Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.

1981-1983

Cumpara un ziar si taie-ti mâna dreapta
când vor intra cu buldozerul în cronica lui Neculce,
sau asteapta asteapta asteapta
să-ti creasca în brate o piine mai dulce.
Autobuzele parca au bube

parca au riie
ziua visez hulube
parca au jeragai
seara tamiie
dimineata malai.

In cantine lingurile imita scincetul de tramvai,
duhul bromurii sfinte pluteste peste cesi.
Sub tevile de canalizare risul fetelor
zguduie soldatii de caramida.
Onanistii lasa luna gravida
mingiind pulpa trompetelor.
Ia si tu o supa până la prima statie,
atât de limpede ca se vede prin ea starea de gratie
si bunastarea.
Vino moarte si presara pe noi sarea.

Pe vremea când eram şi eu în şcoalǎ,
Şi-am fost, nu mint, am diploma în mânǎ,
Îmi amintesc aveam aşa o boalǎ
Pe profesoara de limba românǎ ;

Fiind timid şi foarte ruşinos,
Indiferent ce ea mǎ întreba,
Pe loc îmi da un trei, strigând “stai jos !”
Uitam de tot, chiar şi cum mǎ chema….

Norocul mi-era la extemporale,
Şi ele-ntotdeauna m-au salvat,
Cǎ se mira cum dupǎ manuale
Sunt chiar atât de bun la copiat (!?)….

Da’ rea, ea nu era ca profesoarǎ,
La lecţie atent foarte eram,
Aproape c-o ştiam pe dinafarǎ
Cǎ din priviri mereu o dezbrǎcam,

Pânǎ-ntr-o zi, când nene, sictiritǎ
Pe tata l-a chemat la vorbitor :
Io neavând o bunǎ conduitǎ,
Iar la-nvǎţat eram rǎuvoitor,

Cǎ-l vǎd şi-acum pe tata, iartǎ-l Doamne
Ieşind din cancelarie la mine !
Cam asudat, însǎ în bune toane,
Ştiind ce grea-i româna foarte bine :

-Bǎi Valericǎ, ai o profesoarǎǎǎ….
Am dezbrǎcat-o din priviri, sǎ ştii !
-Pǎi mie-mi zici tǎticule, cǎ doarǎ
O studiez în fiecare zi ?!

Coboara-n lut parintii, rand pe rand,
in timp ce-n noi mai cresc gradinile.
Ei vor sa fie radacinile,
prin cari ne prelungim pe sub pamant.

Se-ntind domol parintii pe subt pietre,
in timp ce in lumini mai adastam,
in timp ce fericiri ne-mprumutam
si suferinti si apa vie pe la vetre.

• Către martirii români din 1848-1849
• Cele două căpăţâni goale
• Deşteaptă-te, române!
• Eremitul din Carpaţi
• Mintea
• O privire peste lume
• Omul frumos
• Simpatie la Viena
• Un rămas bun de la Braşov

Distance is the cog wheel
on the haunted axle of my hearing,
grinding fine the deadened mind
of that unborn god
waiting to be caught
by the earth’s blue speed,
and carrying in a handled urn
the plucked heart – ours,
it’s beating, it’s heard, it’s beating, it’s heard,
a sphere in wild growth –
the roads are wet with tears,
memory frail and elastic,
a sling for stones, a gondola
drowned in childlike Venices,
a tooth yanked from the cells with a string –
down the empty socket of Vesuvius. And you exist.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

N-am râvnit decât sã fiu vier,
Podgoriei bãtute-n teascuri lactee.
Pãzit de tãcutii dulãi din lunã,
Sã aleg vinul câmpului din aromele serii.

Într-un ceas rãu, aracii stelelor
S-au preschimbat în azur fãrã-nteles.
Pãmânt neînceput de toamnã,
Ochii aprinsi pentru descântec mi-ai cules.

De-atunci noaptea lupt cu zmeul cântecului,
Sã-l tintesc în fruntea visului
Pe tãrâmul celãlalt,
Ziua iau de mânã sufletul florilor moarte
si-aud în cerul casei natale
Scuturarea acelor de brad
Lângã un leagãn strãveziu si mic
Dintre brume de paing.

Frumoase-s câmpiile vieţii,
frumoasă primăvara de aur;
ci eu se cuvine să plec înainte
de-a-ntomna în pădure.

Se cuvine să plec înainte
de-a vedea miezul zilei,
când nu s-au copt încă perii vărateci
şi grâul nu sună.

Frumoase-s câmpiile vieţii.
Întorc capul să mai văd încă o dată
ceea ce ani în şir am privit;
ceea ce şiruri lungi de ani n-am să mai văd.