a) Ceas de seara

Cheagul alb, lăsat din seară,
Dintre limpezimi crescut,
Cu aripa ca un scut
Abia dus la subtioara,
Cel cu plisc întors de ceara rosie,
Incovrigat,
Peste inimi
Catre seară
Atârnat:
Chipul coabe,
S-a-îmbuibat în seara grasa
Ca-ntr-o banită a cu boabe
Si-a sburat.

S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!

b) Prezentare

Este – Domnisoara Hus
(Carnaksi, Masala!)
Cu picioare ca pe fus,
Largi salvari
Undeva.

Pentru ea cinci feciori
Pricopsiti (ah! beizadele),
Au taiat alti cinci feciori
Ce-i faceau la bezele.
Si-au dantat cinci feciori
Pricopsiti, la streangul furcii;
Ea danta
Acana
Cu muscalii si cu turcii:

Pasi agale
Cu pasale
Pasi batuti
Cu arnăuti,
Sprinteni, spornici,
Cu polcovnici
De tot sprinteni
De tot sus
De strigau, pierduti, ibovnici:
– Isala, Domnita Hus!

c) Vaduri si alaiuri

S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!
Svelt acum,
Taie-ti drum…

– Undă, undelemn călâi,
Vântul luneca, inmoaie.
– Haide, salta-ti din călcâi
Pintenii, toli câinii droaie,

Si la drum, pe uliti mici,
Lânga gropi, printre casoaie,
Când prin ghimpi, când prin urzici,
Iedera de zdrente, soaie,

Mână tot către Apus!
El te schimba-în humă verde
El milos de lin si-a pus
Mâna-i verde
Să-ti desmierde
Si grumajii tai umflati
(Ce serpi tari, cocliti de bale,
Mai cocliti ca serpii frati
Din fântâni municipale)
Si picioarele în coji,
Numai noduri, numai dâre,
Unde ani si ger, raboj
Incrustară: cu satâre!

d) Cuvinte de îmbărbătare

Suna noaptea, fund de tuci.
Tu ajungi, incaleci zidul,
Scoti din traistă trei lăptuci,
Pâinea oachesa, ca blidul.

Peste mlastini somnul spulberi.
Duhul mlastinii adie,
Un oras se-îngroapa-în pulberi
Departat, ca de hârtie.

– Si tu plângi ca Cel-de-sus
N-are grijă de sărace,
Ca ti-e trupul frânt, răpus:
Nu e nimeni să-l imbrace,

Lacrimi mari îti prind de gât
Lungi zorzoane de nebună.
Lasa, nu mai plânge-atât,
Sterge-ti ochii, te imbună,

Uite colo: stele ies
Ca vărsatul si pojarul
In răsad aprins si des
Intesat e Pălimarul;

Uite, cerul a miscat
Plecăciuni îti face tie.
Fruntea Cerul ti-a-închinat
Ametit, ca de betie;

Cercuitii – ochii tai –
Gem ca pietre-în tăvăluge!
Pe când guri de gol, în Văi
Instelate, sus, îi suge.

e) Aur netemporal

Hăt la cel
Vânat cer
Impacat la sori de ger,
Unde visul lumii ninge,
Unde sparge si se stinge,
Sub târzii vegheri de smalt,
Orice salt indraznit:

Falsă minge
Ori sec fulger
De hanger
Repezit;

– Prin Târziu si înalt
– In plictisul si căscatul lung al râpelor de smalt
Hai în sbor de soarec sur.
La ăl ciur
Des si rar

Clatinat la râul noptii
De Tiganul Aurar,
Ciuruitul prapur sur
Ce-în azur stravechi întinge
Ingălatul de azur:
Rupta lumilor meninge!

Pân’la el,
Usurel
Pe arc tors fără cusur
Indoieste si întinde
Sborul tau de soarec sur…

Si cu pumnul dus mosor
Pân’ la sita din tarie,
Treiera suierator
Spart descântec din fetie!

f) Chemarea mosorului

Buhuhu la luna suie,
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;

Uhu, Scorpiei surate,
Să-l întoarca d-a-îndarate,
Să nu-i rupă vrun picior
Câine ori Sagetator!

– Ai văzut? Muri o stea.
– Ca o smieură mustea;

Stea turtita, – în hauri supta,
Adu-mi-l pe-o coada rupta,
Rupta si de lingura,
Să colinde singura,
Toate vamile pustii
Unde fierb, la pirostrii,
In ceaun cu apa vie,
Naravitii la curvie;

In zemi acre si amare
Câti au râs de fată mare;

In grăsime si colastră,
Câtii smintiră vreo nevastă.

Buhuhu, uhu, de zor
Si-înc-o data, prin mosor,
Doar i-o da mai mult îndemn
Coadei lingurii de lemn
(Lemn de leac)
Doar l-o-întoarce berbeleac
Doar l-o duce vălătuc
Pe ibovnicul uituc!

Fluturai la vânt făină,
Sloată se porni, haină;

Aruncai si cu pîsat,
Pâclă deasa s-a lasat;
Presărai atunci mălai,
Si tot cerul îI spălai,
Doar pe plai
Cît un scai
Mai juca un nour mic,
Sgriburit si de nimic;

Luai din sân tărâte coapte!
Si tot norul, jos, în noapte,
Ca o gâlca obrinti,
In tărână se trânti,
Inflori, crăpă în sapte
Nori la fel:

De sub nori si câmpuri – El
Subtirel
Varuit în alb de lapte,
Strigoi,
Rupt din veacul de apoi,
Vrej de soapte,
Din bici ud si din tăpoi
Hăituit de Miaza Noapte.

(Surorii noastre mai mari,
Roabe aceleiasi Zodii,
Prea-turburatei Pena Corcodusa.)

În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici,
Potirele lor au fanatici
Argint din a soarelui pară.

Deşi, când atinşi sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici.

În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, şi primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Şi pe aripi de rai mă purtară
În crini e beţia cea rară.

O lumină fulgerătoare
peste inima din mare
vulturoaica se rupe-n două
în cuib peste ouă.

Pauză de gândire.

Apoi o fulgerare
în inima din mare
când se rupe-n două
vulturoaica peste ouă.

Pauză de gândire.

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

I

Din larguri de palată ies patru portărei:
Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei.

Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă,
Trei cai cu el alături p-acelaşi pas s-aruncă.

Şi zice portărelul, al cărui cal e corb:
Ca pajură pe Surgă, zdrobit, am eu să-l sorb!

Ţi-l strâng, până ce-mi urlă că nu-i mai trebe fete.
Vorbeşte cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Şi cel pe calul muced răsteşte vulturel:
Aşa să trăiesc! Astăzi îngrop suliţa-n el!

De nu-l fac eu cenuşă, să n-am de mamă parte!
Se jură cel cu roibul frumos ca scris în carte.

II

Un zmeu a dus pe Veta lui Trăsnet-Împărat
Pe Veta s-o găsească ei patru s-au jurat.

Şi cine-o va aduce din ţările măiestre
O ia pe Veta doamnă, şi nouă ţări ia zestre.

Să pleci orbiş la moarte, când zestrea-i lumi deloc,
Când ai pe Veta doamnă, să prinzi cu gura foc.

E ţara toată şesuri, ca ploaia-i de mănoasă;
Şi n-are-n lume seamăn Saveta de frumoasă.

Ca malura de negri sunt ochii ei duioşi,
Obrajii ei molateci ca zmeura de roşi.

E ruptă din zori palizi, căzută e din soare:
Căci glia, cât de stearpă, pe urma ei dă floare.

III

Şi patru cai aleargă cu patru portărei,
Topeşte-se pământul cum tremura sub ei.

Ajung la mănăstirea din crângul de fagi tineri,
Cer sfat, le dă sfaturi vrăjite sfânta Vineri.

Le spune că departe, pe râu de mărgărint,
Sunt poduri cu părcane cioplite din argint.

Sub nalt grindiş d-aramă stau câşiţe de aur,
Şi-acolo străjuieşte mereu câte-un bălaur.

De scapi de dânşii teafar, ajungi să poţi vedea
Palatele de glajă pe-un munte de mărgea.

Şi cine-i om să lupte cu zmeu, ca să-l omoare,
Stăpân va fi pe Veta, pe chei şi pe zăvoare.

IV

Hei, Trăsnet-Împărate! Mulţi ani cu har de domn!
Feciorii tăi deşteaptă tot iadul azi din somn!

De-ar da spre cer năvală, şi-n cer ar face strungă,
Voinici, cât să-ţi răstoarne pământul într-o dungă.

Ei pier în Răsărituri, ca şoimii zboară zbor.
Se duc cum nu se duce nici dragoste, nici dor.

Ei trec în Lumea-neagră, trec rânduri de movile
Şi trece-o zi, trec două, trec cinci şi şepte zile.

V

Dar când a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat,
În zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat:

Cu tarniţa pe şolduri, cu frânele-n picioare
Şi galben călăreţul ca prinsul de lingoare.

Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei;
Să-i vezi şi să-ţi faci cruce de bieţii portărei!

Ei fug mâncând pământul, ar soarbe-n gură marea
Căci nu-i încape şesul şi nu-i cuprinde zarea.

Şi geme portărelul, al cărui cal e corb:
E nalt, cât e nalt cerul, cât iadul e de orb!

Hu, tot îs de cutremur, şi gheaţă simţ în spete,
Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Şi cel pe calul muced oftează tulburel:
Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el!

Nu, da să-mi dai tot cerul şi, şi din rai o parte,
Vorbeşte cel cu roibul frumos ca scris în carte.

Şi cum izbesc ei fuga răzleţi într-un şirag
Îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag.

Din cârjă ea ridică bătrânele sprâncene,
Şi dă din cap privindu-i la margini de poiene.

Sunt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit!
Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit.

Când n-au curaj în suflet, de ce se bat nebuni?
Nici Dumnezeu nu face cu cei fricoşi minuni.

De nu te-a născut cerul voinic să lupţi cu zmeii,
Degeaba măsuri câmpii, căci paţi ca portăreii.

Nu-s toţi viteji pe luptă, câţi stau în şeauă puşi
Viteaz e numai unul, şi-l cheamă Pipăruş!

Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stăpânire
O bună moştenire,
În vreme de un an, rămase pe uşor,
Şi tot ce mai avea acum era o blană,
Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învăţat
În blană foarte crede.
Dar într-o zi mergând după împrumutat,
Din întâmplare el o rândunică vede.
Găseşte-ndată negustori
Şi ia pe blană bănişori.
Căci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primăverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însă au uitat proverbul bătrânesc:
Că-o floare nicidecum nu face primăvară.
Şi iată, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afară;
Pe uliţi scârţâie omătul făinos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâieşte;
Şi cel mai sărăiman la foc se încălzeşte.
Iar tânărul meu, trist, flămând şi friguros,
Porneşte în surtuc de-acasă
Să capete vro masă.
Dar cum la uliţ-au ieşit,
Pe rândunică el o vede îngheţată
Şi, tremurând de frig, îi zice: “Blestemată!
Pe faptă-ţi ai pierit!
Aşa ţi se cuvine;
Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine.”
Nu vreau s-ating pe nime,
Dar mult mă mir în sine:
De ce, tot omul, când greşeşte,
Asupra altuia se dezvinovăţeşte?

Sfios vin la tine ca-n templul Ardealului,
Eu, fiu de ţărani din fierbintele sud,
Şi Clujul e, tot, hohotire de clopote,
Şi paşii lui Blaga pe străzi se aud.

Ca Iancu aş vrea pe suişul Feleacului
Să cad furtunos peste Cluj ca un cal,
Dar astăzi e linişte dulce în inima
Prea mult patimitului nostru Ardeal.

Acelaşi e Clujul, aceiaşi sunt oamenii,
Mereu născători şi mereu muritori,
Dar şi de-aş avea tot o singură naştere
Aici aş muri de o mie de ori.

Mereu către dealul ciudat al Feleacului
Atras mi-a fost neamul bătrân de oltean,
Aici învăţară ai mei, toate rudele,
Dumitru şi Ana şi Tina şi Ioan.

Când noaptea se lasă tresar amintirile
Şi trec literaţi spre un magic castel,
Ce seamănă Clujul în noapte cu creierul,
Un creier cu gânduri aprinse în el.

Şi ce n-a fost voie, şi clipele libere,
Şi ce-i mulţumire, şi ce e reproş
Se-adună nostalgic la cumpana nopţilor
Când Blaga îşi murmură paşii sfioşi.

El trece spre moarte, în marea lui trecere
Şi e printre noi şi din nou printre duşi,
Sfios într-un Cluj ca în templul Ardealului,
Ce dor mi-e de Blaga, ce dor mi-e de Cluj.

Roş-galben-albastre sunt razele Clujului,
Furtuna din veac mai de preţ le făcu,
Bătrâni înţelepţi poartă grija grădinilor,
Cei tineri pe piept au insigne cu “U”.

Atât de senin se transcriu tragediile,
Legendele iartă momentul cel crud,
Ce simplu cântăm: “Blaga-i mut ca o lebădă”
Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud.

Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,
unii lângă alţii au stat să se roage
frunţile lor străluceau inspirate deasupra
pământului incă-n zăpezi.

Şi-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viaţă,
ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau:

„Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta…

Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem,
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotundt…

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoşteam dimensiumile cerului;
mi s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Seminţele-n somn visau că există colori,
roşu, albastru şi gri, minunate colori.
Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori.
Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte…”

Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineaţa de marte…

Mă las în continuare de mine însumi plâns
ca-n vremea când puneam un ochi albastru
la idee,
şi pe deasupra o sprânceană ca să-l ţină strâns
şi-ntrors din ce e către ce e.

Şi eu m-aş fi dorit un om frumos,
subţire şi pătrat la falcă,
peste stafii victorios
sau cel mai înţelept din arcă.

De coadă aş fi tras în sus
cometa adormind în patu-mi,
bătut în cuie m-aş fi pus
pe cruci de-a lungu-mi şi de-a latu-mi.

Dar mi-a fost dat pe lângă os
să am şi nervi şi chef de viaţă,
şi eu am vrut să fiu frumos
aşa cum legea ne învaţă.

Dar, o, am fost aşa cum sunt,
cum este osul repetat,
din cărămizi, un zid urcând,
haină de lucru şi purtat,

pe care nu pot s-o sfâşiu,
mai neavând un braţ, o gură,
atâta timp cât am să fiu
cu însumi, însumi de-o măsură.