Un ceas e de când anul trecu… Mi-aduc aminte
Cu ce nădejdi zâmbinde, ce dulce a-nceput:
Ce vie salutare din inimă fierbinte
L-a priimit! ce seară! De anu-atunci trecut

Ziceam: “S-a dus ş-acesta c-o parte din viaţă,
Dar ziua lui din urmă cu drag o pomenesc;
Frumos apus vesteşte frumoasă dimineaţă,
Şi anul ce începe tot astfel îl doresc.”

Aşa-l doream! în lungă, în oarbă-ncredinţare
Eu nu vedeam că soarta zâmbeşte cu amar,
Că vremii şi durerii găteşte răzbunare,
L-a vechile lor drepturi uitate în zadar.

Schimbat nimic nu pare: alesele fiinţe,
Prieteni de-altădată, strâng astăzi mâna mea:
De voia întâmplării mai multe din dorinţe
Cu grabă împlinite putui a le vedea.

Apoi, unde e răul? de ce şi cum… cuvântul,
Om nu poate să-l ştie afară decât eu;
Ascuns e în adâncuri, tăcut e ca mormântul,
Iar martor suferinţii-mi e numai Dumnezeu.

A! dacă-n astă lume ceva putea fi-n stare
S-aline, să adoarmă un chin sfâşiitor,
O ştiu, ar fi frăţia-ţi acea mângâeitoare
Acel sentiment tânăr ce eu îţi sunt dator.

E scump prieteşugul ce-nsuflă o femeie
Deprinsă a-l cunoaşte, născută a-l simţi;
Şi dulcele ei suflet, electrică scânteie,
Mângâie orice suflet la care s-o ivi.

Ades, când sunt în luptă cu gândurile mele,
Muncit de-al suferinţei demon neîmblânzit,
Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
Din sfere luminoase, din aer bălsămit

Apoi, negură deasă lumina-ntunecează;
Fantome de-altă lume şoptesc, mă înconjor;
În fiecare şoaptă o muncă înviază,
În ochii-mi se confundă trecut şi viitor.

Căci ştiu eu viitorul… el nu poate să fie
Decât ca anu-acesta, ca anul cel trecut;
Bogat de chinuire, deşert de bucurie,
Pustiu, fără nădejde, sălbatic şi tăcut.

Stejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbeşte,
Stă încă în picioare, semeţ şi neclintit;
Dar inima-i e arsă, şi oricât mai trăieşte
De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.

Dimineaţa, când mă scoală,
Stolul e o ciripeală.
Le strig tare ca la şcoală.
Porţia e câte trei –
Zeci de boabe-n cioc, de mei.
Le învăţ să numere,
Ele dau din umere.
De le-aş da şi carne crudă
Nici nu vor de scris s-audă
Vrăbioii mei sunt proşti,
Cum de-i vezi, îi şi cunoşti.

Fata mea cu păr de ceai
vino iar la mine, stai !
Să te-apropii, să mă mir,
să mă depăn fir de fir.

( “În pervazul larg al serii“)

Stăpână,
Stăpâne,
Până
Şi cine
V-a cunoscut
Rămâne mut.
Dă vorbe din palmă
Păsărilor hrană,
Nu-şi ţine
Pentru sine
Nici o rugăciune,
Nici o sudalmă,
Singur rămâne
Şi fără prihană
Ca nenăscut.
Litere-sâmburi,
Crânguri-silabe,
Cuvinte-anotimpuri
Ochiu-i încape,
Dar
În zadar –
În lacrima lui
Numai albinele
Ştiu să se-adape,
Numai fluturii
Pot să se-ngroape.

Sunt cel care-ţi invidiază
pământul
sub care stai,
căci ţi l-ai aşternut pe tine
furându-mi-l, călcând în vârful degetelor
(precum umblai când îmi păzeai de larmă
somnul);

tu nu mi-ai dat răgaz
nici să-ntorc capul
Şi mi-ai furat pământul
sub care trebuia eu să m-aştern.
Nu ţi se potriveşte, în zadar.
E prea mult şi prea greu
Şi, totuşi, l-ai îmbrăcat

Şi nici n-ai mai întors capul
să te priveşti în oglindă.

… Şi voi lua din cer
Ceea ce nu mai găsesc
Prin stele,
De când rătăcesc.

Această gândire mai vreau
Din câte-am dorit
Sau cerul e rece
La infinit…

Paianjeni albi atarna-n cer
Si-n piepturi negura sta grava,
Pier iar cocorii in mister
Si toata slava e bolnava.

Ca pelicanu-n zbor atins
Spre ghioluri soarele se-nclina,
Pe zdreanta toamnei mari s-au prins
Medalii triste de lumina.

Curand amurgulde tutun
Se strange gata de zburat,
Si-n ochiuri iuti de vant nebun
Lung stuful sufletul si-a dat.

Bat, carduri, aripi mici de ploaie,
Dar dorul prin colibe stand
Larg peste lume isi dezdoaie
Adancul unui cer de gand.

De pe tavane-ntunecate,
Tăcute lacrimi cad mereu,
Şi parcă tot sporesc din greu,
Din mari izvoare depărtate.

Şuviţe tainice de apă
Spre peşteri drum de ani străbat –
Întruna se preling şi sapă
Tavanul şubred şi-nnoptat.

Dar după ani de picurare
S-au închegat coloane pline:
Eterna bolţii lacrimare,
În loc s-o surpe, – o susţine.

Tot astfel, lacrimi nesecate
În suflete ne-au picurat,
Şi de furtuni nenumărate
Viaţa noastră-a tremurat…

Dar azi, când stau vârtejuri grele
Să ne răpună-orice avânt,
Noi trecem fără păs prin ele
Şi-aproape izbucnim în cânt.

Un suflet tânăr ne străbate
Şi ne îndeamnă către cer –
Din suferinţi abia-ndurate
Ne-am făurit armuri de fier.

Albastrul sters al cerului de seara.
Coboara ca sa-nalte chiparizi
Intunecati, din cari piezis zburara
Colunii albi. Lungi gene sa deschizi,
Sa vezi intr-o gradina cercuita
De piatra zidului in trandafiri,

Cu ochi prea mari si degete subtiri,
Fecior de imparat cu-a lui iubita,
In rochi de fir si de matase verde
Si cu salvari de borangic prin cari,
Ca luna plina printre nori fugari,
In joc molatic, trupul gol se pierde,
Pe cand o caprioara fara teama
De mangaieri, le-ntinde botul sfant —
Si se privesc tustrei si nu-si dau seama
Ca veacul lor s-a dus de pe pamant.