Ce cauţi unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Şi unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Şoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare
Vrei să priveşti un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viaţă-n orice zvon,
Şi numai tu gândeşti aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate
Şi glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniştită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuţe albe de omăt,
O faţă dulce şi bălaie,
Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Şi peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.

În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.

Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie;
Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag…

Nu mai întreb ce vremuri bat afară;
Privesc, în mine, pulberea de seară
Şi coborând lăuntrica mea scară,

Mă sprijin în condei ca în toiag.

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor –
O, negrul nor ca şi mormântul
Înşelătoarelor ce mor
Neplânse de amanţii lor!

Pe la ferestre-şi plimbă vântul
Tristeţile sfârşitului de vară,
În timp ce-n cârciuma murdară,
Din strunele de-aramă – cântul
Chitarelor
Îşi ia avântul…

Iar pe la mese,
Rând pe rând,
O ceată de amanţi artişti –
Toţi ne’nţeleşi şi mari,
Toţi Crişti…
Îşi beau iubirea, fredonând
Romanţa celor ce se vând.

(1908)

Pe miristi, cer de toamna a navalit in vara.
Lumina lasa aur pe coarnele de plug,

Pe boii suri ca praful, pe fierul de pe jug,
Pe brazdele de umbra, din care, alba, zboara
O barza plutitoare, purtand amurg in cioc
Catunelor pitite sub dealuri de sineala…
Plugarul sta cu talpa infipta-n indoiala:
Comoara e? Caci vede o limba ca de foc
Sporindu-si jaragaiul pe tarini si, albastra,
Suind precum se suie din hornuri, iarna, fum.
Cadelnitara crinii catuie de parfum
Si s-a deschis in ceruri, prin nori de-argint, fereastra
Si, zugraviti ca-n lemnul din vechi troite, iata,
Pe duhul sfant, pe tatal, pe fiul — cate trei,
Si iata pe Maria urcandu-se la ei
Pe scara unei raze ca dansa de curata.
Taranu-si face cruce cu dreapta si se-nchina
Smerit cum se cuvine icoanelor. Apoi
Porneste brazda dreapta c-un plug cu patru boi,
Pe cand usor se pierde Maria in lumina.

De la început ai fost adusă de vânt
Ca o sămânţă.
Am şi glumit: “Cine-a mai văzut
Stea adusă de vânt?”
Dar mai târziu,
Când mi te-ai aşezat pe frunte
Şi-ai început să-ncolţeşti
Am înţeles că eşti o sămânţă.
Lacomă, înfiptă sălbatec în creier,
Cu raze aspre închipuind rădăcini,
Eşti o sămânţă.
Ce păcat
Că planta pe care,
Lumină din lumină, o naşti
Nu se poate vedea
Decât după ce
Mă voi fi întunecat.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Te-asteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
Nici nu e bine tu să le şti,
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
Tu pâinea asta o muşti firesc,
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tau fraged ca un mesteacăn
Să se îndoaie galeş în somn,
Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr
Luminii tale să-i dau ecou,
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tai sunt vii
Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face
Leagăn de stele şi de ninsori,
Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi viseaza bunul tău vis,
Că-n vise viaţa este eternă,
Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de rachită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Pentru copilul care răsare
Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te asteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.

Sub cerul de zori printre nori
Surpare de roze din raze
Şi ochi rouraţi de extaze
Şi flori pestetot şi fiori…
Iar apa sub ulmi şi sub sălcii.

Caişii zâmbesc sub ninsori
Şi trec ciripiri de chitare
Prin iarbă, prin crăci şi prin flori,
Şi cântă şi preajmă şi zare…
Şi cântă sub fagi şi păstorii.

Dar sânge nu curge din nori,
Înalţă fanfare de goarne,

E palid argintul din zori…
Un monstru ia cerul în coarne:
E soarele taur de aur.

Gâdil un nor pe burtică
iar el se rostogoleşte de plăcere
pe cearşaful cerului
stropi de izvor năvălesc pe soare
şi îl răcoresc
iar soarele îşi face vânt
cu un evantai din fire de iarbă

le place să mă joc cu ei-
nori din raze şi din bucurii
mă lasă să îi caut
după ce se ascund
în spatele aripilor de fluture
îmi fac semn că sunt acolo
şi mă cheamă – nori jucăuşi

mă îndeamnă să le strecor umbra
sub soare ca să li se usuce
au luat în joaca lor
roua de pe aripile fluturilor
şi le-a fost rece – acum strănută
umbra lor s-a zvântat deja
o iau, o scutur şi le-o arunc pe umeri
iar ei o iau de la capăt cu joaca.

Dacă ne-am ucide unul pe altul
Privindu-ne în ochi,
În ochii noştri în jurul cărora
Genele stau ca o coroană de spini
Care-ncunună definitiv
Orice privire,
Dacă ne-am ucide, după ce ne-am privit
Cu dragoste fără de ţărm în ochi,
Şi, cunoscându-te, ţi-aş spune:
Mori,
Mori, dragul meu,
Va fi atât de bine,
Vei rămâne numai cu mine,
Tu, cel născut din cuvânt,
Vei cunoaşte gust de pământ,
Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile
Împletindu-ţi prin ele mâinile,
Cu nenţeleasa bucurie
De-a nu mai fi pentru vecie…
Şi, mângâindu-mă, mi-ai spune:
Mori, draga mea,
Iubita mea cu frunte de octombrie
Cuprinsă ca-n icoane
De nimb rotund de moarte,
Mori,
Lasă-ţi culorile în flori,
Pletele lungi cărărilor
Şi ochii luciu mărilor,
Să ştii
De unde să le iei,
Când vei veni…
Dac-am muri deodată împreună
Ucigaş fiecare şi victimă,
Salvator şi salvat,
Privindu-ne fără-ncetare-n ochi,
Mult după ce nu vom vedea…