I
Venise fata de-mpărat
Cu alte fete pe-nserat
S-aducă apă din izvor
Din zări un tânăr călător,
Sosind pe-acolo, s-a rugat
Să bea din cana lor.
Iar fata de-mpărat i-a dus
Cofiţa ei; şi când i-a spus
Flăcăul cel dintâi cuvânt,
Ea să uită speriată-n vânt,
Şi ca certat-apoi şi-a pus
Privirile-n pământ.
Aş vrea, ca şi la-ntorsul meu,
Să fii aici să-mi dai să beu
Iar ea, tot nemişcată stând
Cu ochii-n jos, şi tremurând
De lupta ei, târziu şi greu
Rosti sfioasă: Când?
Şi mâine poate… Mai târziu…
Ori peste-un an! Nici eu nu ştiu.
Sunt fiu de crai. Cărarea mea
Pe-aici va fi… Ne vom vedea:
De-acum iubitul tău să fiu,
Iar tu iubita mea.
Apoi plecă în grabnic pas…
Avea atâta dor în glas!
Era voinic şi tinerel,
Înalt şi tras ca prin inel:
De-atunci şi ochii i-au rămas
Şi inima la el.
II
Şi fata de-mpărat veni
Şi-a doua zi, şi-a treia zi,
Şi-n toate zilele pe rând,
Încete clipe numărând,
Tot aştepta doar o veni
Flăcăul mai curând.
Grăbitul soare scăpăta,
Şi fata tot acolo sta;
Şi noaptea umedă din văi
Venea pe-ntunecate căi;
Târziu în noapte-abia pleca
Şi fata la ai săi.
O fi bolnav! O fi murit!
O, Doamne, el ar fi venit
De-atâta timp! mai ştiu şi eu!
Şi doru-i plângător mereu
Creştea de presimţiri hrănit,
Din ce în ce mai greu.
Trecu şi vara, şi trecu
Şi toamna, şi pe văi căzu
Zăpada iernii, şi-apoi iar
Sosi-nfloritul Cireşar
Dar nici acum voinicul nu,
Doritul ei drumar!
Dar totuşi, azi el va veni…
Nici azi nu vine… unde-o fi?
Dar mâine va veni! Ştiu eu,
Că-mi spune inima! Şi-al meu,
Al meu de-acum în veci va fi;
Ce bun e Dumnezeu!
Tu, vânt de seară,-n calea ta
Nu l-ai văzut venind cumva?
Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut
Prin multe lumi câte-ai trecut?
Să-i spui, te rog, de-l vei afla
Că-l plâng şi că-l sărut!
Să-i spui că florile din strat
Le ud şi cresc mai răvărsat,
Dar florile-pe-obrazul meu
Pălesc, că prea le ud mereu;
Şi câte-amaruri am răbdat
Ştiu, biata, numai eu!
Că pentru dânsul, că-l iubesc,
Părinţii-n drum mă ocolesc
Şi m-au gonit din casa lor;
Că toţi ai mei azi nu mă vor!
Sânt singură, pe căi trăiesc,
Sunt singură, şi mor!
Treceau drumeţi pe lângă ea,
Şoptind, dar fata nu-i vedea.
Treceau şi zilele zburând,
Treceau şi luni, treceau pe rând,
Treceau şi ani, ei nu-i trecea
Răbdarea, aşteptând.
III
Auzi! ca valuri după val
Năvalnic tropotit de cal!
Şi sună văile-ndrăzneţ,
O, ăsta e voinic drumeţ!
Şi-n zarea lunei vezi pe mal
Un tânăr călăreţ?
Ochi dragi, de-atâta timp pustii!
Mi-ai zis plecând: aici să fii,
Şi-aici, aici tu mă găseşti!
Dar uite, obosit ce eşti!
Ştiam eu doar că ai să vii
Ştiam că mă iubeşti!
Dar ah, cât m-ai lăsat s-aştept!
Dar unde-ai fost? O, spune drept!
De-acum tu nu vei mai pleca,
Să-ţi laşi plângând iubita ta:
O, vino, strânge-mă la piept…
Ce bine mi-e aşa!
Şi nu mă-ntrebi, ce plâns nebun
Am plâns de-atunci? O, cum s-adun
În vorbe-atâta gând pribeag,
Şi cum să-ncep… O, dă-mi toiag!
O, cât eşti de frumos şi bun
Şi cât îmi eşti de drag!
Dar n-a venit!… Şi ea cu zor
Oprea din drum pe călător,
Râzând cu hohot îi spunea
Povestea ei; apoi plângea:
Ei l-au văzut, dar ei nu vor
Să-i spuie ce făcea?
Pe unde-i el? Nu s-a gătit
De-ajuns acum pentru nuntit?
O, nu! Pentr-un alai domnesc
Atâtea lucruri trebuiesc
Şi-atâta vreme! N-a venit
Că-i tânăr şi-l gătesc!
IV
Pe-atunci erau vlăstari în lunci
Copacii de-azi, şi tineri prunci
Erau bărbaţii. Colo-n sat
Copile mici; ea le-a purtat
Pe braţe, şi e mult de-atunci,
De mult s-au măritat!
Acum pe cârje să proptea!
N-avea puteri, şi tot venea.
Pe aici, pe-aici, e drumul lui…
E noapte-acum… ba încă nu-i…
L-am aşteptat: atât aş vrea
Să pot de-acum să-i spui!
Dar într-o seară ea simţi
Că azi e cea din urmă zi:
Ori vine azi de undeva
Iubitul ei şi-o va lua,
Ori dacă nu, când va veni
El n-o va mai afla.
Şi n-a venit! Nici n-a-ncercat
Să se ridice de-unde-a stat
Sărmana, căci de-ajuns simţea
Că-n veci de-acum nu va putea
Să plece, nu, şi nemişcat
Sta frântă, şi murea.
Veni atunci din răsărit,
Pe drum o babă. S-a oprit,
Căci auzise la izvor
Gemut ca de creştini când mor
Şi capul fetei l-a proptit
În poala ei uşor.
De jale plâng… Nu pot să-nec
Amarul gând că, iată, plec
Şi n-am putut să-l văd măcar
O dată! Ah, e gând amar!
Dar sus, în lumea-n care trec,
Al meu va fi el iar!
Iar sfânta Vineri o privea
Cu milă, Uite! zise ea
Un veac de om tu aşteptând
Robit-ai fost de-un singur gând
De-ai fi ştiut tu, draga mea,
Acestea mai curând!
El şi-a uitat de ochii tăi!
De mult s-a-ntors pe alte căi,
Căci lui menire i s-a dat
S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat;
Flăcăii lui au alţi flăcăi:
E Negură-mpărat.
A fost un gemet întreit
Din totul inimii pornit
Şi-apoi o linişte de veci!
Din lumea asta într-alta treci.
Şi nici nu ştii, tu, om trudit,
Ce-i lumea-n care pleci!.
Şi sfânta Vineri s-a plecat
Spre moart-apoi, i-a sărutat
Închişii ochi: Te depărtezi
Cu dragul gând, că ai să-l vezi!
Oh, omule, eşti înşelat
În toate câte crezi!
A ta e mergerea mereu
Spre ţintă drum îngust şi greu
Dar ţinta niciodată nu-i
A ta! Şi-n gând tu tot ce-ţi pui
E numai vis, căci Dumnezeu
Te poartă-n voia Lui!