Foaie de-un pelin
Si de rozmarin
Un voinic strain
Singurel pe drum

Intra noaptea-n sat
De caine latrat
De lume-njurat
Doarme langa gard
Noaptea nemancat
De caine latrat

Vai, voinic strain
Ca mar dulce-n drum
Cine pe drum trece
Nu mi-l ocoleste
Trece dusmanul
Si da cu parul
Si-mi rupe pe mar
Seaca sufletul

Tulpioara-i plange
Cu lacrami de sange
Crengile ca-i zice:
“Taica nu mai plange
Ca nu-i vina mea
Nu e nici a ta
Ca n-am rasarit
La loc potrivit
De drumuri ferit

Taci ca de-oi trai
Io te-oi ingradi
Cu gard de nuiele
De cuvinte grele”

Foaie de-un mar dulce
M-as duce, m-as duce
Dar mi-e calea-n cruce
Si nu stiu ma duce
La cel paltin nalt
Nalt si blestemat
Drumul sa-mi opreasca
Moartea sa-mi umbreasca

Foaie de-un mar mic
La umbra de nuc
Doarme un voinic
Murgu-i priponit
Lantus de argint
Murgu’ strafiga
Voinic destepta

“Bea murgule, bea
Furul te-a fura
Lantul te-ar rodea
Lupii te-ar manca
Tu cand strafigasi
De ma desteptasi
Frumos vis visam
Cum ma logodeam
C-o fata de crai
Pe-o gura de rai”

“Stapane, stapane,
Nu ma blestema
Nu stii ca-i asa
Furul m-o fura
Lantul m-o rodea
Lupii m-or manca
Tu ai ramanea

Singurel pe vale
Cu saua-n spinare”

Tin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regreatabila confuzie.

Au trecut peste mine
Masini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Sitot felul de picioare.

Am simtit soarele pana la
Si luna
Pe la miezul noptii.

Norii ma apasa cu umbra lor,
De evenimente grele
Si importante
Am facut bataturi.

Si cu toate ca-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Cateodata ma pomenesc urland:

Circulati numai pe partea carosabila
A sufletului meu,
Barbarilor!

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.

Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară…
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.

Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Îi bate şi-i alungă către munţi…
El îi priveşte-ntunecat la faţă –
Noi începuturi triste de viaţă.

Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite – ierni şi veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Unul a venit odată ş-îndrăznind ca un vecin

A cerut să-i dea măgarul pentru un ceas Nastratin;

Dar nu-l am acasă astăzi: altu-i l-am împrumutat.

Măgarul din grajd dodată a răcnit într-acel ceas.

– Spui că nu-i – zise vecinul – şi na, iaca al său glas !

Iar Nastratin îi răspunse: – Ce, tu nu crezi ce-ţi spun eu ?

Mai mult crezi tu pe măgarul decât chiar cuvântul meu ?

Care-i amorul meu în astă lume:
Este-al bravurei coiful de aramă,
Sau al mărirei aspru rece nume?

Sau este claustrul cernit, ce cheamă
Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,
Cu clopotu-i vestind a morţii dramă?

Sau este chipul blând unei iubite,
Ce, dulce, pură, sântă şi frumoasă,
Să-mi facă zile albe, – ore-aurite?

O văd adesa steauă radioasă
‘N-oglinda sufletului meu ­ o zeie ­
Ş-a ei privire-asupra mea se lasă:

De înger suflet, chipul de femeie;
În visul vieţii ei ea sfânt surâde
Şi mă-namor de-oricare-a ei idee,

Când lumea-amar de visu-acesta râde:
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Şi chipul care inima-ţi l-închide

Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e îngerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpă minune?

Ea n-a fost niciodată… doar în tine
De-a fost vrodată ea, de mult e moartă,
Astfel de chip o dată-n lume vine.

Dar de nu e, mângâie-ţi a ta soartă ­
Crede: că ea dodată cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă,

Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,
Ea a murit şi-a ei fiinţă bună
E colb în lume, umbră în gândire!

De-aceea-n înstelate nopţi cu lună,
Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul
Şi un mormânt ţi-alege, ţi-ncunună,

Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul
Al vorbelor iubirei tu îl varsă
Pe-acel mormânt ce-l înverzeşte pirul

Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sîngelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgîna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Sîntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Moş-Crăciun, la urcuş,
S-a pornit cu sacu-n spate.
Drumu-i rău, şi-i lunecus,
Şi moşneagul nu mai poate.

Lung se uită indărăt,
Scuturându-şi barba rară
De omăt,
Şi oftează sub povară:

– Greu tatucă, greu de tine!
Iaca, stau şi mă socot
Dacă nu cumva-i mai bine
Să mă mut mai cătră vară,
Că-s bătran şi nu mai pot!…

O boabǎ de Tǎmâioasǎ
Şi un bob de Otonel,
Ea şi mândrǎ şi voioasǎ,
El Muscat, aşa niţel,

Jos la cramǎ se-ntâlnirǎ
Lângǎ teascul nesǎtul,
Cicǎtelea auzirǎ
Cǎ nu ar fi must destul :

“Dacǎ anu-i secetos”,
Zise badea Otonel,
“Mustul iese şi el gros,
Deasemeni puţintel”

Da’ şi lelea Tǎmâioasǎ :
“De e ploaie multǎ-n varǎ,
Iese lungǎ şi-aia Grasǎ
De Cotnari, ca apa chioarǎ !”

“Asta nu cred cǎ se poate !”
Supǎrat nea’ Zingfandel,
“Viile sunt pline toate,
Sǎ n-avem noi tulburel ?!”

Sare friptǎ : Ce e oare ?!
Şi pastrama pe grǎtar,
“Iatǎ vine-n graba mare
De la vie, un plin car !”

Mai cu foc scripca bǎtrânǎ
Se aude peste vii,
Tot prinzând cu a ei mânǎ
Roatǎ-n horǎ flori de ii,

Mustul e pe sǎturate,
Sǎ mai tragem înc-o turǎ….
Mǎ opresc aicea frate
Cǎ îmi vine apǎ-n gurǎ !

Of !