Spre apusul de jăratic
Cu livezi scăldate-n aur,
Trece-un nour singuratic
Alb şi mare cât un taur.

Iar în urma lui s-abate,
Gata-gata să-l ajungă,
Un ţânţar cu coadă lungă
Şi cu aripi nemişcate.

Creşte-n asfinţit pojarul.
Dealurile stau s-adoarmă.
Norul tace, dar ţânţarul
Umple liniştea de larmă…

— Da’ bună ziua, nene! Îmi pare curios
Ca să te văz astăzi în piele şi voios;
Ieri am privit, eu singur, ciudata vânătoare
După cacomi: trei oameni din ochi te urmăreau
Şi te-ndreptau mereu
Spre mlaştina cea mare;
Apoi am văzut încă, cum toţi la ea au stat
Şi te-au înconjurat.
Atunci… şi eu, vezi bine,
Temându-mă de mine,
În scorbur-am intrat
Şi nu ştiu ce s-a mai urmat.
Ian spune-mi, drag vecine,
Cum ai scăpat din lăbi de om? —
Întrebă jderul pe cacom.
— Cum am scăpat? răspunse cacomul moderat,
Curat ca prin minune,
Dar trebuie a-ţi spune
Un lucru vederat:
Că omul din natură are
Plecări destul de bune.
Tu ai văzut cu ochii cum m-au înconjurat
La mlaştina cea mare
Şi ştii că eu mai bine mă dau prins
Decât să fiu de glod atins.
Ei bine!
Văz că-un om s-apropie de mine,
Îmi pune pe cap mâna şi zice la ceilalţi:
“Emblema curăţiei, el trebui să trăiască
Ca în integritate pe om să pilduiască!
Aideţi mai bine, fraţi,
Să prindem pe murdari,
Pe jderi, pe vulpi, pe angării mai mari.
Ce port virtuţi pe gură,
Dar dau prin glod şi fură“.

A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;
Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară…

Iubire e în razele de soare,
Şi farmec în a codrului fanfară,
Şi visuri dulci în liniştea de sară;
În cer şi pe pământ e sărbătoare.

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumuseţea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!

Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.

I

Era-ntr-o bătrână pădure,
Din care vrăjmaşa secure
Nu smulse o creangă de brad:
P-o stâncă de fulger crăpată,
P-o râpă de şerpi îmbălată,
P-o beznă cu fundul în iad.

În cuibul acei văgăune
Precum într-o cronică spune
Din secolul patrusprezeci –
A fost o petrecere mare:
Leproşii din mii de hotare
Veniră pe mii de poteci.

Vedeai o icoană grozavă!
Tot bube, pocnind de otravă,
Pe braţe, pe coapse, pe frunţi!
Otrepuri, de mult închegate,
Lipite pe răni destupate,
Ca nişte oribile punţi!

Obrajii lor – cronica spune
Păreau ca un foc de tăciune
Cu spuză-nvelit împrejur,
Când negrul cu roşul s-alungă,
Trecând pe de lături în dungă,
Alb, vânăt, şi galben, şi sur!

S-aşează pe gânduri în iarbă,
Şi buba pe bubă se-ntreabă:
Cum merge şi ce-i de făcut
În lume să nu mai domnească
Tăria şi fala trupească,
Frumosul călcând pe cel slut?

Se scoală atunci din grămadă
O fiară, un monstru, o pradă
A unui sarcasm infernal:
Atât de urât că, văzându-l,
N-ai pune pe oameni d-a rândul
Cu cel mai hidos animal!

Se umflă a scoate cuvântul,
Şi parcă vuieşte mormântul,
Răsună un glas din plămâni,
Pe care ca toţi să-l auză,
Îl trage prin nări şi prin buză,
Sudoarea curgând peste răni!

“De prin puţuri şi izvoare
Toată lumea bea
Aşa el zicea
– Fraţilor, pricepeţi oare
Cugetarea mea?

Apa-i pentru noi scăpare,
Iute la fântâni,
Din glezne şi mâini
Daţi-le cu mic şi mare
Puroaie din răni!

Toate ţările să fie
De sus până jos
Şi până la os
Un popor de carne vie:
Lepros şi lepros!

Ha, ha, ha! Să vezi atunce
O viţă ş-un soi
Întocmai ca voi:
Unde-i sântul ca s-arunce
Cu piatra în noi?..”

II

Trecu d-abia o lună,
Buboşii împreună
Acum din nou s-adună
În codrul cel spurcat;
Dar nu mai este jale,
Ci râsuri triumfale,
Sunând în deal şi-n vale,
Ca dracii în sabat!

Aduce fiecare
Cu sine pe spinare
Bucata-i de mâncare
La prânzul canibal:
Nemăcinate grâne
Servind în loc de pâine,
Cu vrun ciolan de câine
Sau un picior de cal!

Apoi voioasa ceată,
De stârvuri săturată,
Încinge desfrânată
Un danţ neruşinat:
Satan rânjind se pune
Cu pompă să-ncunune
Cumplita urâciune
Cu groaznicul păcat!…

Strigaţi de bucurie,
Săltaţi de veselie,
Căci lepra cu urgie
Se mişcă pas la pas:
Prin târguri şi prin sate,
Cu ape-nveninate,
Ea ţările răzbate,
Puţin i-a mai rămas!

Priviţi-o cum pătrunde
În turnurile unde
D-abia se mai ascunde
Seniorul tremurând;
Bordeiul şi palatul,
Săracul şi bogatul,
Opinca şi-mpăratul
O vor simţi pe rând!

Atunci din voi oricare
Va fi uşor în stare
Şi el s-ajungă mare,
Căci lepra-i chiar pe tron!
Şi iacă din nimică
Bubosul se ridică
Marcheze ori vlădică,
Sau cel puţin baron!

Şi nu visează nime
C-o nouă nobilime
Se urcă la nălţime
Pe feudalul car!
O bubă moştenită,
De secoli învechită,
E cea mai strălucită:
Lepros ereditar!

În urmă, se-nţelege,
Veţi născoci o lege,
Că nimeni nu s-alege
De nu va fi bubos:
Căci este cu dreptate
Ca prin majoritate
Rotund să meargă toate
Sub cerul luminos!

O goană-nverşunată
Se va porni pe dată
În lumea cea curată
Pe bietul nesupus,
Ce nu vrea să-nţeleagă
Că trebuie o plagă
Să fie ţara-ntreagă
Când buba şade sus!

Printr-un decret se schimbă
Orice idee strâmbă,
Scoţându-se din limbă
Că lepra e un rău;
Şi după chip şi seamă,
Pe pânză şi p-aramă,
Veţi face fără teamă Bubos pe Dumnezeu!!..

III

Poporul înconjoară pădurea fără veste
Şi-i pune foc:
Leproşii pân’ la unul, bărbaţi, copii, neveste,
Au ars pe loc.

Memoria lor însă p-o lespede funebră
D-atunci s-a scris,
Pe care se citeşte:
“Creştini, fugiţi de lepră Ca d-un abis!”

De câtva timp încoace, furtuna, pe morminte
Cutrierând,
Se zbuciumă a şterge bătrânele cuvinte,
Străbunul gând.

De lene uită lumea ispitele-i antice.
Şi iar la sfat
Se grămădesc buboşii, visând să se ridice
– Pân’ la palat!…

A fost un tânăr împărat —
De la mişei a smuls averea
Şi-a smuls de la tirani puterea
Şi mulţi nebuni a spânzurat.
Dar patru inşi vorbind în şoapte
L-au dus în giulgiuri învălit
Şi-n codru cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.

Cei tari au zis: «A fost mişel!
Ne-a prigonit prea multă vreme.»
Iar popii fulgerau blesteme
In cei ce mai vorbeau de el:
Nici voie să-şi cernească portul,
Nici drept să-l plângă n-au avut
Şi niciodată n-au ştiut
În ce pământ le doarme mortul.

Şi nu vor şti! Căci groapa lui
În blestemat pământ s-ascunde,
Nici soare-acolo nu pătrunde,
Nici plângerile nimănui.
Jurat-a Iadul să-ngrădească
Cu nopţi de veci acest mormânt;
Iar brazii tac, că nici un vânt
Nu-i clatină ca să vorbească.

Dar noaptea-n zare uneori
Când e furtună-n depărtare
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb, târziu spre zori,
Şi-ntr-una spre păduri arată
Şi scapără spre ea mereu;
E, parcă arată Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitată.

Iar într-o noapte va lovi –
Şi spintecată de lumină
Fugi-va noaptea cea haină,
Şi brazii-n flăcări or vorbi:
Şi-atunci, cu fulgerul tovarăş,
Ieşi-va mortul împărat,
Şi-n Iadul lor, de unde au plecat
S-or prăbuşi tiranii iarăşi.

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare…
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare

…Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău…

…Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime…
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii…

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…

(Text reprodus din revista „Cetatea Moldovei” 2, 1943, p 180 – 181)

Mã vãd ca printr-o ceatã departe în trecut,
La deal abia urnindu-mi opincile de lut,

Dar adunând luminã din astrele ce pier,
În amfora din pumnii tinuti mereu spre cer!

Adeseori simt timpul rozând cu dalta sa.
O iarnã fumurie va prinde-a se-ndesa,

Dar îmi încerc puterea cu-atlanti si cu ciclopi,
Cât vor sui spre ceruri monumentalii plopi…

Sprâncenele din arcul trufas au mai cãzut,
Si unele iluzii abia dac-au tinut

Cât scrie porumbelul pe ceruri un suis,
Cât zborul unei berze spre alt acoperis,

Cât undele grãbite în vaduri se rãstorn,
Sau numai cât dureazã ecoul unui corn

Dar eu, precum oierii din timpuri m-au durat,
De când mã stiu, cu-acelasi avânt mi-am mãsurat

Sperantele, cu plopii monumentali, ce vor
Cândva s-atingã cerul cu vârfurile lor.

(“Poezii”, 1964)

La inceput a fost cuvantul IUBIRE.
Respiratia ta ajungea pana la mine
stranie, ca o adiere de vant, iar vantul
staruia in juru-ne ca o respiratie tainica.
Nu-mi amintesc din timpul acela decat
locurile umbrite pe unde treceam
si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin,
le intalnesc intamplator, ca pe tine.
Intotdeauna acelasi ceas batea ora;
parca toate lucrurile din lume ar fi avut
o singura moarte in aceeasi inima.
zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte
arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor
si ramanem singuri in intuneric
ca o profunda revarsare de ape.
La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau,
iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort.
Prima data, soarele, in timp ce trecea
de la unul
la altul,
cazu, pasare de aur ucisa, in valuri.
Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete
coborara de pe tarmuri, umblara pe ape.
Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu,
animale marine venira sa muste din tarmuri.
Acum liniile noastre mancate se aseamana
cu profilul continentelor; iar sufletele,
cu floarea nestatornica din spuma marii,
se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci.
La inceput intre noi a fost un singur cuvant.
Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc,
cand respiratia ta ajunge pana la mine,
stranie, ca o adiere de vant …

Multe s-au scris despre mǎgar,
Dar niciodatǎ pozitiv,
O strofǎ sau un rând mǎcar,
Sǎ nu arate negativ:

Cǎ-i nǎtǎfleţ şi urecheat,
Cǎ tot ce face nu-i firesc,
Apoi e…încǎpǎţânat…
(Dar asta este omenesc).

Cum eu îl vǎd, ca animal,
E dulce foc şi drǎgǎlaş,
Munceşte…ca un om normal
Şi nu este ca noi, trufaş;

Este modest, nu cere mult,
Politicǎ deloc nu face,
Este isteţ, pot zice cult
Pe lângǎ-atâtea dobitoace;

Astfel, am scris o poezie
Despre mǎgar, cum n-a fost scrisǎ
Şi pe motiv de…gelozie (!?)
De editor a fost respinsǎ:

Cǎ-i ruptǎ de realitate,
Mǎgarii nu pot fi eroi,
E plinǎ de erori, mǎi frate(!),
Aşa c-a pus-o…la gunoi.

Ei bine, sǎ v-o spun cinstit,
Nu m-a convins şi vreau sǎ ştie,
Cǎ nu a dat la tipǎrit
Şi-a aruncat a mea poezie….
Este curatǎ…mǎgǎrie!