Iată Pometeştii, iată Adâncata.

Eşti mâncat de cămătari,
Cum e lemnul vechi de cari
Şi ţara de prinţi coţcari!…

Tu care-ai fost odata, tu, care esti, tu, care
Vei fi – adesea iarna, plecand in taina ochii,
Duioasa-ntravezi-vei, cazuta la picioare,
Umbra-mi licaritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tacere-n preajma – si dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o padure
Dusa de vant – si-al serii hotar ce-l atingem
De-atatea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Inchipuiri, in albul pierit si intinat …
Asemeni unui flutur cate-un sarut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitarii. Si-n oglinda netulburata, rece,
Vor tresari petale dintr-un salbatec crin
Ce si-a lasat amprenta pe sanii tai odata –
Iti vei desface parul si vei privi cum vin,
Din negrul lui, rasfrangeri de noapte-ndepartata.
Si cum se-ntorc din ceata cararile-napoi,
Infasurand mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe strada, prin arbori-nalti si goi,
Desteapta sensul unor imagini, unor vise …
Si-mi vei ierta pacatul de-a-mi fi uitat un gest
In gandul tau – sau poate in suflet, o durere
Trecuta-n timp. Din toate va ramane acest
Destin al unor vesnic pierdute giuvaiere,
De nu-ti aduci aminte nici tu cand le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe incet sub pleoapa-i neagra –
De-abia te vezi tu insati, pe-un orizont uitat,
Plecand diminuata in timp ca o tanagra.
Cine-ti atinge pipetul la care-am stat sa-ascult
Vantul si luna? Cine din nou isi poarta sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult …
Saruta-ma-n absenta si-n somn – saruta-mi umbra.

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cîntec,
Îl cînt cum cîntă numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul“.
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?“
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă“.