XXXI

Mama zice din Scriptură:
Dacă doi prieteni ai,
Vrând să dai a ta avere
Unuia, cărui s-o dai?
Unul tace, altul cere;
Cest din urmă-i prefăcut
Dă-o dar cui n-a cerut!

Eu explic cuvântul mamei:
Mamă, eu te-am priceput!
Tu-mi eşti dragă, tu şi-o fată!
Tu-mi tot ceri să te sărut,
Ea nu-mi cere niciodată.
Şi, după scriptura ta,
Ghici, pe cine-aş săruta?

XXXIV

Era în noaptea Învierii,
Îngenuncheatului popor
I se cânta legenda sfântă
A marelui Mântuitor.

Nepăsător eu stam de-alături
Privind modernii cărturari
O copiliţă-ngenuncheată
Mă tot privea cu ochii mari.

Văzând că singur în picioare
Aşa nepăsător rămân,
Mi-a zis naiv şi cu mustrare:
Da ce? matale eşti păgân?

A fost un fulger mititica
Şi în genunchi eu am căzut
Ca un fricos în faţa morţii;
Şi-n clipa asta am crezut!

XXXVII

Când vii, la pălărie port
Şi eu o floare;
Când îmi zâmbeşti, în pieptu-mi mort
Răsare soare;
Neliniştit când te aştept,
Ah, cum mă doare;
Şi când nu vii, simţesc în piept
Că viaţa-mi moare!

XLII

Pe Bistriţa, cântând
O tânără fecioară,
În vânt având vestmântul
Şi-n păr vuindu-i vântul,
Cu pluta ei uşoară
Trecea-n amurgul zilei
Pe Bistriţa cântând.

Închise între stânci,
Sălbaticele ape
Gemeau ca-n agonie,
Albastre de mânie,
Izbindu-se să scape
Cu vuiet şi cu vaiet
Închise între stânci.

La cârma plutei sta
Copila zâmbitoare:
Mireasă-i astă fată
Cu moartea cununată,
Şi-n stingerea de soare
Părea un chip din basmuri
La cârma plutei sta!

Privind în urma ei,
Vedeam cum dânsa trece
Râzând pe lângă stâncă
De nu venea adâncă
Din ceruri noaptea rece,
Şi-acum aş fi acolo
Privind în urma ei!

XLIV

Tu, ulciorule de lut,
Am avut aceeaşi soarte
Amândoi dintru-nceput
Eu din tine m-am născut
Şi de-a pururi după moarte

Iar vom fi acelaşi lut!
Astăzi plâng şi te sărut,
Că-mi eşti singurul meu bine
Şi eşti lut şi tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
Dar o soartă-ntâmplătoare
Te-a făcut ulcior pe tine:
Om pe mine m-a făcut;
Ah, întors era mai bine!

XLV

Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Şi geme, şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare,
Şi vine, şi creşte
Mai uite, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc,
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul,
Râzând, îl sugrumă
Şi-i rupe vestmântul,
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheaţă
Şi regele codru,
Din ultima viaţă,
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme,
Şi cade pe spate,
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamnă târziu!

Să vinzi piei de closca la gura Labirintului
intocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pietii de pasari din Buenos Aires
si să te iei în serios
de parca-ai fi dereticat cotete cu vulturi
de parca-ai fifacut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie intretinuta o anumita confuzie
ca legatura dintre hotul de buzunare si canguri,
altfel bietului reporter i se apleaca de-atita realitate
iar criticul literar acuza în sfirsit marea
ca-i prea manierista…
Astfel indraznesc eu să numesc viata:
acea cazna fertila a obiectelor
de-a deveni altceva decit sint

(1989)

Târziu se face ziuă, curând se face seară
În odăiţa scundă din strada solitară.
Hârţoage prin unghere şi patul la perete,
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăştiete,
Şi-n negură eternă, o lampă mititică
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică…
Ci totuşi nopţi de-a rândul, ea arde cu credinţă,
Şi zarea ei hrăneşte o dulce suferinţă
În ceasurile triste de grea singurătate,
Când numai vântul plânge pe uliţi depărtate…

Atunci ea luminează pe-un tânăr stând la masă
Cum scrie şi citeşte sau câteodată-şi lasă
Încet pe mână capul… Şi cine ştie unde,
În care lumi şi vremuri gândirea lui pătrunde,
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează
Şi-i încunună fruntea cu firava ei rază…
Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,
Îşi pâlpâie-n feştilă lumina care piere
Şi umbre cresc şi joacă pe ziduri şi podele…
Tresare visătorul atunci privind la ele,
Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,
Ca-n aşternut să-şi toarcă pe întuneric visul…

A doua zi se scoală, se-mbracă şi se duce,
Dar parcă nu prea ştie cam încotro s-apuce,
Şi-nfrigurat se-ntoarce în fiecare seară
În odăiţa scundă din strada solitară…
… Voi mă-ntrebaţi acuma, fireşte: cine-i oare
Acest copil sălbatic, cu fruntea visătoare,
Adus de mine-n versuri cu artă-aşa subtilă,
Că, zugrăvindu-l, însumi i-am suspinat de milă?…

“O, l-am ghicit!” va spune drăguţa domnişoară,
Oftând şi ea la rându-i, căci nu-i întâia oară
Când îi răsare-n minte duioasa cunoştinţă,
Cu părăsita casă şi viaţa-n suferinţă,
Această arătare din vechile poeme,
Ce nu cunoaşte ţară şi nu cunoaşte vreme,
Acest erou romantic visat şi zi, şi noapte
De brudnicele fete cu minţile necoapte…

“Îl ştiu şi eu! va zice băcanul cel simpatic.
E vreun “împuşcă-n lună”, un tânăr uşuratic
Ce scrie cărţi cu versuri, — ei şi?… ce-mi pasă mie,
Că eu doar nu sunt membru de la Academie,
Să stărui ca să-i deie vreun premiu, la-mpăcare,
Şi-apoi câţi fac oferte şi care mai de care!”

Nu, scumpă domnişoară, nu chir Sotir, băietul
De care este vorba nu face pe poetul,
Şi chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime,
Vă jur că până astăzi nu le-a citit la nime.
E drept că trece strada cu paşii cam nesiguri.

Şi ochii câteodată îi ard aprinşi de friguri,
Şi e cam tras la faţă, şi pare cam anemic,
Şi nici nu cred să aibă vreun titlu academic
(Căci titlurile astăzi la toţi le-astupă gura),
E drept că se ocupă chiar cu literatura,
Dar… n-are mândre plete şi nu-i croit la modă,
Şi dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,
Nu-s închinate totuşi puternicilor zilei,
Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,
Nici nu discută artă în colţ de cafenele
Şi are-o sfântă frică de proşti şi versuri rele.
El este, cum s-ar zice, un tânăr oarecare,
Copil preacumsecade, cu multă aplecare
La-nvăţătură: poate ar fi ajuns departe,
Dar pân-acum, sărmanul, nu-avu, pesemne, parte…

Crescut la umbra unei biserici vechi, la ţară,
Aţi înţeles că nu e măcar nepot de vară
Al vreunui stâlp al ţării, şi, prin urmare, nu e
Împins de spete scara măririlor s-o suie…
Pârinţii lui muriră departe, în bordeiul
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine…
La umbra-i primitoare era aşa de bine!
Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul
A fost silit din vreme să-şi părăsească satul
Şi la oraş el însuşi pe sine să se crească,
Cum cresc mai toţi orfanii în ţara românească.
Azi dă-n familii lecţii şi scrie la gazetă,
Ducându-şi viaţa-n studiu şi linişte discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună
O muzică de flăcări în sobă-i dacă sună
Şi-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă
Într-o lumină dulce fiinţa lui săracă,
Încât chiar şi surtucu-i, ieşit de ploi şi soare,
Îşi ia atunci un aer voios, de sărbătoare…
Încolo, totdeauna atotstăpân e gerul.
Zadarnic soba veche mai străjuie ungherul,
Şi-adesea îi îngheaţă cerneala-n călimară…
Dar viaţa asta totuşi nu i-ar părea amară,
De n-ar cunoaşte lumea cum este prea de-aproape,
Şi-n ea n-ar fi nici oameni mişei, nici versuri şchioape…

Deci, cum venea spre casă, într-un amurg de toamnă,
Îl ia cu frig din spate… El, neştiind ce-nseamnă,
Nu vrea să bage-n seamă că nu-s chiar semne bune…
Dar nopţile şi lipsa încep să se răzbune:
O boală nemiloasă, încet, pe-ascuns, îl sapă,
Şi iată-l, stins şi palid, păşind tăcut spre groapă.
E obicei acuma să faci s-apară-o zână
Ce vine-nduioşată… iar diafana-i mână
Să-i netezească fruntea cu dragoste de soră,
La viaţă rechemându-l în cea din urmă oră….

Ci zâna nu s-arată în chilioara tristă…
De unde să s-arate, mă rog, când nu există?
Aşa, o vreme dânsul boleşte din picioare
Şi nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pân’ ce-ntr-o dimineaţă vecinii mi-l aflară
Mort în chilia scundă din strada solitară…

O, Doamne, câte visuri şi-avânturi mari înfrânte
Pe veci sunt osândite cu el să se-nmormânte!
Se spulberă-n risipa ţărânii o comoară,
Şi nu-i întâiaşi dată, nici cea din urmă oară.
Câţi tineri ca şi dânsul nu cad aşa, victime,
Că nime nu-i cunoaşte, şi nu-i iubeşte nime,
Ca florile plăpânde ce n-au decât o vină:
S-anunţe primăvara că trebuie să vină…

Dar eu n-acuz pe nimeni de-această nedreptate!
Nu osândesc pe nimeni. Ştiu că-n societate,
Ca şi-n întreaga fire, este-o economie
De forţe ce se leagă, că unul dintr-o mie,
Când nu-şi găseşte locul, de aur fie-i versul,
De dragul lui o lume tot n-o să-şi schimbe mersul.

Nu osândesc pe nimeni, pe nimeni, o repet.
Ce-am vrut să spun atuncea în versurile-aceste?
V-am spus adevărata şi jalnica poveste
Cum se încheie-adesea o viaţă de poet!

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu…
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

E bătrân şi înţelege,
Neputinţele-l apasă,
Viaţa-i, cât fu de frumoasă
La stăpân,
Nu prea mai e…
Ca şi mort, în prispa casei,
Nu întreabă nici de ce
Şi nici cum s-a întâmplat
Că toţi cei ce îl iubiră,
Dintr-o dată,
L-au uitat…

Poate, de când a început,
Lung să urle,
De durere,
Nopţi la rând, fără-a primi
Pe grumaz
O mângâiere.
Poate de când se târâşte
Până la bucătărie,
Să arunce o privire,
Umilit,
În farfurie.

Altădată-i aruncau
Colo-n curte un ciolan.
Cum sărea de sus să-l prindă
Şi să-l lingă!
Azi, în van,
Mai aşteaptă de mâncare,
Farfuria-i mereu goală;
De un timp, de la pământ,
Nici măcar
Nu se mai scoală.

Cine-ar crede că vânjosul
Câine ce păzea ograda
Astăzi plânge sugrumat
Dup-un gard,
În timp ce strada
E-un răsunet de copii
Ce-i aduc mereu aminte…
De stăpân.
Dar câte gânduri
Triste nu îi trec
Prin minte…

Şi mai are şi o spaimă –
Noaptea, când l-apucă toate,
Când se-abţine să nu urle,
Însă fălcile-ncleştate
Se înmoaie şi-i tot curg
Pe bot lacrimi, sau când geme –
Că vreunul o să iasă
Şi-o să-l bată.
Vai, se teme !

De acuma, ştiu cu toţii
Câte-îndură un bătrân
Câine;
Cum se amăgeşte
Că-ntr-o zi dreptul stăpân
O să îşi întoarcă ochii –
Doar atât – spre el, din nou,
Ajutându-l
Să-şi dea duhul…
Dar, nu !

Singur, un ecou
Îi răspunde, pe când urlă
Şi îl cheamă către poartă –

Un ecou al unei vieţi
Care lasă-o lume…

Moartă.

(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

Coagula tristeţea deodată,
ca-n valuri, trupul de mărgean,
şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă
privirea când mi-o prelungeam.
S-a dus şi ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
“Cling, clang” sau “Ping, pong”
Toţi îşi privesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca şi cum nimica nu ar fi,
mă gandeam, sau poate chiar strigam:
“Hai să ne strângem în braţe,
hai, hai să ne strângem în braţe!”

Am zis iubitei mele: „Vino
La câmp, s-auzi un pitpalac”.
Ea: „Da, îmi place pitpalacul…
Dar nu merg: tu… eşti prea sărac”.

Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
„De ce fugi?” zic. — „Eşti prea sărac!”

Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură… Dar norocul
„Pleacă, îmi zice; eşti sărac!”

Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi fluieră: „Eşti prea sărac!”

Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
„Nu te-editez; eşti prea sărac!”

Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: „Eşti prea sărac!”

A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ţi viu de hac?
Şi sărăcia îmi rânjeşte
Sardonică: „Eşti prea sărac!”

Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Şi nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust… sunt prea sărac!

În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roşind îmi zic: „Sunt prea sărac!”

Atunci — o constipaţiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
„Siminichie”.
„Nu se poate.
„De ce?”
„De ce? Sunt prea sărac”.

Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
„Ce caţi aci?” strigă bandiţii.
„Sunt dizident!”
„Eşti prea sărac!”

Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: „Te lauzi!
S-o văz, n-o crez… Eşti prea sărac!”

Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac,
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc… Sunt prea sărac.

Nu! Orşice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veşinică duşmană — veşinic
Îmi spune: „Piei! Eşti prea sărac!”

Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar… ce să fac?
Să mor!… Dar un revolver costă…
Chiar pentru moarte, prea sărac…

Dar mor în fine şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac.
Şopteşte între dinţi în silă:
„După ce-i greu… e şi sărac!”

Am renviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac…
1 Ameţit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
„Ai început iar prea sărac!”

Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac…
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi… sunt prea sărac!

Alerg atunce pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac…
Vai! Nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!

Je pousse l’air, j’écarte de la main
cet air bizarre et m’y fraie chemin
je laisse ce coeur étrange à moi-même
en guise de paie parmi les monnaies
et je m’en vais.
Je pars en me rassemblant tout dans les yeux,
à ne plus en pouvoir fermer les paupières
de sorte que tout autour de moi
n’est plus qu’un souvenir
dessiné sur les trottoirs par des enfants.
Je cours à perdre haleine en m’appuyant
à la balustrade et à la place du coeur
j’entends battre les murs, les tuyaux, les fenêtres
les ampoules.
J’entends monter derrière moi
la boite de l’ascenseur qui emporte
crayons, lettres, bouclier
sabre, heaume.
Je fais halte devant une porte ouverte
qui avance en flottant telle l’auréole
d’un saint.
Mon baisemain, mes hommages, notre amour
Comment allez-vous?
Mais elle riait parce qu’elle
n’était plus depuis bien longtemps
à la maison.

Greierii cântă numai în somn,
Greierii ziua sunt numai insecte,
Lăsaţi-i să doarmă şi-ascundeţi-i, ierburi,
De sincerităţile zilei, suspecte;

De adevărul uscat şi zadarnic
Ferească-i al rouăi prea limpede domn
Şi tot ce nu reuşesc să trăiască
Întâmple-li-se în somn;

Lăsaţi-i să doarmă legaţi de coşmare,
Cântând ca din strune din propriile funii,
Subţiri prinţi de ţipăt jertfiţi ascuţit
Singurătăţilor lunii.