Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist…
M-apucă plânsul, deci exist!

(“Poeme supărate rău” Editura Helicon, 1996)

Cu roşii fanare, galbene, verzi
Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu
Şi câinii în lanuri în noapte tot bat
Strigoii la crâşmă în pod au intrat,
Şi podul se vede bizar luminat
De roşii fanare, galbene, verzi.
Strigoii, din pod, îşi iau înapoi,
Lăsate din viaţă, demult, amanete…
Aşa spune basmul ce azi l-am uitat
Că noaptea, la crâşmă, apar siluete
Cu roşii fanare, galbene, verzi.
Dar când despre ziuă cocoşu-a cântat,
Cad buzna, din pod, grămezi de strigoi,
Şi-n hău, peste lanuri, strigoii se pierd
Roşii, galbeni şi verzi.

tânărul zeu calcă în picioare roua fragedă a ierbii
mirarea de pe faţa lui eternă ca o rază a unui soare viitor
umbletul lui mlădios ce se rostogoleşte alene în undele timpului
şi vocea lui care pipăie depărtările lumii iluminând visele poeţilor.
zâmbetul lui leneş se răsfrânge
în firul de iarbă în grăuntele de nisip în valul seducător şi domol
îmblânzind puterile firii.
nemurirea lui adastă acolo
în friza neterminată
în capitelul cu curbe de marmoră graţios încolăcite
ca o rană vie ca un drum neumblat
ca o veşnicie
netrăită.

Îmbătrâniţi sihaştrii în păduri,
Blana de lup li s-a lipit de trup,
Părul le ţese ochii,
Le astupă urechile
Şi-n bărbile-ncâlcite albinele-şi fac stup.
Ei nu-şi aduc aminte de ce-au venit aici
Şi nu mai ştiu de mult cuvântul
Pe care trebuiau să-l strige lumii.
Din când în când, în chip de vultur,
Li se trimite semn de voia cerească,
Dar bătrânii se joacă împletind în penele păsării flori
Şi Dumnezeu mâniat nu înţelege
Că ei au uitat să urască.

Bătrâni şi tineri,
Toţi stângaci,
Nu încă unii
Iar ceilalţi nu mai,
Şi-n sâmburul din care mă desfaci,
Un biet adult se înmulţeşte. Vai,

Ce jalnic fragmentaţi
Şi fără miez,
Timpi depărtaţi egal de mine!
O, Doamne spune-mi unde să m-aşez
Când toate vârstele îmi sunt străine
Şi în zadar
Copilul care sunt
Caută speriat un timp cărunt
Sau chiar,
Mergând cu visul mai departe,
O cât mai luminoasă moarte…

Dar nu găseşte disperat decât
O nemurire-n care i-e urât.

And if the branches tap my pane
And the poplars whisper nightly,
It is to make me dream again
I hold you to me tightly. And if the stars shine on the pond
And light its sombre shoal,
It is to quench my mind’s despond
And flood with peace my soul.

And if the clouds their tresses part
And does the moon outblaze,
It is but to remind my heart
I long for you always.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele morment.

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha­Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
­ Pentru om frânturi de limbă ­
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred ­ o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic ­
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.

primăvara se cocoaţă
în copaci,
vrând să-i dezmierde,
cu fir subţirel de aţă,
de crenguţe le agaţă
mugurei
brodaţi cu verde

din hârtie creponată,
şi-a croit
prima rochiţă,
să îi vină ca turnată,
pe deasupra şi-asortată
cu-nflorata
coroniţă

primăvara intră-n casă,
unde razele
de soare
stau de vorbă la o masă
cu-o fetiţă caraghioasă,
care vrea
să crească mare