De la lungi războaie, Mihai cu mărire
Intră-n capitală cu a lui oştire.
El se urcă-n tronu-i mândru ocolit.
Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:
– “Doamne! Focul arde în această ţară.
Încă ieri cu ură mulţi se răsculară.
Dar răzvrătitorii s-au întemniţat
Şi prin zelul nostru ţara a scăpat.”
– “Voi zdrobi răscoala ce ţara uraşte;
Dar voi sparge încă pricina ce-o naşte:
Dacă astă ţară umblă-a se scula,
Este semn că n-aveţi simpatia sa.
Lui Rodolf voi scris-aţi că e răzvrătire,
Că ai noştri cată cu a lui unire.
Dacă cel ce-o cere e răsculător,
Ţara mea, eu însumi sunt răzvrătitor…
Am învins păgânii, i-am gonit afară;
Dar a lor sămânţă o găsesc în ţară.
Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci
De inima ţării, apoi a-l lovi.
Neputând acuma tronul să lovească,
Ea îi urcă scara ca să îl mânjească.
Tronului nu-i pasă de loviri străine
Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.
Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,
Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ş-o veştejesc.
De aş şti că sceptrul se robeşte vouă
Şi oricui să fie, eu l-aş rupe-n două!
Jugul celor barbari oare l-am spart eu,
Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?
Prinşii fie liberi! Au cuvântu-mi dat.
Voi intraţi în noaptea d-unde v-am luat!”

Pădurea veştejită în stânga mea coboară,
Şi-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roşul ce amurgul pe culmile-i strecoară.

E toamnă pe sfârşite. Pe drum şi pe cărări
Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă,
Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.

Trosneşte câte-o cracă şi-n umbră cade moartă;
Săracul o să aibă la iarnă uscături,
Natura se-ngrijeşte cu milă de-a lui soartă.

O, fire nenţeleasă, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,
Tu, care dintr-un mugur dai viaţă la păduri!

Ştii oare ce duioasă şi tristă mângâiere
E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim
În frunza care naşte şi-n frunza care piere?

Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!

În cercul lumii comun şi avar…
Mă zguduie de mult un plâns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.

… Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi…
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulând pe bulevarde…

Trei călători fantastici cutreieră pământul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul.

Unul dă viaţă, altul dă moarte, aparând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.

Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară.

Şi-i zic: “Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!”

Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
“Sunt sprintenă ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!”

“Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am să mă răzbun la vară cu focul meu nestins.”

“Cum? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine?
Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine.”

“Nu-mi pasă, mândre soare, de focu-ţi arzător
Cât mi-a suflă în faţă un vânt răcoritor.

Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o gerule de gheaţă,
Cât vântu-n mezul iernii nu mi-a suflă în faţă.”

E mort poetul. Cea din urmă dramă
Ca cea dintâi, va fi necunoscută:
De-o ideală minte începută
Acum o-ncheie glasul de aramă.

Alaturi stă, încremenită, mută,
Sărmana lui, nemângâiată mamă;
Ea lung ridică colţul de maramă
Şi tremurând pe mână îl sărută.

Într-un pahar se scutură o floare,
O floare prinsă la o cununie
Ce ca şi dânsul s-a plecat şi moare.

Iar prin perdele, raza aurie
Aduce caldul zâmbet de la soare:
O mângâiere scumpă, dar târzie.

(1895)

Proconsulul îi judeca
În largul tribunal din piaţă .
Avea doi popi creştini în faţă .
Un scriitor din ceata sa
S-a ridicat ca să citească
Dovezi şi vorbe ce s-au spus
De cei ce cred într-un Isus
Şi despre legea creştinească .

— „Ei sunt o seamă de iudei
Răutăcioşi din cale-afară .
Cu ceialalţi iudei din ţară
Se gâlcevesc ca de-obicei .
Ei au un zeu, dar fară nume :
Ei râd când noi jurăm pe zei :
Iar a muri, aşa zic ei,
E cel mal mare bun din lume !”

A râs proconsulul: — „De-l vor ,
Să fie-al lor de-acuma bunul !
Dar ştiu ca n-o să vrea nici unul
Căci e minciună spusa lor :
Hristos muri-n grozavă silă ,
Dar nu de bunăvoia lui :
Ei de-ndărătnici spun ce nu-i
Şi de-ndărătnici nu mi-e milă !”

Dar iată, până când în chin
Se zvârcolesc cei doi pe roată ,
Alţi doi se dezlipesc din gloată
Şi-n faţa judecăţii vin .
— „Omoară-ne !” — „Vă-nşeală gândul .
Că mă siliţi la crezământ !
Dar nu vă cred, şi gata sânt
Să vă omor pe toţi de-a rândul .”

O-ntreagă ceată din popor
Spre tribunal acum păşeşte .
Mirat proconsulul priveşte :
Sunt ei nebuni, ori moartea lor
E-ntr-adevăr credinţă vie ?
— „Minţiţi! şi-aruncă pumnii-n sus .
A fost un mincinos Isus…
Câţi vreau să moară deci, să vie !”

Dar când văzu că dânşii vin
Mulţime multă, să-i omoare ,
De-abia se ţine pe picioare
De multă furie-Antonin .
—„Pornesc pe capul meu nebunii
Voi moartea de la mine-o vreţi ?
Ah, ticăloşilor, n-aveţi
Destule râpi, destule funii ?”

El dă un semn. Şi-un grabnic stol
De călăreţi izbesc poporul
—„ Ei ştiu că e păcat omorul ,
De-aceea mor… Să-mi faceţi gol
În jurul meu ! O simt eu bine ,
Că moartea-i singurul lor ţel ,
Dar ei träiesc c-un gând mişel ;
Să facă toţi călău din mine !”

Şi-n laturi se azvârl acum
Cu vuiet îngrozit păgânii ,
—„ A, iată-i! Mi s-adună câinii ,
Stau blânzi şi nemişcaţi în drum
Să-i calce caii… mor grămadă…
Loviţi-i dar şi-i spânzuraţi…
Şi câinilor mâncare-i daţi
Şi-i jupuiţi de vii pe stradă !

Ei cred ce spun ! Dar vreau sä dau
De ei societăţii seamä !
Tot rău-i stânjenit de teamă ,
Şi team-aceşti nemernici n-au !
Când n-are zei această gloată ,
Ce crime poate face ea !
Şi când pedeapsa cea mai grea
E pentru ei nimica toată !”

Green rings around the eyes, this grass in vibrant motion
arcs tenderly about you, at a distance-
you summon it, then fling it round, broken
by your laugh of youth and innocence.

Stretched under you, this curling dome of grass
would sound its voices in the gravel-
but you are unaware – and now you pass
through foreign stars, a fool.

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii,
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum…

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan,
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci…

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii,
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi…

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

Învată-mă cu ce să-ncep întâi
şi-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
şi cum, de-atâtea lumi luminători,

pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să ştie
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veşnicie

iubindu-ne; şi nu vor şti că-n glas
îti cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
nişte cuvinte simple-ar fi rămas.

Învaţă-mă cu ce să-ncep şi cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodată n-o să ştie
c-a înflorit în flori şi-a curs în ape,
ca din pământ şi sura veşnicie
să mi te-aducă,-aşa cum eşti, aproape;

şi, fiindcă-o să murim şi noi odată,
gândeşte-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primavară,
şi dragostea cu inima deodată?…

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
şi eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispreţuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.