Pe drumuri delirînd,
Pe vreme de toamnă
Mă urmăreşte-un gînd
Ce mă îndeamnă :
– Dispari mai curînd !

La casa iubitei de-ajung,
Eu zgudui fereastra nervos,
Şi-o chem ca să vadă cum plouă
Frunzişul, în tîrgul ploios.

Dar, iată, şi-un mort evreiesc…
Şi plouă, e moină, noroi –
În murmure stranii semite
M-adaug şi eu în convoi.

Şi nimeni nu ştie ce-i asta –
M-afund într-o crîşmă să scriu,
Sau rîd şi pornesc înspre casă,
Şi-acolo mă-nchid ca-n sicriu.

Şi mereu delirînd,
Pe vreme de toamnă,
M-adoarme un gînd
Ce mă îndeamnă :
– Dispari mai curînd !…

Nu pot să zbor cu voi pe-o rază…
Mi-e frică luna să nu cază,
Să ne turtească împreună,
Că-n Iadul cel de grozăvie
Am merge în tovărăşie,
Ş-atuncea: Noapte bună!

Dar dintr-a mea junie dusă
În întristarea mea nespusă
Mai am pe neaşteptate
Ca să-mpletesc încă ghirlante
Pe fruntea sfintelor amante
Un şir de foi uscate!

Voi preferaţi în lăcrămioare
Ca într-o baie răcoritoare
Să v-afundaţi până la gât,
Ş-astfel din apa lor căldicică
Să daţi afară o cărticică
Bună de leacuri şi de urât.

Ei! Zău!… Voi poate c-aveţi dreptate
Şi puteţi plânge, în libertate,
Dureri pe care nu le-aţi simţit!
Le puteţi pune şi pe hârtie…
Lumii ce-i pasă?… Ce-mi pasă mie?…
Nu vă voi spune ce-am suferit!
Marturi zadarnici nu vă voi face
A suferinţii care-n piept zace,
Adevărata durere tace!
Şi-ascunde faţa şi plânge-n umbră,
O ştie numai noaptea cea sumbră,
Care-o-nveleşte ca-ntr-o manta!
Încât de visuri, vă cer iertare,
Nu pot să umblu pe nori călare
Când pot la dânşii a mă uita!
Ca să bat câmpii, cum fac nebunii,
Nu se mai poate ca să mă-nvăţ…
Alţii să umble călări pe băţ…
Genul meu este al Raţiunii!

Rima din urmă mi-aduce-aminte
C-am pus pe iune de trei silabe;
De la păşune venind pe labe
Un critic, însă, mă cam dezminte;
Urmeze-şi treaba, că-i fac hatârul…
De-o vrea păşunea să-şi prelungească,
Nimenea n-are ca să-l oprească,
Şi cal de astăzi va fi catârul!
Aici desigur că este vreme
A-mi lua seama şi a mă teme
C-am început-o cu foi uscate
Şi le pui toate amestecate;
N-am spus nimica despre delire,
Şi n-am în versuri nici o simţire,
Ba chiar şi şchioape, când isprăvesc,
Cu foarte multe mă pomenesc.

Nu e-ndoială, până la ceruri
Nici de-astă dată nu m-am urcat
N-am pus enigme de dezlegat!
În poezie nu am misteruri…
Tot ce-am scris este raţionat!
Proză rimată, curată proză,
Că-n cer aş face stranie poză!
Calea de mijloc iar n-am ţinut
Dacă-n văzduhuri nu m-am pierdut,
Ş-ar fi fost bine, barem pe-o stea
Ca să-mi iau zborul până la ea.
Ş-ajuns acolo, să bat în cer
Un cui de aur sau chiar de fier,
Ca să-mi leg sacul şi să mă leagăn;
Închis într-însul ca într-un leagăn,
Să văd pământul stând la picioare
Şi dând târcoale pe lângă soare,
Iar între soare şi-ntre pământ
Să stau să cânt!

Vânturi turbate găseam destule,
Câte şi-n lume fiinţe nule!
Raze de stele lesne găseam
Puteam prea bine să iau un dram!
Praful de aur, oricum, nu strică,
În cantitate mare sau mică!
Destul s-ajungă să poleiască,
Că treci chiar marfă dobitocească;
Găseam, în fine, un dram sau două
Din aurora cu buzi de rouă,
Şi chiar acele comete antici
Care se plimbă cu cozi gigantici
Puteau prea bine ca să-mi dea mie
Dintr-a lor coadă portocalie
Măcar un petic, să-mi înfăşor
Gândul meu vecinic rătăcitor!

. . . . . . . . . . . . . . . .

(Fragment)

Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi să fie asa. “Ba da”.
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnata
Chiar de muze.
Poetii să se inspire si ele să puna degetul.
Tu să intinzi aripa peste versurile mele
“N-am intins-o?”
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai până lângă mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Mă gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e când zbori, zburam spre tine.
“Oricum, eu receptam fluidul.”
Si eu mă ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decât pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cântarim
Mai mult decât la poli?

In orice caz, când sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si – un pol – ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie…
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Când se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate.

De ziua mea, aş vrea să se reverse
Din cer apoteoze de rubine ;
Să curgă flori, parfumuri, cavatine
Şi dans de focuri albe şi diverse.

În casa mea, cu statui bizantine,
Să vie trubaduri de şcoli adverse,
Femei cu ochii plini de lumi perverse
Şi critici cu condeie sanguine.

De ziua mea, să ardă-n trei altare
Tămâie, bronz şi aur lucitor
Şi vin, să cânte-n cupe şi pahare …

Şi-apoi, răpit de-un vers nemuritor,
Aş mai dori ca-n ziua asta mare
Să nu-mi sosească nici un creditor !

(“Strofe ştrengare “, 1930)

• 15 mai 1848 – Alecsandri
• Adio
• Adio Moldovei
• Andrii-Popa
• Baba Cloanţa
• Bradul
• Cântec ostăşesc
• Cinel-cinel
• Cuza Vodă – Alecsandri
• Dan, căpitan de plai – Alecsandri
• Deşteptarea României
• Dimineaţa – Alecsandri
• Doina
• Dorul româncei
• Fântâna – Alecsandri
• Fluierul – Alecsandri
• Gerul
• Gondoleta
• Groza
• Hora
• Hora de la Plevna – Alecsandri
• Hora Unirii
• Hora Unirii – Alecsandri
• Imn lui Ştefan cel Mare – Alecsandri
• Înşiră te, mărgărite
• La gura sobei – Alecsandri
• Lăcrimioare
• Legenda ciocârliei – Alecsandri
• Legenda lăcrimioarei – Alecsandri
• Legenda rândunicăi – Alecsandri
• Malul Siretului – Alecsandri
• Miezul iernii
• Muntele de foc
• Noaptea – Alecsandri
• Oda ostaşilor români – Alecsandri
• Pe mare
• Pe un album
• Peneş Curcanul – Alecsandri
• Ploaie de primăvară – Alecsandri
• Romanţa de toamnă – Alecsandri
• Sania – Alecsandri
• Sentinela română
• Sergentul – Alecsandri
• Sfarsit de toamna – Alecsandri
• Soarele, vântul şi gerul – Alecsandri
• Ştefan şi Dunărea – Alecsandri
• Ştefan Vodă şi codru – Alecsandri
• Stelele
• Steluţa
• Strunga
• Ţara – Alecsandri
• Viscolul – Alecsandri

Am poposit pe o frunză. Şi o picătură de rouă mi se aşeză pe un gând. De fapt, singurul meu gând disponibil în momentul respectiv. Gândul a încercat să se încline, dar picătura nu renunţa sub nici o formă şi se ţinea bine de marginea gândului meu. Am făcut tot posibilul să scap de picătura de rouă. Am încercat să schimb gândul, să îl îndepărtez, dar picătura venea şi ea după gând. Se ţinea strâns de el. Gândul a vrut să se ascundă sub frunza pe care stăteam eu. Picătura după el. Un du-te-vino a început între picătura de rouă şi gândul meu. Am făcut tot posibilul să nu ma mai gândesc ca sa dispară picătura de rouă. Ea, nu şi nu. Tot pe gândul meu era. Şi nu numai gândul meu, dar şi eu o simţeam rece şi era atât de sclipitoare, încât devenea la un moment dat chiar enervantă. Eu vroiam sa mă odihnesc şi să-mi răcoresc gândurile – gândul în cazul de faţă, dar nici chiar aşa! Ce picătură de rouă obraznică!! Ştiam că, până la urmă, dacă e soare, se evaporă. Dar ţi-ai găsit! Picătura aceasta chiar nu dispărea. M-a stresat la culme. Am început să o suflu uşurel de pe gândul meu. Nimic. Nimic. Nimic. Mi-am luat avânt şi am ajuns pe o petală. Cu gând cu tot. Şi cu picătura de rouă. Nu ştiam ce să mai fac, nu mai îmi venea nici o idee în minte din cauza picăturii de rouă. O văzuseră de la distanţă şi se ţineau deoparte, neîndrăznind să se apropie.
În cele din urmă, a venit să îmi ţină companie o albină. Bâzâia ea de zor şi de la bâzâiala ei, vibra picătura mea de rouă. A mea, da, că deja o consideram ca făcând parte integrantă din gândul meu, implicit şi din persoana mea. Până la urmă, m-am simţit ciudat. Îmi lipsea ceva… M-am uitat la gândul meu şi era liber!!! Nu-mi venea să cred! Nu mai era picătura de rouă pe el. Scăpase!! Era un gând liber. Probabil albina mi-a preluat cu succes picătura mea de rouă. Când m-am uitat mai bine către ea – fiindcă nu îşi luase încă zborul… picătura de rouă se mutase pe gândul ei!!! Incredibil! Se pare că era o picătură de rouă mare amatoare de gânduri. Şi culmea! Acum picătura de rouă stătea lipită în miere!! De fapt, care albină se poate gândi şi la altceva decât la miere? Ce ghinion pe picătura de rouă… Cu o scuturare bruscă a petalei pe care eu stăteam atât de comod, – mai-mai să mă dea jos-, albina şi-a luat zborul. Cu picătura mea de rouă cu tot. Şi dusă a fost!

Prin nămeţii troienind
Dalb colind
La ferestre lerui-ler

Sus când steaua se arată
Argintată
Îngerii colindă-n cer!

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Asa te vede duhul meu, Stapana:
Te duce Ana, Maica-ta de mana.
Cum urci cu pasi marunti pe sfanta scara,
In ochi porti cerul noptilor de vara
Si parul tau e caer de lumina.
Smerit in ruga, trupul mic se-nclina
Si fata de copil asteapta harul.
Ca sa-ti picteze slava, iconarul
Topit-a-n flacari vechea lui comoara,
A prefacut-o-n pulbere usoara
Si pata de argint a hainei tale,
A incrustat-o-n raze ca in zale.
In juru-ti focul curge, ca o apa.
Cu fragezimi de mugur care crapa,
Manuta poarta lujerul de floare,
Iar Sfantul Duh, in falfairi usoare,
Cu vraja curatiei si a milei,
S-a asezat pe umarul copilei.
Din norii albi si moi ai inaltimii,
Cuminti, Iti ies in cale Heruvimii.
In cuviinta mare, iconarul
Cu fir de-arnici a-ncondeiat chenarul,
Iar sus de tot, pe cea din urma treapta,
Potirul sfant al jertfelor Te-asteapta.