Căldură de aur topit,
Şi pulbere de-aur pe grâne,
Ciobani şi oi de-aur la stâne,
Şi aur pe flori risipit.

În toţi, şi în tot, potopit,
El bate din aripi păgâne.
Căldură de aur topit,
Şi pulbere de-aur pe grâne.

De-al soarelui jar cotropit,
Pământul, sub vrajă, rămâne,
Şi orice femei se fac zâne,
Cu suflet din flacări răpit
Căldură de aur topit.

În jinrikişă uşurică
Muzmeia mică e purtată.
Frumoasă ca o păpuşică,
În kimono e îmbrăcată.

Pe când zăduful de-aur pică,
Spre ceainăria depărtată,
În jinrikişă uşurică
Muzmeia mică e purtată.

De-al soartei greu a fost cruţată.
Simţiri, nici gânduri n-o ridică.
Atât e: o păpuşă mică,
De tineri nostimi aşteptată,
În jinrikişa uşurică.

        Terra! Terra!

Ca Phoenix, pasărea măiastră,
Tu din cenuşa-ţi re-nviezi;
Necontenit în zare-albastră,
Tot mai strălucitor te vezi!

O! Ideal! divină torţă!
Tu ne-ai condus prin întuneric;
Un pas să facem n-aveam forţă
Făr-de reflectul tău feeric!

Pierdeam al minţii echilibru
Pe mările făr-de liman,
Eu, iritabilul felibru,
Profet al genului uman,

De n-ai fi fost tu, Tramontana,
Făr, de scăpare cunoscut…
Vai! omenirea fu, sărmana!
Ca un corăbier pierdut!

Pierdut, da! însă totdeauna.
Luptând cu-acelaşi dor şi foc,
Bravând cu plâns şi râs furtuna
Cu-aceleaşi gânduri de noroc!

Văzând un val ce îl înghite
Un orizont din nou deschis,
Ce, clar şi sincer, îi promite
A-i isbândi eternul vis,

Sclipit-ai sfântă stea polară,
Cu raze de speranţă pline,
Felibrilor ce te cântară,
Rapsozilor-profeţi… şi-n fine…

Dar pesimiştii vin să-mi zică;
„Închipuire or miraj!
Noi nu mai credem în nimică,
Noi, am pierdut orice curaj!

Tu Tramontana-ţi strălucită
Şi-acel liman nu sunt, poete,
Decât oaza-nchipuită
De ochii îmbătaţi de sete.”

Să vie! Pe felibru-ntrebe-l
Când vom sosi limanul?… Când?
Felibrul, sigur ca şi Bebel,
Le va răspunde: „În curând!
(Strofe simboliste-profetiste
Moftul Român nr. 35 din 6 Iunie 1893.)

Albinuţă, zum-zum-zum,
Am aflat că-ai fost în prun.
Fructe dulci tu ai gustat,
Dar lui Sandu n-ai lasat!

Albastru, române, ţi-e steagul,
Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii
Din mila căldurii şi-a ploii
Al lor e, şi-acum şi de-a pururi,
Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belşugul prin trai cu răsfăţ.

Şi galben, române, ţi-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, ţăranii,
Voi galbeni de foame sărmanii,
De boale purtate cu anii
La scară, şi dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
Va banque şi dineuri şi păsuri
Şi-amante cu cai şi mătăsuri,
Şi toată nădejdea-i la voi!

Şi roşu, române, ţi-e steagul.
Şi-un geniu e tâlcul, s-o ştii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roşu de-o tristă ruşine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben şi-albastru
Satano, de unde ne vii?

Câtă frică de singurătate ai,
Atâta iubeşti.
Doamne,
Nici Carpaţii
Nu pot singuri trăi!
Pururi vin către ei
Când cucul,
Când ţara cea Basarabă,
Când ninsorile cerului.

asemeni vântului
bate sfârsitul
la portile crude de dud
vulpile fug
cu Luna în gura
si detunatura n-aud
închideti ferestrele
vin vârcolacii
sa soarba culoarea din sânge
pe piscuri de aer
prin cerul impar
puiul pamântului plânge
raniti de lumini
albatrosii se mor
de mult rastigniti pe un val
e verde pe-afara
danseaza delfinii
la hora pe-un istm de coral
si timpul devine banal.

Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită! cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.

Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.

— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba…
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi… ori, ori.

— Mă! se vede nu ţi-e bine…
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!

— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu… n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti…

Şi-a plecat pătruns Ilie…
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Şi îl strânge-o cismă rău.

Trei păstori se întâlniră [bis]
Raza soarelui
Floarea soarelui
Şi aşa se sfătuiră:
“Haideţi fraţilor să mergem,
Floricele să culegem (/ Flori frumoase să culegem)
Şi să facem o cunună,
S-o’mpletim cu voie bună,
Să o ducem lui Hristos
Să ne fie cu folos
Nouă şi la neamul nost,
De naşterea lui Hristos”.