Terra! Terra!

Ca Phoenix, pasărea măiastră,
Tu din cenuşa-ţi re-nviezi;
Necontenit în zare-albastră,
Tot mai strălucitor te vezi!

O! Ideal! divină torţă!
Tu ne-ai condus prin întuneric;
Un pas să facem n-aveam forţă
Făr-de reflectul tău feeric!

Pierdeam al minţii echilibru
Pe mările făr-de liman,
Eu, iritabilul felibru,
Profet al genului uman,

De n-ai fi fost tu, Tramontana,
Făr, de scăpare cunoscut…
Vai! omenirea fu, sărmana!
Ca un corăbier pierdut!

Pierdut, da! însă totdeauna.
Luptând cu-acelaşi dor şi foc,
Bravând cu plâns şi râs furtuna
Cu-aceleaşi gânduri de noroc!

Văzând un val ce îl înghite
Un orizont din nou deschis,
Ce, clar şi sincer, îi promite
A-i isbândi eternul vis,

Sclipit-ai sfântă stea polară,
Cu raze de speranţă pline,
Felibrilor ce te cântară,
Rapsozilor-profeţi… şi-n fine…

Dar pesimiştii vin să-mi zică;
„Închipuire or miraj!
Noi nu mai credem în nimică,
Noi, am pierdut orice curaj!

Tu Tramontana-ţi strălucită
Şi-acel liman nu sunt, poete,
Decât oaza-nchipuită
De ochii îmbătaţi de sete.”

Să vie! Pe felibru-ntrebe-l
Când vom sosi limanul?… Când?
Felibrul, sigur ca şi Bebel,
Le va răspunde: „În curând!
(Strofe simboliste-profetiste
Moftul Român nr. 35 din 6 Iunie 1893.)

Albinuţă, zum-zum-zum,
Am aflat că-ai fost în prun.
Fructe dulci tu ai gustat,
Dar lui Sandu n-ai lasat!

Albastru, române, ţi-e steagul,
Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii
Din mila căldurii şi-a ploii
Al lor e, şi-acum şi de-a pururi,
Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belşugul prin trai cu răsfăţ.

Şi galben, române, ţi-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, ţăranii,
Voi galbeni de foame sărmanii,
De boale purtate cu anii
La scară, şi dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
Va banque şi dineuri şi păsuri
Şi-amante cu cai şi mătăsuri,
Şi toată nădejdea-i la voi!

Şi roşu, române, ţi-e steagul.
Şi-un geniu e tâlcul, s-o ştii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roşu de-o tristă ruşine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben şi-albastru
Satano, de unde ne vii?

Câtă frică de singurătate ai,
Atâta iubeşti.
Doamne,
Nici Carpaţii
Nu pot singuri trăi!
Pururi vin către ei
Când cucul,
Când ţara cea Basarabă,
Când ninsorile cerului.

asemeni vântului
bate sfârsitul
la portile crude de dud
vulpile fug
cu Luna în gura
si detunatura n-aud
închideti ferestrele
vin vârcolacii
sa soarba culoarea din sânge
pe piscuri de aer
prin cerul impar
puiul pamântului plânge
raniti de lumini
albatrosii se mor
de mult rastigniti pe un val
e verde pe-afara
danseaza delfinii
la hora pe-un istm de coral
si timpul devine banal.

Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită! cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.

Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.

— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba…
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi… ori, ori.

— Mă! se vede nu ţi-e bine…
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!

— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu… n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti…

Şi-a plecat pătruns Ilie…
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Şi îl strânge-o cismă rău.

Trei păstori se întâlniră [bis]
Raza soarelui
Floarea soarelui
Şi aşa se sfătuiră:
“Haideţi fraţilor să mergem,
Floricele să culegem (/ Flori frumoase să culegem)
Şi să facem o cunună,
S-o’mpletim cu voie bună,
Să o ducem lui Hristos
Să ne fie cu folos
Nouă şi la neamul nost,
De naşterea lui Hristos”.

Prichindeii
m-au ameninţat că mă-mpuşcă
dacă mai trec prin pădure fluierînd
şi sărutînd copacii pe rînd.

“Eu sînt Dionysos, spusei,
arborii sînt sorii şi luceferii mei
şi cerul meu este acest limpede iaz
şi vă rog să nu faceţi haz.”

“Ce tot cîntă omul? întrebă o şopîrlă,
n-ar fi mai bine să-l facem pradă peştilor din gîrlă?”
“E Dionysos cel veşnic, rosti un lăstun,
dar am impresia că e un exaltat şi un nebun.

Să trimitem ştafete în a veacurilor umbră
să întrebe dacă Dionysos avea o privire aşa de sumbră
şi obrazul ca varul şi vocea de plîns năruită
şi o viaţă ca o casă părăsită.”

Dar prichindeii au întins sineţele,
copacii de spaimă şi-au acoperit feţele
şi vuietul reteză ca o secure
linişte pădurii sure.

“A murit impostorul, falsul Dionysos,”, vesti crainicul de aramă
şi peste mine aşternu o năframă.
Dar luna văzînd cum zăceam asasinat, tembel,
dojenind pe omorîtori le grăi: “Dionysos era el”.

Cîne îşi înjură ŢARA
Fie blestemat să fie
Apăsat cu munţi de doruri
Până-n neagra veşnicie.

Neamul cine-şi ponegreşte,
Ars de ură şi de patimi,
Când o fi şi-o fi să plângă,
Să n-aibă-n pupile lacrimi.

Cine limba lui şi-o uită,
Pribegind prin lumi străine,
N-ar avea de doine parte
Când e trist printre destine.

Cine glia lui şi-o rupe
Şi-n felii de dor o-mparte
Să nu aibă loc de-o cruce
Şi de prunci să n-aibă parte.

… glia, limba, neamul, ŢARA,
ŢARA, neamul, limba, glia
Şi-un popor ce nu se frânge
Niciodată: ROMÂNIA!