Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O privelişte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-aşa încântătoare n-am avut a admira.
Şi întâi, ca o steluţă, ca făclie depărtată,
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind.
Apoi tainicele-i raze dând pieziş pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaş trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.
Apoi glob rubinos, nopţii dând mişcare şi viaţă,
Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeaţă,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,
Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feudală cetăţuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată şi privită de departe
Părea unul din acele osianice palate
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită,
Stânca, peştera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc
Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gândire:
Şoaptele, adânci murmůre ce iau viaţa în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijelii.
Noaptea, totul astei scene colosală de mărire,
Două nobile instincte cu putere deştepta;
Unu,-a cerului credinţă, altu,-a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla.
Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate,
Şi din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; mulţimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează [1]
Sunt plini munţii de oştire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheia pacea cum vrăjmaşii lui o cer [2]
Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă
Cuprind munţii, închid drumul ungurului spăimântat.
Astfel e atunci omorul, cât ostaşul încetează
Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugind;
Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază,
Plânge şi în a sa ţară se întoarce blestemând.
Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăieşte,
De o pradă-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat.
Se găsesc ş-acum pe râpe bucăţi de armuri zdrobite;
Am văzut întinse pinteni de rugină putreziţi,
Şi pe-al războiului munte==monstruoasele morminte
Unde şefii ungurimii zac cu toţii grămădiţi.
Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pământul, câştig hrana în dureri;
Sunt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară,
Oameni nensemnaţi şi mândri de vechimea lor de ieri.
Străini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propăşirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.
Nu e-aşa legea naturii, nu e-aşa a ţării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor străine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, ţării lui folositor.
Cugetări adânc ascunse, idei drepte şi înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apăsa,
Vor vedea lumina zilei; şi în formă de mari fapte,
Sub privirea provedinţei, lumii se vor arăta.