(sună telefonul)
– Da… da eu… eu da… ce faci? Parcă l-am chemat pe Mateiaş. Bine, bine…
(intră Mateiaş)
– Să trăiţi.
– Noroc Mateiaş! Ce faci? Îmi pare bine că te văd. Ia loc… ia loc… Mateiaşule, Mateiaşule… Cum îţi merge?
– Bine.
– Bine.
– Bine, să trăiţi.
– Eh… eşti mulţumit la noi.
– Păi se poate, cum să nu fiu? La noi în intreprindere toată lumea este mulţumită.
– Toată lumea…
– Toată lumea…
– Toată lumea, da… Câştigi bine?
– Bine, dar e loc şi pentru mai bine.
– Este, este! Văd că te descurci aşa… scri şi la presa locală.
– Ah, încerc şi eu, amator ştiţi…
– Amator?… Eşti, cum le spune ăstora… satiric.
– Mai mult sau mai puţin.
– Da, e na… satira e o armă, nu?
– Păi da, e.
– Este… şi dumneata tragi!…
– Nu trag. Cum o să trag?…
– Cum nu tragi, dar ce faci?
– Scriu…
– Scri… dar tragi… tragi, tragi, că de-aia e armă!… Spune mă maestre mă, de unde îţi alegi dumneata subiectele, de unde te inspiri, din viaţă nu?
– Păi da… viaţa e sursa.
– Da… viaţa e sursa, viaţa, aşa este… Uite să citim ce ai publicat dumneata ieri, fabula asta care a apărut… Aicea scrie aşa: elefantul, vrăbiuţa plus bursucul şi maimuţa, muncesc cu aprindere, la o intreprindere. La ce intreprindere?
– Una imaginară… e fabulă.
– Fabulă, fabulă măi maestre mă, dar unde baţi cu ea aşa?…
– Nu bat nicăieri.
– Nu baţi?
– Sigur că nu bat.
– Păi scrie aicea – vrăbiuţa e secretară, frumuşică şi sprinţară, iar director elefantul, care face pe… pe…
– Verbantul… n-am găsit altă rimă, să trăiţi.
– Dar parcă nu spuneai că scri aşa din imaginaţie, că viaţa e sursa…
– Da, e… e…
– E… dar de viaţa cui te legi dumneata? Cine este elefantul şi cine este vrăbiuţa? Hmm?!
(intră secretara)
– V-am adus mapa, la semnat.
– Multumesc… Vrăbuiţa, eh?
– Vai, dar cum pot să-mi permit să fac…
– Păi de ce nu poţi să-ţi permiţi dacă e fabulă, eh? Şi dacă ea e vrăbiuţa… atunci eu… eu cine sunt?…
– Vă dau cuvântul meu că…
– Vai, stai, stai, stai… tovarăşul Mateiaş, stai să mai citim… Elefantul a avut de dat un raport cum a lucrat, câte alune avea în plan, câte a cules pe an, fildeş cât a folosit, cât a economisit… însă tot ce a raportat era binişor… binişor… umflat. Umflat nu cu pompa, ci cu… cu…
– Trompa… n-am găsit altă rimă.
– N-ai găsit altă rimă… da, da, da… în schimb dincolo ai găsit, i-auzi… să nu cadă-n disgraţie şi să ia o deco… o deco ce?
– Vă dau cuvântul meu că nici nu m-am…
– Da!… Lasă măi!… Îţi găsesc şi eu dumitale o rimă: foaie verde, drum de fier, mite paşte un trans… trans…
– …plant!
– Ha, ha! Nu, nu, nu un transplant – un transfer. D’neata ai auzit de Vinţul de Sus?
– …
– E, n-ai auzit dar o să faci fabule la Vinţul de Jos. Hai să citim mai departe…
– Mai departe de Vinţul de Jos?
– Nu, mai departe ce scrie aici… Vrabia dactilografă, a făcut o mică gafă. De la poartă a ciripit unui vechi şi drag iubit, un bursuc cu părul rar… un bursuc cu părul rar, din serviciul financiar, dar bursucul ameninţă că dă totul în şedinţă, poate un tigru o să apară din pădurea tutelară, bursucul aruncă bomba, şi elefantul îşi pierde… ce-şi pierde elefantul?
– Trompa… n-am găsit altă rimă.
– N-ai găsit… mă rog, mă rog, mă rog… să zicem că noi nu ştim cine este elefantul şi că nici nu ne interesează. Nu, nu ne interesează… Dar cine e bursucul?
– Unu imaginar, unu care trăieşte în pădure…
– Cum mă maestre mă? Cum mă maestre?… Lucrează la serviciul financiar şi trăieşte-n pădure… Cine te crede asta? Pe cine prosteşti dumneata?! Las c-aflăm noi! Aflăm noi imediat!!
(sună soneria, intră secretara)
– M-aţi sunat?
– Da… fi drăguţă tovarăşa vrăbiuţă… eh, tovarăşa secretară şi cheamă la mine pe tovarăşul bursucul.
– Pe cine?
– Las’ că şti dumneata. Bursucul cu părul rar din serviciul financiar.
– Nu cunosc nici un bursuc.
– Unu vechi, vechi drag şi iubit, care i-ai ciripit, bursucul care aruncă bomba ca să-mi taie mie…
– Trompa…
– Trompa, da… n-ai găsit altă rimă, da, da… n-ai găsit… cine-i bursucul?
– Eu n-am ciripit nimic.
– Cheamă-i la mine pe toţi de la financiar… văd eu care are părul rar!
(intră trei bărbaţi cu părul rar)
– Să trăiţi…
– Să trăiţi…
– Să trăiţi…
– V-am invitat la o… discuţie amicală… este aicea şi prietenul meu Mateiaş.
– Să trăiţi…
– Dar spuneţi-mi vă rog aşa… când discutaţi aşa între dumneavoastră, dar sincer nu… ce porecle vă daţi? Uite, de exemplu, mie mi se spune elefantul, este Mateiaş?
– N-am găsit altă…
– N-ai găsit altă rimă, da… Vouă cum vă zice?
– Ştiţi… când glumim, că mai glumim şi noi…
– Dar numai în pauza de masă…
– El îmi zice mie…
– Cum?
– Bursucul!
– Pentru că şi el îmi spune mie…
– Cum?
– Bursucul!
– Dar câţi bursuci sunteţi la servicul financiar?!
– Noi trei şi o bursucă la caserie…
– Păi bine mă maestre mă… de ce n-ai scris şi dumneata o fabulă mai clară… cum e boul şi viţelul. Ştiam cine-i boul, ştiam cine-i viţelul… ce mă fac eu cu atâţia bursuci pe capul meu?
– N-am găsit altă…
– N-ai găsit altă rimă!! Vă salut!
– Să trăiţi…
– Vă salut!!
– Să trăiţi…
(sună soneria)
– Da… da… am înţeles, e bine… adică numai bine, sigur, sigur… o să vă aşteptăm cu plăcere, cu plăcere. Am aflat cine-i bursucul, în schimb vine tigrul de la pădurea tutelară, bursucul care aruncă bomba, ca să-mi taie mie…
– Trompa…
– E bună rimă, e rimă bună! E foarte…

Car namol cu o caldare
La femeile care fac nudism.
In tinerete aveam o parere mai buna
Despre femei;
Dar trebuie sa faca cineva
Si treaba aceasta.

Ele nu se mai feresc de mine
Ma numesc “cel care aduce namol”
Si-si vad inainte de nudismul lor.
De fapt eu nici nu le mai bag in seama,
Le numesc “femeile care se inamolesc”
Si ma gandesc la ale mele.

Uneori ma apuca din senin
O pofta grozava de injurat.
Dumnezeii tai de viata
De tinerete
De batranete
De fericire
De iubire
De casatorie
De ideal.
Toti acesti dumnezei
Se prefac in namol de buna calitate.
In orice caz femeile il gasesc foarte bun
Si se ung cu el.

Psalm

Strigarea-mi ajungă până la tine
Şi-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
Amar mi-e plânsul; nu-ţi întoarce faţa,
Auzi-mi chemarea în ziua durerii
Ş-al înfrântei inimi astupat gemăt.

Răpede m-ajută şi mă susţine,
Căci zilele-mi, iată, pier ca şi fumul.
Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
Pălitu-m-am şi m-am uscat ca iarba,
Aridă inima îmi e ca piatra;
De suspin, de gemăt mi-a rămas carnea
Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea
Cum se mai mănâncă. Deşert mi-e sânul.

Ca pelecanul mi-am sfâşiat pieptul,
M-am asemănat corbului de noaptea
Şi tutulor altor cobe nopturne;
Întru veghere nopţile trecut-am
Şi m-asemănai pasării veghinde
Ce stă nemişcată dasupra casei.

Toată ziua mă culma de ultrage
Inemicii; şi cei ce-odinioară
Mă lăuda jură acum asupră-mi.
Avut-am cenuşă în loc de mâncare
Şi-n lacrămi mi-amestecai băutura
Numai la vederea mâniei tale.
Şi la înalta şi dreapta-ţi urgie.
Înălţatu-m-am şi m-ai surpat, Doamne,
Ca umbra trecură zilele mele,
Şi eu ca iarba mă uscai, ca paiul.

Trecător sunt şi m-am consumat, Doamne,
M-am topit ca ceara ş-am ars în zelul
Să-ţi înalţ templu. Focul mi se stinge…
Tu însă, eterne, eşti nemutabil,
Ş-a ta memorie în seculi trece,
Din generaţiune la-alta pasă.

Tu-n pietate vei ardica braţul
Şi-n pietate pe român salva-vei,
Căci ora salutei, ora venit-a.
E d-ajuns; plâng servii tăi, plâng lumina,
Gem altarele, plâng d-a lor ruină.
Sunat-a ora, şi acum se vor teme
Ginţile toate de naltul tău nume,
Şi d-a ta glorie trema-vor regii.
Din cenuşa-i sălta-va România,
Înnoi-se-vor ale ei juneţe
Ca ale acvilei; şi-n vestmânt candid
Ca o mireasă va ieşi nainte-ţi;
Splendida ei, sacră candela d-aur,
În oliu limpede, oliu de pace,
Vărsa-va lumina ce dă viaţă
Şi va încinge virginala-i frunte
Cu-aureola ce geniul poartă.
Tu, Doamne, singur, fiintă supremă,
Vei rentregi această Sion nouă.
Arăta-te-vei în Gloria toată
În reîntregita Românie bellă;
Pruncii-n a ta cale nălţa-vor imne,
Văduva, orfanul afla-vor scutire
Şi împilaţii alţa-vor capul;
La locul propriu se vor pune toate
Şi capacitatea la a ta dreaptă.
Auzi tu, generaţie fiitoare?
Pentru tine se scriu acestea.

(1847)

Intr-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având,

Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând;

Nastratin plecând să meargă spre a se înfăţişa,

Băgă-n sân un pietroi mare şi se-nfăţişă aşa;

Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea,

Nastratin pe taină sânul îşi arăta şi tăcea.

Judecătorul văzându-l că îşi bătea sânul plin,

Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin;

După ce jeluitorul fu d-aci afară dat,

Zise lui Nastratin Hogea: – Scoate ce mi-ai arătat;

El scoţând îndată piatra, o puse cu cinste jos

Şi se trase la o parte, cu chip prea politicos.

– Dar ce este asta ? zise judecătorul bătrân;

– Este darul, el răspunse, ce ţi-l arătam în sân.

nu călcaţi pe umbre, umbra
e a voastră temporar
umbra-ţi şade la picioare
cât eşti viu prin calendar
credincioasă ca un câine
stă în lanţul nevăzut
cine ne-a legat de umbre
niciodată n-am ştiut
caii şi stejarii-au umbre
florile de pe mormânt
gâzele, copiii, dorul
stau la umbra unui sfânt
umbra Lunii – şarlatană
tăinuie poeţi şi hoţi
şi-n eclipsele-i arare
ea ne dă umbră la toţi
marea, cât e ea de mare
poartă umbre-n orice val
uneori prin naufragii
strigăm umbra unui mal
umbre, umbre infinite
ce ne pasc nedomoliţi
iar de supărăm destinul
stăm la umbra lui umbriţi
doar Hristosul n-are umbră
umbra lui şi-a nimănuia
dar creştinii-i cerşim umbra
în amin şi aleluia…

De cînd ştie lumea-ntreagă
Că-mi eşti dragă,
Tu tot plîngi şi plîngi mereu,
Ş-al tău plîns să plec îmi zice,
Şi ferice
Să te duc unde ştie eu.

Să te duc acolo unde
Nu pătrunde
Nici un glas de pe pămînt,
Să trăim în fericire
Şi-n iubire
Dulce trai sub cerul sfînt.

Haide, tu vei fi Ileana
Cosinzeana,
Mîndra zînă din poveşti,
Şi eu, Făt-Frumos. Fecioară,
Haide, zboară,
Haide, dacă mă iubeşti.

(Convorbiri literare, an XIV, nr. 6, 1 septembrie 1880)

Zadarnice sunt toate, căci trebuie să mori,
Ridice-se un suflet la orice înălţime,
Străbată universul pe aripe sublime,
Sau uite-se la dânsul cu ochi nepăsători,
Zadarnice sunt toate, căci trebuie să mori!

Tu, care-mi intri-n casă cu toamna fumurie,
Cu ziua ce se duce
Şi noaptea ce-o să vie,
În casa mea fii binevenită…

Iată-mi casa!

Întoarce doar butonul electric din perete
Şi-mprieteneşte-ţi ochii cu tot ce poţi vedea,
Căci casa mea e-ntreagă, de-acum, şi casa ta…
Fii prietenă şi soră cu hall-ul şi terasa,
Cu treptele ce urcă sub rustice covoare
Spre sala de mâncare
Şi-odaia de culcare,
Cu sfinţii din icoane şi morţii din portrete,
Cu câinele, ce-ţi linge manşonul de-astrahan,
Şi cu pisica albă, ce toarce pe divan…

Opreşte-ţi apoi ochii pe frunzele de laur
În care se-ncadrează, sanctificând decorul,
Patronii mei – Triunghiul.

Iar pe comoda veche priveşte-i cum stau gata
Să-şi părăsească parcă, de bucurie, rama,
Un domn cu ochii-albaştri şi bucle brune:
Tata!…
Şi-o doamnă cu ochi negri şi bucle blonde:
Mama!…

Tu, care-mi intri-n casă cu toamna fumurie,
Cu basmele bunicii
Şi “Faptele diverse”,
În casa mea fii binevenită,
Pentru mine
Şi pentru-aceste chipuri, de praf şi vremuri şterse,
Ce te privesc din rame cu-aceeaşi duioşie
Ca-n zilele când, toamna, soseam şi eu cu tine.

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!…
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!…

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de’ndată ce le-a scris!…

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!…

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin “et caetera!”…