Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

1983

Icoane pe sticlă… icoane… Aşa zic şi eu afacere… (formează la telefon)
– Alo Marcel?
– Da.
– Mişu la telefon… vorbesc de la un telefon public, sunt la Satu-Mare, scurt. Pot să-ţi procur nişte vestigii, ieftine…
– Ce măi?
– Nişte… reminiscenţe sticlă…
– Aha… Martini. Ia-mi şi mie câteva să…
– Da… numai la băutură ţi-e capu’. Am nişte racile domnule… racile. Chestii d-ălea care nu ne mai dezbărăm noi şi ne critică, le iau ieftin la prima mână.
– Aha, înţeleg, ca la mare…
– Da, da, nu înţelegi nimic. Ce am venit la Satu-Mare ca să iau ceasuri, ce eşti nebun?
– Eh, atunci?
– Vorbesc de la un telefon public.
– Ahh… şi te plouă acolo…
– Păi, nu plouă! Cum o să plouă…
– Ah, la Bucureşti plouă, rău de tot.
– Eh, da, da… observ că plouă pe banii mei.
– Păi spune, ce e?
– Păi cum sa-ţi explic?…
– Păi oricum.
– Marcel, tu crezi în cineva pe lumea asta?
– Cred, în Maricica.
– Eh, mi-ai luat de grijă, minune, minunea asta cu Maricica… Lasă-mă cu Maricica că-nebunesc! Marcel… pot să-ţi procur…
– Ei, ce?
– Păi asta e, ce… ce… Nişte vederi cu ramă de se pun ele în casă pe peretele de la răsărit.
– Eu pe peretele ăla pun frigiderul.
– Nu… eşti contra mea, eşti contra mea… eu ştiu unde pui tu frigiderul Marcel… Nu toţi oamenii pun frigiderul pe peretele ăla unde când intră cu botezul se duce drept acolo.
– Eh, în baie?…
– Eşti nebun! Cum o să intre cu busuiocul în baie, cap de rumeguş! Marcel, Marcelică… Mişu la telefon…
– Da măi, tu…
– Nu ştiu, eu nu-ţi cunosc părinţii dar despre tine am auzit c-ai fost premiant în liceu, fi atent la ce-ţi spun… Când zic Maramureş, tradiţie, artă, artă primitivă, tu la ce te gândeşti?
– Hmm… la Maricica…
– Lasă-mă doamne cu Maricica că-nebubesc!
– De ce să te las băi?! De ce să te las?! Mă iubeşte, o iubesc… de ce să te las?
– Marcel, fi atent Marcel că-ţi dau de-nţeles. Daca-aş zice luate-ar dracu’, ar fi păcat…
– Păi normal, ce ţi-am făcut?
– Şi nu pot să-l omor că-i departe… Marcel, fi atent. Zic Maramureş, tradiţie, ape, munţi… că mai ascultă vreo-unu… localnici peste tot, şi-n casă la câte-un localnic… la câte-un localnic în casă… eh, ce găseşti la un localnic în casă?
– Palincă…
– Dacă mai zici odata palincă te strâng de gât prin telefon!… Atâta şti, palincă şi Maricica! Mai bine erai mistic, înţelegi? Mistic! Mistic!!
– Păi nu sunt măi…
– Păi, puteam să am eu norocul ăsta? Dute la dracu’!
– Ba du-te tu la dracu’!
– Unde să mă duc eu Marcelică?
– La dracu’…
– Aha… hai că începi să intri pe drumul cel bun. Eşti pe-aproape Marcelică, pe-aproape, fi atent… unde să mă duc eu Marcelică?
– La dracu’…
– Aha! Eh, eu zic ceva invers…
– Aha… vrei să te împaci?
– Nu, vreau să te otrăvesc Marcel, vreau să… Fi atent Marcelică, fi atent, stai că te iau altfel. Fi atent că nu mai am decât doi polei. Ascultă, tu ai văzut la televizor serialul ăla cu unul care avea ceva pe cap?
– Da, Kojak…
– Omule, ăla n-avea nici păr, darămite…
– Mite ce?
– Mite… nu că poate să-nebunească omu’! Poate să-nebunească omu’! Ascultă Marcel, stai că te iau altfel, am găsit – Bucureştiul, Bucureştiul îl cunoşti, opera, opera şti unde e?
– Da.
– E, ce e vizavi de operă?
– Restaurantu’ Opera…
– Eram sigur… Ascultă consumator ramolit, dar lângă restaurant, alături, când o iei pe strada sfântul Elefterie, subliniez sfântul Elefterie, ce e?
– Un părculeţ…
– Bravo Marcel… bravo Marcelică, aşa este, un părculeţ, da aşa e. Şi când intri-n părculeţ… înţelegi? Eh, eu pot să-ţi procur…
– Castane…
– Asta este!… Asta este!… Castane! Uite de ce dau eu 200 de lei la telefon ca să te întreb pe tine dacă nu vrei să-ţi aduc castane de la Satu-Mare. Marcel urmăreşte-mă că nu mai am bani…
– Ce să te urmăresc, eu-s de la miliţie?…
– Marcel, Marcel stai, stai că te iau altfel… E ziua ta.
– Pe 29 mai.
– Când vrei tu…
– Nu e când vreau eu, ţi-arăt şi buletinul dacă vrei…
– Nu, te cred Marcelică, te cred, nu, nu trebuie să-mi arăţi, nu trebuie să-mi arăţi… eşti în elementul tău… Vin, Maricica alături, pe masă vin…
– Roşu…
– Roşu, roşu… cum vrei tu… de care bei tu. Tu închini un pahar. Fi atent… închini un pahar de vin!
– Da.
– Zi mă închin!!
– Da domne, ce mare lucru?
– Îmi vine rău… îmi vine rău! E complet idiot, e idiot complet… Marcel, Marcel, stai că te iau altfel. Nu ai vin…
– Cum să n-am eu?! De ce să n-am eu, bă, vin?!
– Ho stai! Stai, presupunem că n-ai vin, na!
– Păi am bere…
– Nai nici bere! N-ai nimic lacomule! N-ai nici bere, nici vin, nimic! Nici un fel de băutură şi Maricica a fugit cu unu-n provincie… Tu nu te rogi să-i calce tramvaiul?
– Numa’ pe el…
– Normal… Eh, şi cum te rogi?
– Călca-l-ar tramvaiul…
– Răule! Răule! Si nu-l calcă… renunţi?
– Nu…
– E, ce zici? Cum te rogi tu?
– Arde-l-ar focul…
– Păi nu e frumos…
– Da, da’ s-o ia pe Maricia e frumos?
– Păi nu e, nu e… şi atuncea tu zici – dă Doamne! Doamne să-l calce tramvaiul! Zi!
– Să-l calce…
– Să te calce pe tine de idiot!… Zi după mine! Dă…
– Dă…
– Doamne…
– Doamne…
– Stop!! Stop!!! Aici am vrut s-ajung. Am nişte poze cu omu’…
– Cum adică, tu şti cu cine-a fugit Maricica şi mi-ai ascuns…
– Eşti nebun… eşti nebun. Am poze cu ălălaltul, cu…
– Da’ ce sunt doi?
– Unul singur… celălalt… singuru’! singurul!…
– Da, ce să zic, mare lucru să ai poza mea…
– Da, bravo Marcel, bravo Marcel, va să zică tu eşti un Dumnezeu…
– Da, sunt…
– Bine! Bine! Atunci făţi icoane pe sticlă la Foto Buzeşti să vezi dacă ţi le cumpără cineva. Marcel, alo Marcel? Marcel?? Na, că s-a-ntrerupt. Tocmai acuma când plecaseră şi ăştia din jur. Marcel?? (bate în telefon, apoi formează din nou) Alo? Alo? Mişu! Mişu! Cum care Mişu? Mişu Mateiescu, Oraca, colegul tău. Marcel? Marcel, fi atent că pot să vorbesc c-au plecat toţi. Vreau să-ţi procur nişte icoane vechi pe sticlă. Marcel? Nu e Marcel? Nu e casa Marcel? Nu e o casă? Da’ ce e?… Tovaraşul ofiţer… vă rog să mă iertaţi… am greşit!…

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
– Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
– Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
– Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
– I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
– Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
– Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
– Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?
– Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?
– Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
– Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
– Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.
Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

Doi copii se jucau la poartă. Făceau cu mâna, din pământ moale, păsărele care semănau cu rândunelele. Păsărelele pe care le făcea pruncul Iisus, cât ce erau gata, băteau din aripi şi zburau. Pe care le făcea celălalt copil, pe nume Varvara, nu puteau zbura. Copilul se uita cum le făcea Iisus, să înveţe şi el cum să facă din lutul moale paseri care să poată zbura.
Rândunicile lui Iisus, cât ce le isprăvea, îi zburau din mână şi se învârteau mereu deasupra lor, ciripind mărunt. Erau acum multe, iar ale lui Varvara stăteau neputincioase la pământ.
– Învaţă-mă şi pe mine să fac păsărele vii! striga mânios Varvara. Le fac ca şi tine.
– Nu-s mai frumoase ale mele ca ale tale, răspunse Iisus.
– Dar nu zboară, zise supărat Varvara. Mai făcu şi altele, dar nici acestea nu zburară.
De ciudă, Varvara rupse o creangă de spin cu ghimpi mari şi-l lovi pe Iisus peste mână. Dar creanga de spin înainte de-a atinge mâna lui Iisus, se schimbă într-o ramură înflorită de cireş.
Când văzu asta lui Varvara i se făcu frică şi fugi.
Când fu mare, se făcu tâlhar. Când evreii l-au judecat pe Iisus la moarte, pe Varvara, care era în temniţă, au cerut să-l slobozească.

• A venit Mos Craciun!
• Copiii
• Eleva eminenta
• Iisus
• Limba romana
• Mama
• Mama mea!
• Neamul romanesc
• Primavara a sosit!
• Scoala

Iubit muritor,

Astăzi am priimit,
Prin poştia cerească,
Biletul tău pornit
Din Ţara Românească.

Odată cunoşteam
Subt nume de roman
Un preaputernic neam,
Al lumei crud tiran;
Neam ce-l credeam perit,
Căci nu l-am mai zărit;
Şi pînă-ntr-ast minut
(Mă jur pe al meu nume),
Eu nici aş fi crezut
Că existaţi pe lume;
Dar de vreme ce scriţi
Voi trebuie să fiţi.
Numai nu înţeleg cine v-a putut spune
Că aveam pentru glob intenţii aşa bune.
E netăgăduit
C-a lui desfiinţare
De timp nepomenit
Mi-era în cugetare,
În cerc tot viţios
Văzînd că se-nvîrteşte,
Şi omul păcătos
În rele mult sporeşte,
Văzînd că jos la voi mulţi oameni mari şi buni,
Lumei folositor, au trecut de nebuni,
Au fost persecutaţi
În vreme ce-au trăit,
Şi foarte lăudaţi
După ce-au murit.
Eu prea rău am urmat,
Cînd am lăsat odată
Pe Noe d-a scăpat
Cu luntrea-i deşălată,
Căci ştii ce a făcut
Cît liber s-a văzut?
El a sădit o vie
Ş-a căzut pe beţie!
Iar cu fetele lui
Ce-a mai făcut nu spui.
Iar de atunci încoaci din el cîţi s-au prăsit,
Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit;
Soarele-au spăimîntat prin lupte şi omor,
Pentru globul pămînt, ce nu era al lor.
Căci socotesc că ştii, nevoie n-am să-ţi spui,
Că nu e-al vostru el, ci voi sînteţi ai lui.
Apoi v-aţi apucat
Cerul d-aţi spionat,
Prin sticle cercetînd
Ce avem noi de gînd,
Ce fel ne preumblăm,
Pînă şi ce mîncăm.
Ba încă aţi scornit
Feluri de secături,
Şi pe voi v-aţi numit
Alese creaturi!
Acestea, drept să spui, eu nu le sufeream,
Dar fiindcă îmi scrii că sînteţi ocupaţi
Proastelor voastre legi spoială să le daţi,
Fiindcă ai cerut sorocul mărginit
De zece mii de ani, fiindc-a mijlocit
Ş-o graţioasă stea dintr-ale curţii mele,
Pentru cîţiva poeţi ce casc gura la stele,
Mă-nduplec în sfîrşit, astîmpăr al meu foc,
Îmi pui caii la grajdi şi coadele la toc.
Numai luaţi măsuri, gîndiţi şi căutaţi
De indulgenţa mea acum să profitaţi.
Căci daca spre pămînt vrodată m-oi porni,
Vă poci încredinţa că bine nu oţi fi.

(„Concordia“, 30 mai 1857)

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

La vad, un pod de lemn, cu coperisul de sindrila,
lung cat o ulita de sat,
se-ntinde peste Mures. Mal vrea de mal in veci sa lege.
Astfel tara mostenitu-1-a din leat.

Isi au maretele-ntamplari si lucruri cantaretii lor,
dar podului ii canta numai apa, ce sub el se-ndeasa,
despre toti si toate-i canta, cate au trecut
pe el ca printr-o casa, lunga dreapta casa,

ca printr-o casa la al carei prag
sfarseste drumul, ca sa iasa
la cellalt capat iarasi drum, drum vechi – ¬in lume
precum pravila il vrea – lasat in voie sa porneasca.

Osti trecura-n veac pe-aci, si Radu cel Frumos,
roti ferecate, roibi domnesti, comori si lacrimi,
moti cu ciubare, turme, vanturi,
rapusi si-nvingatori, stindarde, patimi.

Pe toti si toate-n nopti, cand valvele se bat,
ii poti vedea-n lumini de-o clipa inca,
asa cum ceasul, de pe-un tarm mutandu-i,
i-a mantuit spre celalalt peste valtoarea-adanca.

Dar ce liniste-i acum la vad! Ce treaza-amiaza!
Prin istorie adie doar miros de otava.
Subt pod un sarpe se soreste, lung si nemiscat,
ca-ntr-o emblema rara, de straveche slava.

Vederea voastră mă-nsufleţeşte,
Umbre mult scumpe ce mă cătaţi,
Şi al meu suflet se linişteşte
Când înainte-i vă arătaţi.
Cât e de dulce a voastr-ivire
La cel ce-aşteaptă în amăgire
L-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceţi adesea să se strecoare
A voastre chipuri şi mă-nfăşoare
Cu vălul nopţii cel liniştit.

Mi-aţi dat fiinţa şi-ntreaga fire,
Părinţi, ce-n miezul zilei-aţi apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi uşuraţi-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcaşuri nelocuite
Pe fericire o îndemnaţi;
P-astă streină faceţi să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptaţi.

Lina ta mână mă uşurează,
Tânără maică, şi-nsufleţesc,
Sărutătura-ţi mă înviază
Şi din odihnă-ţi mă-mpărtăşesc.
Asupră-mi ochii tăi aţintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! p-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulţit.

Zâmbire plină de mângăiere,
Cât e de dulce când te iveşti!
A fi de tine cu-apropiere
Este viaţa ce dăruieşti…
Ah! auritu-ţi păr fâlfâieşte,
M-atinge, unda-i mă răcoreşte,
Cade p-obrajii-mi cei înfocaţi;
Şi a mea ploaie de lăcrimare
Pe el se varsă cu-mbelşugare…
Ah! cine-mi şterge ochii-nmuiaţi ?…

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăşi eu însoţiţi!
A voastre pasuri prin ce simţire
Nu se desparte? ah! voi iubiţi?
Şi fericire oare se poate
Fără iubire, ce nalţă toate
Câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Şi-n cine oare drepţii trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
Sau bucurie n-a cunoscut
În câtă vreme în despărţire
Asprimea soartei crud v-a ţinut
Veselă-ţi faţa acum zâmbeşte,
Dragostea, pacea o-nsufleţeşte:
Vălul mâhnirii l-ai sfâşiat!
O jumătate lipsea din tine
Şi-ntreg că nu eşti simţeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
În acea vreme de tânguit,
Peste durere, amărăciune
Nu cumva, oare, ţi-am grămădit?!…
A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgeşte.
Ah! al meu sânge vă însoţeşte!
Virgil! tu, scumpe fiu ş-al meu dor!

Te-aruncă-n braţe-mi, strâns te lipeşte
Şi luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămeşte
Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredinţate,
De sarcin’anilor greuiate,
De al tău reazem tu le-ai lipsit:
Părinţii-mi dară povăţuieşte,
Du-i la lumina ce nu sfinţeşte,
Fii lor tovarăş nedezlipit.

Umbre mult drage!… ah, puţin staţi!
Veniţi adesea, mă cercetaţi:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pe lângă mine des vă aflaţi,
Când m-oi desface de acest lut
În braţul vostru să mă luaţi.

(1830)