Psalmul IX – Doinaş

Autor : Ştefan Augustin Doinaş

Vai! Chipul Tau si-asemanarea Ta,-
cum mi s-au scurs de pe obraz…
Cu cine
mai seman eu acum? Sunt o maimuta
a Domnului: fac gesturi creatoare,
invoc lumina si lumina vine,
alung din paradisul meu pe-acela
ce nu mi se supune, imi duc fiii
pe Culmea Capatanilor, si acolo
ii bat in cuie, si-i impung in coasta.
Dar nu ma simt in stare sa iau partea
nici unuia dintre talhari, iar chipul
si-asemanarea Ta imi cad in pulberi…

Pleaca-ma-voi cu fruntea la tarana,
si-asa voi sta, pana ce-o noua fata
-aidoma crescand ca-n ziua-a sasea-
ma voi invrednici sa ma ridic…

Plugarii

Autor : Octavian Goga

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiţi altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creştini ce n-aveţi sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziţi din lacrimi şi sudoare.

Cu mila-i nesfârşită, cerul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Şi inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De şopot tainic de izvoare.

În coapsa grăitoarei mirişti
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Şi-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaşte
Şi toată frunza ei vă ştie.

Purtaţi cu braţele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor lui sfinte.

A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul vitreg vă loveşte,
Când cerul bine-vă-cuvântă.
Dar dacă-n schimbul pâinii voastre,
Piticul vă plăteşte fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Şi vă trimite mângâiere.

Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Şi-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaş de paie.

Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora.

A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frânge,
Al meu e cântul ce-n pustie
Neputincioasa jale-şi plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare.
Trăieşte-nfricoşatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.

(1905)

Opera Apartinand Octavian Goga | | Nici un Comentariu »

Versuri de toamnă

Autor : Valeriu Cercel

Din vechiul teasc topind arama,
Izvorul lin de tămâioasă,
De bucurie cu pastrama,
Au invitat pe toţi la masă :

Ca şi un fur, printre muşcate
Vărsându-şi auru-n odaie,
Bătrânul soare, pe bucate
Se-alintă blând cu-a lui văpaie,

Pe seară, stelele-ntr-un car
Toate coboară-ncetişor,
Iar călăuză le e doar
Mireasma pâinii din cuptor ;

Dar cine la ospăţ lipseşte ?!
E Luna, prin livezi şi vii
Flăcăi şi mândre-ademeneşte…
…E pusă iar pe nebunii (!)

Frumoasa Venus, dimineaţă,
Curtată de aştrii cereşti,
Pe stropi de rouă se răsfaţă
În raiul toamnei româneşti…

……………………………

Doar praful uliţei ignoră,
O melodie ce-i gătită
Cu flori de ii cusute-n horă,
De o lăută îndrăcită.

Opera Apartinand Valeriu Cercel | | Nici un Comentariu »

Ştiu puritatea

Autor : Ana Blandiana

Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.

Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.

Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.

E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?

Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…

(1966)

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Cu penetul ca sideful

Autor : Mihai Eminescu

Cu penetul ca sideful
Străluceşte-o porumbiţă,
Cu căpşorul sub aripă
Adormită sub o viţă.

Şi tăcere e afară.
Lumineazã aer, stele.
Mută-i noaptea — numai râul
Se frãmântă ‘n pietricele.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

De-oi adormi…

Autor : Mihai Eminescu

De-oi adormi curînd
În noaptea uitării,
Să mă duceţi tăcînd
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,
Făclie şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Luceasc-un cer senin
Pe-adîncile ape,

Care-n dureri adînci
Se nalţă la maluri,
S-ar atîrna de stînci
Cu braţe de valuri,

Se nalţă, dar recad
Şi murmură-ntr-una,
Cînd pe păduri de brad
Alunecă luna.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creştet,
Doar moartea glas să dea
Frunzişului veşted.

Să treacă lin prin vînt
Atotştiutoarea,
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-şi scuture floarea.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte,

Ce n-or şti că privesc
O lume de patemi,
Pe cînd liane cresc
Pe singurătate-mi.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Rondelul oraşului din Indii

Autor : Alexandru Macedonski

Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.

S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.

Într-a soarelui magie
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie…
Spart a fost oraşul mare.

De ziua mea …

Autor : Ion Pribeagu

De ziua mea, aş vrea să se reverse
Din cer apoteoze de rubine ;
Să curgă flori, parfumuri, cavatine
Şi dans de focuri albe şi diverse.

În casa mea, cu statui bizantine,
Să vie trubaduri de şcoli adverse,
Femei cu ochii plini de lumi perverse
Şi critici cu condeie sanguine.

De ziua mea, să ardă-n trei altare
Tămâie, bronz şi aur lucitor
Şi vin, să cânte-n cupe şi pahare …

Şi-apoi, răpit de-un vers nemuritor,
Aş mai dori ca-n ziua asta mare
Să nu-mi sosească nici un creditor !

(“Strofe ştrengare “, 1930)

Opera Apartinand Ion Pribeagu | | Nici un Comentariu »

Amintire

Autor : Lucian Blaga

Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

(1924)

Opera Apartinand Lucian Blaga | | Nici un Comentariu »

Ideal

Autor : George Coşbuc

I

Venise fata de-mpărat
Cu alte fete pe-nserat
S-aducă apă din izvor
Din zări un tânăr călător,
Sosind pe-acolo, s-a rugat
Să bea din cana lor.

Iar fata de-mpărat i-a dus
Cofiţa ei; şi când i-a spus
Flăcăul cel dintâi cuvânt,
Ea să uită speriată-n vânt,
Şi ca certat-apoi şi-a pus
Privirile-n pământ.

Aş vrea, ca şi la-ntorsul meu,
Să fii aici să-mi dai să beu
Iar ea, tot nemişcată stând
Cu ochii-n jos, şi tremurând
De lupta ei, târziu şi greu
Rosti sfioasă: Când?

Şi mâine poate… Mai târziu…
Ori peste-un an! Nici eu nu ştiu.
Sunt fiu de crai. Cărarea mea
Pe-aici va fi… Ne vom vedea:
De-acum iubitul tău să fiu,
Iar tu iubita mea.

Apoi plecă în grabnic pas…
Avea atâta dor în glas!
Era voinic şi tinerel,
Înalt şi tras ca prin inel:
De-atunci şi ochii i-au rămas
Şi inima la el.

II

Şi fata de-mpărat veni
Şi-a doua zi, şi-a treia zi,
Şi-n toate zilele pe rând,
Încete clipe numărând,
Tot aştepta doar o veni
Flăcăul mai curând.

Grăbitul soare scăpăta,
Şi fata tot acolo sta;
Şi noaptea umedă din văi
Venea pe-ntunecate căi;
Târziu în noapte-abia pleca
Şi fata la ai săi.

O fi bolnav! O fi murit!
O, Doamne, el ar fi venit
De-atâta timp! mai ştiu şi eu!
Şi doru-i plângător mereu
Creştea de presimţiri hrănit,
Din ce în ce mai greu.

Trecu şi vara, şi trecu
Şi toamna, şi pe văi căzu
Zăpada iernii, şi-apoi iar
Sosi-nfloritul Cireşar
Dar nici acum voinicul nu,
Doritul ei drumar!

Dar totuşi, azi el va veni…
Nici azi nu vine… unde-o fi?
Dar mâine va veni! Ştiu eu,
Că-mi spune inima! Şi-al meu,
Al meu de-acum în veci va fi;
Ce bun e Dumnezeu!

Tu, vânt de seară,-n calea ta
Nu l-ai văzut venind cumva?
Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut
Prin multe lumi câte-ai trecut?
Să-i spui, te rog, de-l vei afla
Că-l plâng şi că-l sărut!

Să-i spui că florile din strat
Le ud şi cresc mai răvărsat,
Dar florile-pe-obrazul meu
Pălesc, că prea le ud mereu;
Şi câte-amaruri am răbdat
Ştiu, biata, numai eu!

Că pentru dânsul, că-l iubesc,
Părinţii-n drum mă ocolesc
Şi m-au gonit din casa lor;
Că toţi ai mei azi nu mă vor!
Sânt singură, pe căi trăiesc,
Sunt singură, şi mor!

Treceau drumeţi pe lângă ea,
Şoptind, dar fata nu-i vedea.
Treceau şi zilele zburând,
Treceau şi luni, treceau pe rând,
Treceau şi ani, ei nu-i trecea
Răbdarea, aşteptând.

III

Auzi! ca valuri după val
Năvalnic tropotit de cal!
Şi sună văile-ndrăzneţ,
O, ăsta e voinic drumeţ!
Şi-n zarea lunei vezi pe mal
Un tânăr călăreţ?

Ochi dragi, de-atâta timp pustii!
Mi-ai zis plecând: aici să fii,
Şi-aici, aici tu mă găseşti!
Dar uite, obosit ce eşti!
Ştiam eu doar că ai să vii
Ştiam că mă iubeşti!

Dar ah, cât m-ai lăsat s-aştept!
Dar unde-ai fost? O, spune drept!
De-acum tu nu vei mai pleca,
Să-ţi laşi plângând iubita ta:
O, vino, strânge-mă la piept…
Ce bine mi-e aşa!

Şi nu mă-ntrebi, ce plâns nebun
Am plâns de-atunci? O, cum s-adun
În vorbe-atâta gând pribeag,
Şi cum să-ncep… O, dă-mi toiag!
O, cât eşti de frumos şi bun
Şi cât îmi eşti de drag!

Dar n-a venit!… Şi ea cu zor
Oprea din drum pe călător,
Râzând cu hohot îi spunea
Povestea ei; apoi plângea:
Ei l-au văzut, dar ei nu vor
Să-i spuie ce făcea?

Pe unde-i el? Nu s-a gătit
De-ajuns acum pentru nuntit?
O, nu! Pentr-un alai domnesc
Atâtea lucruri trebuiesc
Şi-atâta vreme! N-a venit
Că-i tânăr şi-l gătesc!

IV

Pe-atunci erau vlăstari în lunci
Copacii de-azi, şi tineri prunci
Erau bărbaţii. Colo-n sat
Copile mici; ea le-a purtat
Pe braţe, şi e mult de-atunci,
De mult s-au măritat!

Acum pe cârje să proptea!
N-avea puteri, şi tot venea.
Pe aici, pe-aici, e drumul lui…
E noapte-acum… ba încă nu-i…
L-am aşteptat: atât aş vrea
Să pot de-acum să-i spui!

Dar într-o seară ea simţi
Că azi e cea din urmă zi:
Ori vine azi de undeva
Iubitul ei şi-o va lua,
Ori dacă nu, când va veni
El n-o va mai afla.

Şi n-a venit! Nici n-a-ncercat
Să se ridice de-unde-a stat
Sărmana, căci de-ajuns simţea
Că-n veci de-acum nu va putea
Să plece, nu, şi nemişcat
Sta frântă, şi murea.

Veni atunci din răsărit,
Pe drum o babă. S-a oprit,
Căci auzise la izvor
Gemut ca de creştini când mor
Şi capul fetei l-a proptit
În poala ei uşor.

De jale plâng… Nu pot să-nec
Amarul gând că, iată, plec
Şi n-am putut să-l văd măcar
O dată! Ah, e gând amar!
Dar sus, în lumea-n care trec,
Al meu va fi el iar!

Iar sfânta Vineri o privea
Cu milă, Uite! zise ea
Un veac de om tu aşteptând
Robit-ai fost de-un singur gând
De-ai fi ştiut tu, draga mea,
Acestea mai curând!

El şi-a uitat de ochii tăi!
De mult s-a-ntors pe alte căi,
Căci lui menire i s-a dat
S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat;
Flăcăii lui au alţi flăcăi:
E Negură-mpărat.

A fost un gemet întreit
Din totul inimii pornit
Şi-apoi o linişte de veci!
Din lumea asta într-alta treci.
Şi nici nu ştii, tu, om trudit,
Ce-i lumea-n care pleci!.

Şi sfânta Vineri s-a plecat
Spre moart-apoi, i-a sărutat
Închişii ochi: Te depărtezi
Cu dragul gând, că ai să-l vezi!
Oh, omule, eşti înşelat
În toate câte crezi!

A ta e mergerea mereu
Spre ţintă drum îngust şi greu
Dar ţinta niciodată nu-i
A ta! Şi-n gând tu tot ce-ţi pui
E numai vis, căci Dumnezeu
Te poartă-n voia Lui!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech