Proconsulul îi judeca
În largul tribunal din piaţă .
Avea doi popi creştini în faţă .
Un scriitor din ceata sa
S-a ridicat ca să citească
Dovezi şi vorbe ce s-au spus
De cei ce cred într-un Isus
Şi despre legea creştinească .

— „Ei sunt o seamă de iudei
Răutăcioşi din cale-afară .
Cu ceialalţi iudei din ţară
Se gâlcevesc ca de-obicei .
Ei au un zeu, dar fară nume :
Ei râd când noi jurăm pe zei :
Iar a muri, aşa zic ei,
E cel mal mare bun din lume !”

A râs proconsulul: — „De-l vor ,
Să fie-al lor de-acuma bunul !
Dar ştiu ca n-o să vrea nici unul
Căci e minciună spusa lor :
Hristos muri-n grozavă silă ,
Dar nu de bunăvoia lui :
Ei de-ndărătnici spun ce nu-i
Şi de-ndărătnici nu mi-e milă !”

Dar iată, până când în chin
Se zvârcolesc cei doi pe roată ,
Alţi doi se dezlipesc din gloată
Şi-n faţa judecăţii vin .
— „Omoară-ne !” — „Vă-nşeală gândul .
Că mă siliţi la crezământ !
Dar nu vă cred, şi gata sânt
Să vă omor pe toţi de-a rândul .”

O-ntreagă ceată din popor
Spre tribunal acum păşeşte .
Mirat proconsulul priveşte :
Sunt ei nebuni, ori moartea lor
E-ntr-adevăr credinţă vie ?
— „Minţiţi! şi-aruncă pumnii-n sus .
A fost un mincinos Isus…
Câţi vreau să moară deci, să vie !”

Dar când văzu că dânşii vin
Mulţime multă, să-i omoare ,
De-abia se ţine pe picioare
De multă furie-Antonin .
—„Pornesc pe capul meu nebunii
Voi moartea de la mine-o vreţi ?
Ah, ticăloşilor, n-aveţi
Destule râpi, destule funii ?”

El dă un semn. Şi-un grabnic stol
De călăreţi izbesc poporul
—„ Ei ştiu că e păcat omorul ,
De-aceea mor… Să-mi faceţi gol
În jurul meu ! O simt eu bine ,
Că moartea-i singurul lor ţel ,
Dar ei träiesc c-un gând mişel ;
Să facă toţi călău din mine !”

Şi-n laturi se azvârl acum
Cu vuiet îngrozit păgânii ,
—„ A, iată-i! Mi s-adună câinii ,
Stau blânzi şi nemişcaţi în drum
Să-i calce caii… mor grămadă…
Loviţi-i dar şi-i spânzuraţi…
Şi câinilor mâncare-i daţi
Şi-i jupuiţi de vii pe stradă !

Ei cred ce spun ! Dar vreau sä dau
De ei societăţii seamä !
Tot rău-i stânjenit de teamă ,
Şi team-aceşti nemernici n-au !
Când n-are zei această gloată ,
Ce crime poate face ea !
Şi când pedeapsa cea mai grea
E pentru ei nimica toată !”

Green rings around the eyes, this grass in vibrant motion
arcs tenderly about you, at a distance-
you summon it, then fling it round, broken
by your laugh of youth and innocence.

Stretched under you, this curling dome of grass
would sound its voices in the gravel-
but you are unaware – and now you pass
through foreign stars, a fool.

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii,
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum…

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan,
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci…

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii,
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi…

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

Învată-mă cu ce să-ncep întâi
şi-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
şi cum, de-atâtea lumi luminători,

pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să ştie
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veşnicie

iubindu-ne; şi nu vor şti că-n glas
îti cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
nişte cuvinte simple-ar fi rămas.

Învaţă-mă cu ce să-ncep şi cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodată n-o să ştie
c-a înflorit în flori şi-a curs în ape,
ca din pământ şi sura veşnicie
să mi te-aducă,-aşa cum eşti, aproape;

şi, fiindcă-o să murim şi noi odată,
gândeşte-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primavară,
şi dragostea cu inima deodată?…

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
şi eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispreţuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.

E cald şi lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.
Şi doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.

În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie
Şi lung priveşte-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în ţernă iarăşi îşi frînge trupul zvelt în două…
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă !

Cu-a ta mînă, înger dulce,
Cînd eram mîhnit, străin,
Şters-ai ochii mei de lacrimi,
Stins-ai greul meu suspin.

Să ai parte-n veci de bine,
Tu l-al cărei dulce sîn
Am uitat amara-mi soartă,
Am uitat că sunt străin.

(Convorbiri literare, an XIV, nr. 5, 1 august 1880)

iţi voi scrie
micul meu clopoţel,
un poem zgomotos,
cât un roi de albine,
care zumzăie la nas dimineaţa,
te trezeste
şi dispare: pesemne că s-a ascuns in gropiţa de pe obrazul stâng.

iţi voi scrie
micul meu gândăcel
nn poem mic
cât o boabă de cireaşă;
s-o pui după ureche şi
s-alergi pe drumuri netede şi pline de maci,
către soare.

iţi voi scrie
micul meu copilaş
un poem mustind de inţelesuri adânci,
adus
de bogata toamnă, pe creştet, in panere de argint.
gustându-l vei creşte cât un palmier zvelt,
cuibărit de mii de păsări cântătoare,
ce se vor zbengui vesele
in braţele tale.

Sunetul mării, ajuns lumii prin noapte,
cerc murmurat din treaptă în treaptă,
sau poate febra bătăilor repetate în uşă.
Dar fii-va Lumina adevărul tainic închis într-o scoică!
Iar acum privesc, cu credinţă şi bisturiului alături lucind,
scoica închisă în inima mea.
Acest Adevăr al clipei întru scoaterea la Lumină.
Şi aşteptând, mă întreb despre rostul Luminii,
pe care mereu, mereu o aştept.
Şi fi-va Iubire în gestul acesta!

De cântece Parisu-i plin
Ca marea de sirene,
Şi nu mai pleacă cei ce vin
Pe ţărmul mândrei Sene.

La Napoli, grădinile
Nu ştiu ce e zăpada,
Şi-n golfuri mandolinele
Îngână serenada.

Suspină ţitera-n Tirol
Când în tăcerea sfântă
Vreun orb moşneag în capul gol
Pe prispă stă şi cântă.

Zănatic ţipăt de viori
E-n veselele ciarde,
Cântarea asta-ţi dă fiori
Şi tremură, şi arde…

Dar creadă cine cum o vrea,
Cum crede să-şi aleagă;
Nu-s doine ca în ţara mea
Pe lumea asta-ntreagă!