Grădina este plină de taina fericirii
Şi nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;
E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii
Fior nedesluşit.

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,
Garoafa râde-n soare cu roşul ei mănunchi,
Iar viţa se ridică pe măr, amorezată
De verdele său trunchi.

Rochiţele, în braţe subţiri, dar încordate,
Strâng vişinul, şi cracă cu cracă-l cuceresc,
Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate,
Roşesc şi se iubesc.

Din totul se înalţă un cântec către soare
De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări,
O falnică poemă de strofe arzătoare,
De tainice oftări.

Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte
Simţirea ei suavă cu cântecul din noi,
Şi cerul din adâncu-i de aur ne priveşte
Zâmbindu-ne prin foi.

Zdrobită geme inima-n mine;
În flăcări, chinuri arz ne-ncetat;
Viaţa-mi toată o am în tine,
Dar tu de mine te-ai depărtat.

Eşti tu o fee? Eşti zeitate?
Sau, ca iubirea, vii a-ncălzi
Un suflet rece ce nu mai bate,
În noaptea urii din zi cu zi?

De eşti aproape, pieptu-mi palpită;
De eşti de faţă, eu ma uimesc;
La glasu-ţi mintea îmi e răpită;
Dar mi-eşti străină, şi mă-ngrozesc…

Deştept, în somnu-mi chipu-ţi e-n mine;
Mă uit la lume, şi, ca străin,
Reviu în sine-mi, trăiesc în tine,
Le las pe toate, de tine plin.

Fiinţa-mi toată ţie-ţi urmează,
Căci eu sunt umbră corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu eşti suflet corpului meu.

O hienă şi o vulpe,
Ce-au plecat la pescuit,
S-au trezit cu-atâta peşte,
Că nu l-au putut mânca
Pe tot.
Nici crud, nici prăjit.

Burta plină nu vorbeşte,
Prea umflată e de peşte.
Burta goală,
Te cam scoală…
De-aia, vulpea socoti
Că, în loc de a dormi,
E mai bine să păzească,
Nu prea mult,
Dar nici puţin,
Ce-a rămas de la festin.

Dacă se arată-un hoţ
Ce mai are doar un boţ
Colo,-n sac, de mămăligă?
Şi-o mai vrea şi-un peştişor,
Chiar din traista ta,
Să frigă?
Este bine, am mai zis,
Să adormi c-un ochi deschis.

Vulpea aşa şi făcu,
Ba îşi luă la cap şi-o armă,
Un fier roşu, din grătar…
Să te ţii când vine hoţul,
Care-o fi,
S-o prade iar.

– Adormişi, cumătră vulpe?
Întrebă…hiena, cine?
Adormişi? Că mă cam fură
Somnul ăsta şi pe mine…
Dar mai am o trebuliţă
De făcut.
De-ai aţipit,
Nu te mai trezi, cumătră…

Jap,
Cu fierul înroşit,
Vulpea, după hoaţa care,
De-atunci, are pe spinare
Numai dungi.

Dac-o ajungi
Din urmă, te rog să-i zici,
Că de lăcomia ei
Au aflat şi mari
Şi mici…

(după o poveste populară africană)

iese afară cu pasul sfios,
molatec şi mic, neînvăţat cu asfaltul,
pluteşte o clipă-ntr-un salt mlădios
peste un fir de aţă
încâlcit de vreun altul,
cade apoi într-un mod graţios
pe tus-patru labuţe şi,
privind spre înaltul, imensul cer neguros
zice pisoiul:
“Ca mine nu-i altul!
şi mai spun fraţii că eu sunt fricos,
chiar de mâine iau lumea în piept!
pe de-a latul …”
după care,
ocolind un gândac ce mustăcea dubios,
adoarme
ghem plăpând de cald abanos,
cu codiţa măturând alene asfaltul …

Pe dealul negru şi sălbatic
Ca pe-un grumaz voinic de fiară,
Privind apusul singuratic
Noi amândoi am stat asară.

De arcul fin al mâinii tale
Îmbrăţişaţi am stat sub pom,
Că de departe de pe vale
Păream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetăţuie
Cu fumul alb în nouri suri,
Vedeam un negru tren cum suie
Ca o omidă prin păduri.

Am aşteptat tăcuţi pe creastă,
Tremurători ca două ramuri,
Şi, proiectat pe zarea vastă,
Voalul tău, ca nişte flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,
Părea, mişcat de boarea sării,
Ca nişte aripi ridicate
La marginile zării.

(“Floarea pământului”, 1920)

Pe drumuri delirînd,
Pe vreme de toamnă
Mă urmăreşte-un gînd
Ce mă îndeamnă :
– Dispari mai curînd !

La casa iubitei de-ajung,
Eu zgudui fereastra nervos,
Şi-o chem ca să vadă cum plouă
Frunzişul, în tîrgul ploios.

Dar, iată, şi-un mort evreiesc…
Şi plouă, e moină, noroi –
În murmure stranii semite
M-adaug şi eu în convoi.

Şi nimeni nu ştie ce-i asta –
M-afund într-o crîşmă să scriu,
Sau rîd şi pornesc înspre casă,
Şi-acolo mă-nchid ca-n sicriu.

Şi mereu delirînd,
Pe vreme de toamnă,
M-adoarme un gînd
Ce mă îndeamnă :
– Dispari mai curînd !…

Nu pot să zbor cu voi pe-o rază…
Mi-e frică luna să nu cază,
Să ne turtească împreună,
Că-n Iadul cel de grozăvie
Am merge în tovărăşie,
Ş-atuncea: Noapte bună!

Dar dintr-a mea junie dusă
În întristarea mea nespusă
Mai am pe neaşteptate
Ca să-mpletesc încă ghirlante
Pe fruntea sfintelor amante
Un şir de foi uscate!

Voi preferaţi în lăcrămioare
Ca într-o baie răcoritoare
Să v-afundaţi până la gât,
Ş-astfel din apa lor căldicică
Să daţi afară o cărticică
Bună de leacuri şi de urât.

Ei! Zău!… Voi poate c-aveţi dreptate
Şi puteţi plânge, în libertate,
Dureri pe care nu le-aţi simţit!
Le puteţi pune şi pe hârtie…
Lumii ce-i pasă?… Ce-mi pasă mie?…
Nu vă voi spune ce-am suferit!
Marturi zadarnici nu vă voi face
A suferinţii care-n piept zace,
Adevărata durere tace!
Şi-ascunde faţa şi plânge-n umbră,
O ştie numai noaptea cea sumbră,
Care-o-nveleşte ca-ntr-o manta!
Încât de visuri, vă cer iertare,
Nu pot să umblu pe nori călare
Când pot la dânşii a mă uita!
Ca să bat câmpii, cum fac nebunii,
Nu se mai poate ca să mă-nvăţ…
Alţii să umble călări pe băţ…
Genul meu este al Raţiunii!

Rima din urmă mi-aduce-aminte
C-am pus pe iune de trei silabe;
De la păşune venind pe labe
Un critic, însă, mă cam dezminte;
Urmeze-şi treaba, că-i fac hatârul…
De-o vrea păşunea să-şi prelungească,
Nimenea n-are ca să-l oprească,
Şi cal de astăzi va fi catârul!
Aici desigur că este vreme
A-mi lua seama şi a mă teme
C-am început-o cu foi uscate
Şi le pui toate amestecate;
N-am spus nimica despre delire,
Şi n-am în versuri nici o simţire,
Ba chiar şi şchioape, când isprăvesc,
Cu foarte multe mă pomenesc.

Nu e-ndoială, până la ceruri
Nici de-astă dată nu m-am urcat
N-am pus enigme de dezlegat!
În poezie nu am misteruri…
Tot ce-am scris este raţionat!
Proză rimată, curată proză,
Că-n cer aş face stranie poză!
Calea de mijloc iar n-am ţinut
Dacă-n văzduhuri nu m-am pierdut,
Ş-ar fi fost bine, barem pe-o stea
Ca să-mi iau zborul până la ea.
Ş-ajuns acolo, să bat în cer
Un cui de aur sau chiar de fier,
Ca să-mi leg sacul şi să mă leagăn;
Închis într-însul ca într-un leagăn,
Să văd pământul stând la picioare
Şi dând târcoale pe lângă soare,
Iar între soare şi-ntre pământ
Să stau să cânt!

Vânturi turbate găseam destule,
Câte şi-n lume fiinţe nule!
Raze de stele lesne găseam
Puteam prea bine să iau un dram!
Praful de aur, oricum, nu strică,
În cantitate mare sau mică!
Destul s-ajungă să poleiască,
Că treci chiar marfă dobitocească;
Găseam, în fine, un dram sau două
Din aurora cu buzi de rouă,
Şi chiar acele comete antici
Care se plimbă cu cozi gigantici
Puteau prea bine ca să-mi dea mie
Dintr-a lor coadă portocalie
Măcar un petic, să-mi înfăşor
Gândul meu vecinic rătăcitor!

. . . . . . . . . . . . . . . .

(Fragment)

Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi să fie asa. “Ba da”.
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnata
Chiar de muze.
Poetii să se inspire si ele să puna degetul.
Tu să intinzi aripa peste versurile mele
“N-am intins-o?”
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai până lângă mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Mă gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e când zbori, zburam spre tine.
“Oricum, eu receptam fluidul.”
Si eu mă ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decât pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cântarim
Mai mult decât la poli?

In orice caz, când sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si – un pol – ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie…
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Când se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate.

De ziua mea, aş vrea să se reverse
Din cer apoteoze de rubine ;
Să curgă flori, parfumuri, cavatine
Şi dans de focuri albe şi diverse.

În casa mea, cu statui bizantine,
Să vie trubaduri de şcoli adverse,
Femei cu ochii plini de lumi perverse
Şi critici cu condeie sanguine.

De ziua mea, să ardă-n trei altare
Tămâie, bronz şi aur lucitor
Şi vin, să cânte-n cupe şi pahare …

Şi-apoi, răpit de-un vers nemuritor,
Aş mai dori ca-n ziua asta mare
Să nu-mi sosească nici un creditor !

(“Strofe ştrengare “, 1930)