Parcă-am ramas eu sângur pe pamânt,
În cer, ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei rasună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot in jur aşa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.

Din asfintit, de peste munte,
Rasfringeri rosii de amurg
Se sfarma-n licariri marunte
Si-n Dunarea umbrita curg.

Dar unda tulbure le-ngroapa
Când, subt rachitele din vale,
De-abia mai tremura pe apa
Ca niste coji de portocale.

Acolo jos, peste cununa
Intunecatului boschet,
Sclipeste-n aer semiluna
Din virful unui minaret.

Si parca zugravit anume,
Isi culca umbra până-n mal
Ostrovul izolat de lume
Ca un castel medieval.

El pare-o nava fermecata
Ce-a ancorat aici, subt munte,
Minune indelung visata
De valul Dunarii carunte!

A asteptat în nopti senine
Stralucitoare dimineata,
Când din adancul apei line
S-a ridicat la suprafata

Ca o gradina plutitoare
Cu pomi si pasari impreuna,
Cu florile-i ce rid în soare
Si noaptea tremura subt luna.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge… anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.

Ei, acum te uiţi la cană,
Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!
Nu-mi fi inimă duşmană
Când vezi răul lângă mine
Haide, prinde-mă mai bine
De mijloc!

Uite-mi hainele, ca spuma,
Le-am ţesut cu mâna mea;
Zici în gândul tău acuma:
Ce mai pui de căprioară!
Vezi, aşa o văduvioară
Mi-ar plăcea!

Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste
De şiret!… Ei, cine-mi eşti!
Tragi cu ochiul la neveste;
Treci prin sate ca-mpăraţii
Da te-or bănui bărbaţii
Şi-o păţeşti!

Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată
Popii că păcate-ţi scriu
Dacă-mbrăţişezi vreo fată?
Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea,
Dar ce foc o fi iubirea
Nici nu ştiu.

Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă!
Uite-ai mei! Nu te uita
Prea cu dor, că pot să-ţi placă!
O, sunt tineri zeci şi sute
Cari ar vrea să mi-i sărute
Şi eu ba!

Hoţule! Te uiţi la mine;
Ştiu eu ce gândeşti acum,
Că de-aceea ţi-e ruşine
Eu de-aş fi flăcău odată
Nu m-aş ruşina de-o fată
Nicidecum.

Iacă… stau pe la fântână!
Dă-mi cârligul… Aoleu,
Nu mă strânge-aşa de mână!
Nu m-ai strâns? Şi-ţi vine-a plânge?
Haid degrabă şi mă strânge,
Că eu vreu.

Crezi că nu? Ba cum s-arată
Ştii tu fata cum s-o-mpaci.
Ori te superi tu pe-o fată
Când o strângi şi ea te-njură?
N-ai păţit? Ia taci din gură,
Că te faci!…

Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă
Sunt aprinsă; şi zău nu,
Nimeni nu m-a strâns în braţă
Mijlocelul meu frângându-l
Dacă n-ai de-acuma gândul,
Poate tu!

Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă
Că mi-e olul descântat?
Cine bea să poarte seamă
Să sărute pe stăpâna
Olului… nu pune mâna,
Că te bat!

Ei, mă duc acum. Deseară
Iarăşi viu! Şi spune-mi drept
Vii şi tu? Te-ntâmpin iară
Ca şi ieri, cu vase pline!
Nu veni!… Şi să ştii bine
Că te-aştept!

Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.

Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei ramane – dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe –
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.

Da, sunt valah, porecla asta-mi place
Sînt meridional şi sînt fierbinte,
Din palma mea iau fiarele merinde,
Mă lasă-n pace cînd le las în pace.

Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,
Poate că strigă gura-mi şi cînd tace,
Poftiţi cuvintelor, veniţi încoace
La tronul meu de interjecţii sfinte.

Fachir valah care înmoaie ace
Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte,
Eu floare spun, iar voi vedeşi morminte,
Şi pîinea mea la viscole se coace.

O, cai ce trageţi lumea înainte,
Luaţi hamul meu sălbatec de cuvinte.

(Manifest pentru mileniul trei, 1984)

Urc muntele de gând cu aspre galbe
Cătând frunzarulrugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că,Doamne,te-am atins

Şi-şi vor croi,făcându-le puzderii,
Pe mătcile urechilor drum nou,
Că,până-n fund,bulboanele tăcerii
S-or turbura sub bulgări de ecou.

Atunci scoţând sandala minţii moale,
Păşind în vârful gândurilor goale,
Voi cuteza să calc pe spirit pur.

\”Astăzi vom pleca
pe mare\”,
zise, plin de importanţă,
un băiat, întors, se pare,
cu-o idee,
din vacanţă.

\”Cool\”,
răspunseră copiii,
noi la cârmă, tu
la punte,
\”Da’ de unde\”, găsi piciul
un moment să
se încrunte.

\”Cine are o idee
ăla este căpitan,
acum gata, îmbarcarea\”,
vom pleca
pentru un an.

Şi sărită toţi în apă,
renunţând la dezbrăcatul
ce lua timp, un puşti rămase,
fără loc :
\”El e…piratul\”.

\”Ha, ha, ha, e bună
gluma,
doar de burtă nu mă ţin,
dacă vrei să ştii, amice,
eu sunt un…
puşcaş marin.\”

Şi, ţintind un punct,
isteţul,
iute, cât să nu se vadă,
pe sub mândrul
căpitan,
scoase dopul de la cadă…

Şi viaţa care merge înainte
şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine
triumfǎtoare viaţǎ pe ruine,

pe oase şi pe pǎrul tǎu de lunǎ,
pe ceea ce a fost şi nu e,
pe ceea ce coboarǎ, pe ce suie,

pe ceea ce nici nu ştim dacǎ e,
pe ceea ce nici nu ştim dacǎ a fost,
şi cu ce rost, şi cu ce rost, şi cu ce rost,

pe ceea ce ai vrea sǎ întorci şi nu se poate,
pe ceea ce-i aproape şi-i departe,
pe ceea ce desparte