De pe ochi ridici închisă
Languroasa, lungă geană,
Rai de fericiri promise
Şi de tainică dojană.

Şi-ţi pui degetul pe gură,
Sfătuieşti şi ameninţi
Şi îmi dai învăţătură
Să ne facem mai cuminţi.

Atunci braţul meu cuprinde
Mlădiosul tău grumaz:
,,Mâni vom fi cum vei pretinde,
Dar cum sunt mă lasă azi.”

Astfel lupt cu-a ta mustrare
Ceasuri, zile, săptămâni,
Şi mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâni.

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

Cita vreme nu s-a-nchis Cartea Mintuirii,
cit Isus mai poarta-n rani singele Iubirii,
cit mai poate pilpiii jarul sub cenusa,
stai si-asculta. Domnul tau bate-acum la usa.

Daca azi e-n preajma ta, e ca vrea sa-ti spuna
gindul cel mai insemnat, vestea cea mai buna.
Nu-L lasa sa plece trist. Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata….
––––––––––––––––––
Zi de-april. Un aspru vint leagana smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iata-L tintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinti…. Vai, intoarce-ti fata!
Nu-L privi, ca te-nfiori! I se stinge viata.
Numai singe. Numai rani. Ce pacate grele
L-au adus intre tilhari? Ce blestem sa spele?
Imprejur cei intelepti Il lovesc cu gluma:
– S-a-ncrezut in Dumnezeu… sa coboare-acuma!
Unul din tilhari, rinjind, s-a-ntors sa-i spue:
– Daca esti Mesia Tu, smulge-ne din cue!
Celalalt se-ncrunta trist: Nu te prinde teama?
Pentru cite-am faptuit drept e sa dam seama.
Dar acesta, fara vina, toate le indura.
Si-ntorcind catre Isus ochii Lui de zgura:
– Doamne, cind vei fi-Mparat, sa-Ti aduci aminte.
De-oi fi tarina in gradini, de-oi fi colb fierbinte,
sa ma chemi sa-Ti vad si eu zilele senine….
Si-a raspuns Isus: – Vei fi…. azi… in Rai cu Mine!

Numai tu, sarman tilhar, vezi lumina sfinta?
Tu, opaitul cel stins, trestia cea frinta?
Cum? N-o vad cei priceputi? Doctorii? Soborul?
Preoti, nu vedeti in El Rascumparatorul?
––––––––––––––––––––
Cinste Jertfei lui Isus! El S-a dat ca plata!
Prin credinta-n El, acum, Viata-i cistigata!
Mii de ingeri spre Isus isi apleaca zborul:
„Aleluia! A invins Mielul, Salvatorul!”
––––––––––––––––––––
Fratii mei, sa sune-n larg bolta cea albastra
de cintari si chiot plin! Viata e a noastra!
Lutul cind se-ntoarce-n lut ca sa-si duca somnul,
noi suntem intimpinati de Isus, de Domnul
si de ingeri sclipitori, soli ai Diminetii,
ce ne duc in Paradis, si cetatea Vietii!

Astazi dar, prieten drag, cit mai este mila,
cit iertarea nu si-a-nchis cea din urma fila,
cit al neamurilor timp inca nu se curma,
cit Isus mai poarta-n rani stropii cei din urma,
nu-L lasa sa plece trist!

Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata…..

Iata azi El Si-a intors catre tine fata!
Omule, fii intelept!
AZI PRIMESTE VIATA!

• Cu Dante prin infern
• De s-a copt caisul …
• Fata mea cu păr de ceai
• Flori de rouă
• Marea
• Reverie
• Sfioasele pădurii
• Toamna

Les petits oiseaux qui sommeillent
Rentrent tour à tour à leurs nids,
Se cachent sous les tendres feuilles –
Bonne nuit!

Il n’y a que la source qui geind,
Pendant que le noir bois se tait;
Même la fleur dort au jardin –
Dors en paix!

Et le cygne blanc comme neige
S’endort dans les roseaux qui veillent
Que tous les anges te protègent,
Doux sommeil!

Et la lune fière se lève
Sur la nocturne féerie,
Tout est pure harmonie et rêve –
Bonne nuit!

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Pe cararile razlete
dintre zimbet si suspine,
ti se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?
Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zapada
ghiocelul in april,
daca n-ar fi ochi sa-l vada ?
daca totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roada,
sorb si string in ei culoare
pentru vara urmatoare
embrionii
din begonii,
daca totul e-o-ntimplare ?
Pentru cine-si tese-n casa
haina pala
de vestala
cu luminie de diamant
floarea alba de mireasa,
daca totul e neant ?
Pentru mintile obtuze
de bondari si buburuze ?
Pentru fluturii ce sboara
in zig-zaguri pe afara ?
Oare viespile ursuze
sunt initiate-n arta ?
oare barzaunii trupesti,
plini de miere pe musteti,
sunt sensibili,
sunt estei ?
Oare-ar sta flamind bondarul
de n-ar fi subtil decorul
si nu si-ar abate sborul
in gradinile bogate,
daca florile de crin
n-ar fi … proportionate ? …
n-ar avea acea prestanta
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare si nuanta
de la alb pin’ la carmin ?
Nu cumva pretind … culbecii
sa dezvolte-atitea specii
rozele is liliecii ?
Nu.
In floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un inger din Eden,
care-aduce-n valea mortii
o inalta marturire
in culoare,
in proportii,
in mireasma
si-n desen.
Omule cu mintea plina,
du-te-o clipa in gradina,
treci prin vaile-inflorite
si te uita la sulfina,
la bujori, la margarite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din carare,
la naframa de matase
ce ne-o darue ciclama !
Lasa-te sa te desfete
ochii-adinci de violete,
clopoteii cu trei cupe
si narcisele trompete !
Si ia seama !
Daca inima-ti ramine
ca un bulgar, ca o piatra,
ca un bolovan in vatra …
leapad-o !
zdrobeste-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilau cu dalta !…
Si apleaca-te in ruga
sa ceri alta !

Dar de simti o-nseninare,
un suris si o blindete,
care vine
sa te-aline
de povara,
de tristete,
tu apleaca-te si spune:
„Surioara,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?”
„Pentru cine ?…
Pentru om !
Pentru voi Fauritorul
si-a ascuns in floare dorul,
in petalele de aur
de fior si de lumina,
ca in opera divina
sa cunoasteti
AUTORUL … „

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)
Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:
– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –
Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola ^!

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şco

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,larii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola!

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind

Şi într-o zi toţi aceştia la păşune scoşi fiind

S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era

Şi de sunt toţi ca să vază, începu a-i număra.

Ieşind dar la număr tocma, pe unul încălecă,

Luă pe toţi după urmă şi la casa lui plecă.

Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra,

Şi văzu că înaintea-i numai opt măgari era;

Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut,

Şi văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut,

Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut,

Când a privit el cu ochii aiurea şi n-a văzut;

Descălecă şi se duse în groapă a se uita,

Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta ?

Se-ntoarse ş-începe iarăşi măgarii a-şi număra,

Şi văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera;

Iar încălecă pe unul, şi până-ntr-un loc mergând,

Să-i mai numere o dată iarăşi îi veni în gând.

Şi văzând că şi acuma iar la număr opt era

(Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra)

Stând: – Ciudat lucru ! el zise – or ochii mei sunt stricaţi,

Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecaţi !

Şi descălecând îi puse câte unu-unu-n rând

Şi pe fiecare mâna puind el şi numărând,

Ieşiră măgarii tocma noauă, după cum au fost,

Ş-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost.

Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra

După ce puţin mai merse, stătu iar a-i număra,

Şi măgarul de supt dânsul nenumărând iar aşa,

Tot opt ca şi pân-acuma, ceilalţi la număr ieşea.

Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: – Nu te supăra,

Fă bine şi te opreşte măgarii a-mi număra !

Ca să văz şi tu ca mine tot aşa lipsă îi scoţi,

Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toţi.

Începu omul acela măgarii a-i număra,

Arătând întâi cu mâna de supt el care era.

Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el):

– Dar ce ! mă pui şi pe mine în rând, omule mişel ?

Şi necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus

Şi aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus