Tinereţea mea acum
Parcă este o ruină,
Abătută de la drum
Pe o creastă de colină.

Sub ferestre nu mai cântă
Rândunicile zglobii…
Prin grădină se frământă
Vântul serii-n bălării.

Şi când ţipă cucuvaia
Mi se pare, tremurând,
Că e glasul tinereţii
Veştejite prea curând!

Te înalţ din carne, frumuseţe pură;
Te desprind din coapse moi, desăvârşire;
Viu soseşti la mine dincolo de fire,
Zâmbet al veciei sprijinit pe-o gură.

De sub proslăvire şi închinăciune,
Gânduri fără pată smirnă la picioare,
Rece şi senină te dezlegi, minune,
Dintre patimi, albă şi nepieritoare.

Au murit în preajmă spaţiul şi leatul,
Ruptă-i rădăcina care-abia te ţine.
Ca să ies din vama trupului la tine,
Până la visare subţiez păcatul.

Pe femeia goală altoiesc zeiţa,
Mângâi lung tiparul formelor eterne…
Dar o tresărire mi-a trezit arşiţa
Şi-ncovoi grumazul visului în perne.

Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare,
Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai ştie?
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Şi totuşi veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioşi, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, şi azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…

Ca ei, ţii minte, stam alături…Dar tu nu poţi să mai ţii minte:
Ochii închişi nu mai visează şi foile ce mai-nainte
Erau o floare roşie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viaţa re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.

Aşa mor florile-n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina
Şi-n preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?…

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.
S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?
Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tînăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.

Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.

Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.

Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.

Normal rămîne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie

La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gîndul meu e mire.

(Poezii de pînă azi-1978)

Mor multe şiraguri de clipe,
Şi nimeni nu-mi bate la poartră
Când vremea-mi aşterne pe suflet
Cenuşa ei aspră şi moartă.

Vin neguri cu noaptea pe umeri,
Şi bezna mă-nghite, nătângă,
Şi viforul vine, păgânul,
A viselor aripi să-mi frângă.

Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,
Încet coborându-mi din stele…
Mai străluci-va vreodată
Altaru-nchinărilor mele?

Stejarul nădejdilor multe
Îşi scutură frunzele moarte…
Vai, tu eşti atât de frumoasă,
Şi tu-mi eşti atât de departe…

(1905)

cred in valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpina in ureche cu piciorul
ele functioneaza mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care impuscam rasul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audienta
indruga verzi si uscate
si nici nu-ti vine sa crezi ochilor
cata credinta pun ele in ele insele

Leul, lupul, vulpea şi câinele odat’,
Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit,
Cu toţii întrunit,
Să umble la vânat:
Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat.
Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi
Un cerb frumos au prins,
Şi adunând pe toţi ai săi,
Spre jertfă l-au întins.
— Acuma e treaba mea, băieţi,
Le zise leul lor.
Voi trebui numai să vedeţi
Cum eu împart uşor.
Şi despicând îndat’ pe cerb în patru părţi,
Au zis: “Aceste sunt frăţeştile bucăţi.
Şi iată: cea întâi e partea mea de frate;
A doua, pe drept ca unui leu se cade;
Ş-acea a treia tot mie se cuvine,
Precum voi ştiţi prea bine.
Iar de a patra, oricare s-ar atinge,
Pe loc îl voi învinge.”

Doi bureţi
Erau băieţi
Şi-şi vorbeau de la burete
La burete cu “băiete”.

Când stăteau la vreo agapă,
Mâncau sare şi beau apă,
Acolo pe fund de mare:
Aici apă, aici sare.

La sare se-nţelegeau
Dar la apă se-mbrânceau…

Iar acuma, pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat,
Sarea e-n bucătărie,
Apa-n aer, cine ştie.