Sfântă muncă e aceea
Ce răsplata-n ea-şi găseşte.
De-nţelegi tu asta, cheia
Fericirii tale-o ţii.
Urgisit de toţi să fii,
Tu de-a pururea iubeşte,
Iar ca să trăieşti în pace,
Nimic lumii să nu-i cei,
Binele te-nvaţ-a-l face
Ca albina mierea ei.

Cum trece roua,
sorbita-n crin,
cum sboara norii
si altii vin,
cum piere-un sunet
pe-aripi de vint,
asa trec toate
pe-acest pamint.

Cu cit in lume
aduni comori,
cu cit vrei slava
si stringi splendori,
cu cit in viata
ai tot ce-ai vrea,
cu-atit plecarea
e si mai grea.

Fiori si patimi
si trai slavit,
au toate-o cale
si un sfirsit.
Caci toti pleca-vom,
lasind ce-am strins;
dar unii-n pace
iar altii-n plins

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ãst an.

Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti,
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.

Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

Şi-ai să mă uiţi –
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit –
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu –
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine –
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

(1908)

Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde …
Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă: flori de nalbă şi albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint,

Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia:
Pe faţa ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile şi plânge norocul zilelor de vară.

Atâtea amintiri uitate cad abăute de-o mireasmă:
Parcă-mi arunc-o floare roşă o mână albă de fantasmă,
Ş-un chip bălan lâng-o fereastră răsare-n fulger şi se strânge …
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.

Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint
Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale …
Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale!

Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi când fură toţi,
Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioţi,
Biblic vers pe buze moarte, zeu semeţ sub tâmple-nguste,
Moise faţa şi-o ascunse între mâinile auguste.

Preanţeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt
Era stei de nemişcare şi cu ochii în pământ…
Credincioşi îi rămăsese vre o doi — dar fiecare
,,Oare nu mai eşti tu Moise?” îi striga cu voce tare.

,,Marea Roşie nainte-ţi zid de apă nu stătu?
Faraonul înăuntru nu-l făcuşi de s-abătu?
Oastea lui cea strălucită n-o târâşi să piară-n valuri
Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?

Nu făcuşi din piatra stearpă să ţâşnească alb izvor
Care-a curs ca râu de lapte pe al muşchiului covor?
Şi-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă duşmană,
Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană?

Scoală — ceasul de restrişte nu mai este”… — Dar, tăcut,
Se-nălţă de jos profetul între-ai săi neîntrecut,
Şi urcându-se în munte sub a serii străşnicie,
Cu nori groşi de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie.

Copacii, prea negri, ne ies in drum.
Umbrele lor clatinate sunt fum.

O spaima tacuta ne-nvaluie rea.
Poate vantul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne tinem de maini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o mintim, poate dragostea minte.
Candva ne-am plimbat prin soarele diminetii,
Acum bajbaim prin padurile cetii …

Ori poate pe marginea vietii …

Doamne, fa-i bordei in soare,
Intr-un colt de tara veche,
Nu mai nalt decat o floare
Si ingust cat o ureche.

Si-n pridvor, un ochi de apa
Cu o luntre cat chibritul,
Ca-n crampeiul ei sa-ncapa
Cerul tau si nesfarsitul.

Da-i un fluture blajin
Si o broasca de smarald.
Si-n padurea de pelin
Fa sa-i stea bordeiul cald.

Si mai da-i, Doamne, vopsele
Si hartie chinezeasca,
Pentru ca, manjind cu ele,
Slava ta s-o smangaleasca.

Si cand totul va fi gata
S-o muta la ea si tata.

I
Pan câtre nimfă

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.

Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pânea caldă eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,
soare,
iarbă!

II
Zeul aşteaptă

Prin mirişte se joacă
şoareci şi viţei,
iar viţele de vie
ţin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aştept
să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
şi-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-aşa cum toamna
strângi din aer
funigei.

III
Umbra

Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.

E trist:
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-l supără sclipirea unei cruci.

Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.

IV
Pan cântă

Sunt singur şi sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
şi câteodată:

Luna.

V
Păianjenul

Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o peşteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân la el.
Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase
în urechea lui.
Şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îşi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Şi-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
şi tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreştinat.

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă
şi-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.