Iulia Hasdeu (Vlahuţă)

Autor : Alexandru Vlahuţă

Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,
Stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii.
În jurul ei s-adună mulţimea-nfiorată,
Ce-n plâns fără de lacrimi durerea şi-o arată,
Căci gurile sunt multe şi minţile-s pustii.

Ea doarme, şi pe chipu-i de sfântă luminează
Misteriosul zâmbet al liniştii de veci.
Pe lustrul frunţii joacă a geniului rază,
Şi-n maiestatea morţii ea pare că visează,
La piept ţinându-şi crucea sub degetele-i reci.

Aşa o iau pe braţe în haina-i de mireasă,
Şi-n cântece de preoţi o culcă în sicriu.
Cu tălpile-nainte încet o scot din casă.
Plângând, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă
Pe toate-ngheţul morţii muţenie, pustiu.

Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte
Pe migălite rânduri stă nopţi întregi plecat:
Sunt gândurile moartei, sunt urmele ei sfinte…
Ş-acum el înţelege:
Să poarte-atâta minte
Un cap aşa de tânăr, a fost de neiertat.

Hoţul

Autor : Poezii pentru Copii

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod: doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar care sta în pod, fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar era galben şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor şi nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele.
Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul cu şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i puie şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând dintr-o altă cutie doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat; ursul nostru din pod se uita cu blândeţe.
Ursul stătuse jos în casă doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător încât am fost nevoit să-l pun deoparte în singurătate şi el se trezi în cutia cu pălării, numai după ce încercase zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul după faţa unei scurteici moştenită de la o cocoană bunică, croitoreasa nu se gândise că fără să vrea, prin potrivirea mădularelor, îi dă nişte năravuri pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseră la timpul lor. Tatăl urşilor care umblă nevăzut şi îngrijeşte în munte de copiii lui săpându-le peşteri, răsturnând iarba cât un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un fierăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pâslă pentru copii şi le dă câte un crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure şi nu altceva decât bomboane, ciocolată, fructe şi rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.
– Cine a mâncat ciocolata?
– U`su, răspundea ridicând din umeri băiatul. Nu mai e.
– Dar cutia cu bomboane englezeşti?
– U`su, răspundeau fata şi băiatul.
Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind sub canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De ani de zile ursul a mâncat toată ciocolata, toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul. Lua câte puţin ca să nu se cunoască. Scotea câte un pumn de bomboane, câţiva biscuiţi şi le mânca pe toate cu încetul.
Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulciurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întânlit niciodată pe scară. Se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească.
Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită, cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ şi mingea. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, confeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată pentru că mingile nu au degete ca să le deslege sfoara şi să descuie dulapul.
Totuşi într-o zi, Tătuţu o să se puie la pânda chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa, cu lăbuţa, ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci nu ştiu care din trei va fugi mai repede speriat: mielul, ursul sau Tătuţul.

Voi n-ati fost cu noi în celule

Autor : Radu Gyr

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

Opera Apartinand Radu Gyr | | Nici un Comentariu »

Romanţă fără muzică (În tine-mi pun toată speranţa)

Autor : Ion Minulescu

În tine-mi pun toată speranţa
Şi-ţi zic:
– De-acum pentru mine fii totul,
Iar eu
Voi fi pentru tine acelaşi ateu,
Ce-afară de tine nu crede-n nimic.
Fii totul –
Trecutul, cu morţii de ieri
Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriţi,
Şi ziua de mâine, cu noii-veniţi
Ce râd pe mormântul defunctei Dureri…
Spre norii de-aramă, pe-naltele scări
Urca-vom –
Din goluri în goluri pribegi,
S-ajungem în ţara în care sunt regi:
Nimicul,
Eternul,
Şi-Albastrul din zări…
Şi-acolo,-n grădina în care nu cresc
Decât mătrăgune,
Cucute
Şi laur,
Sorbi-vom cu sete din cupe de aur
Iubirea topită-n Albastrul ceresc!…

(1908)

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Să lăsăm să cadă cuvintele

Autor : Ana Blandiana

Să lăsăm să cadă cuvintele
Numai ca fructele, numai ca frunzele,
Numai cele în care moartea s-a copt.
Să le lăsăm să cadă
Aproape putrede,
Abia îmbrăcând în carnea lor
Osul sfânt.
Sâmburul gol desfăcut,
Ca din veştezi nori luna,
Poate s-ar furişa spre pământ…

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

La paşti

Autor : George Coşbuc

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Unwords

Autor : Nichita Stanescu - Eng

He offered me a leaf like a hand with fingers.
I offered him a hand like a leaf with teeth.
He offered me a branch like an arm.
I offered him my arm like a branch.
He tipped his trunk towards me
like a shoulder.
I tipped my shoulder to him
like a knotted trunk.
I could hear his sap quicken, beating
like blood.
He could hear my blood slacken like rising sap.
I passed through him.
He passed through me.
I remained a solitary tree.
He
a solitary man.

Lui Eminescu

Autor : Alexandru Vlahuţă

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Motoşel şi Botoşel

Autor : Poezii pentru Copii

Motoşel şi Botoşel
Erau doi pisoi la fel.

Nu-i recunoşteai decât
După-o dungă de pe gât,

Iar alteori, mai degrabă,
După-o pată de pe-o labă.

Botoşel avea în plus
Pata jos, şi dunga sus.

Când voia să se prezinte,
Scotea laba înainte,

Iar când ieşea la raport,
Dădea laba paşaport.

Numai când făcea vreun rău
Era leit frate-său.

Când vreo boacănă făcea,
Nimeni nu-l deosebea:

Cu labă şi gât pitite,
Torcea fără să ezite

Şi suav, cu glas înalt,
Se jura că-i celălalt,

Pe când bietul Motoşel
Lua bătaie penrtu el.

Primăvara mea – Latcu

Autor : Zorica Latcu

Crescut-au ghiocei in fulgi de nea?…
Atat de alba-i primavara mea!
Mi-i sufletul de patimi neatins
Si cerul floare peste el a nins;
Aleasa floare de matasuri moi
A nins in noapte peste pomii goi
Si i-a invelit in borangic usor.
A prins o boare, calda ca un dor,
S-adie rar miresmele din Raiu.
Al fluturilor maiestrit alaiu
A curs in suflet, linistit si bland,
Pe cai de taina, din adanc de gand.
Si sus, deasupra albei naluciri,
Pluteste raza sfintelor iubiri.
Da primaverii-n duhul meu lumini
Si se rasfrange-n ochii tai senini.

Opera Apartinand Zorica Latcu | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech