Am găsit-o ieri în prun,
Dar să nu grăbiţi ocara!
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: Eşti nebun?
Pune scara!
Dacă-njuri, eu n-o mai pun!

Mai la urmă, pe-un cuvânt:
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câţi fuştei la scară sânt.
Sărutată
Lăudat fii, Tată sfânt!

Unsprezece, spune ea;
Eu zic: Bine, pe credinţă:
Doar o fi având ştiinţă,
Scara câţi fuştei avea,
Pe credinţă
Asta e pierzarea mea!

Şi-o sărut mereu-mereu:
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!
Vrând să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi când colo, stau năuc!

Dau să număr la fuştei
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Împlântat de mâna ei!
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei!

A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să-mi spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!

Zici că poate n-a ştiut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!

Sa numeri arbori, ani sa numeri
prin parcu-n care, inspirat,
eu, cand te-am sarutat pe umeri,
sarutu-n aripi s-a schimbat.

Cimilitura nici nu preget
s-o luminez : Cinel, cinel,
eu, cand te-am sarutat pe deget,
sarutul s-a facut inel.

Menit e chipul tau sa-nfrunte
al vremii val, neabatut.
Eu, cand te-am sarutat pe frunte,
sarutul lauri s-a facut.

Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum,
Aş vrea obştescul adăpost
Să-mi fie la un colţ de drum.

Ştiu al vieţii mele rost
Simţirea din al lor parfum,
Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum.

Oricui va spune pe de rost
Că nu-mi vrui soarta nicidecum
Născut în ceasul cel mai prost;…
Dar am trăit, nu prea ştiu cum,
Umbrit de rozele ce-au fost.

Prin noapte Domnul m-a chemat. Si lin
Urcam spre culmi, pasind pe cer senin.
Pe urma mea se asterneau uitari
Adanci ca nesfarsitul unei mari.
Comoara cu belsug de mangaieri,
In calea mea se deschideau taceri.
Ci eu pluteam, plin inca de pamant.
Ce greu, ce greu era sa-mi iau avant!
Incet, chemarea sfanta mi-a deschis
Prin noapte, larga partie de vis.
In juru-mi stelele clipira moi
Si-am inteles atunci ca suntem doi.
Trecea prin bezna mersul nostru mut.
Ce greu, ce greu ma deslipeam de lut!
Ce-a fost apoi, eu n-as putea sa spui,
Dar am vazut in umbra fata Lui.
Si cum a fost nicicand eu n-am sa stiu,
Simteam ca arde-n mine focul viu.
Vedeam, aleasa-n tainice lumini,
O frunte alba din chenar de spini.
O clipa, flacarile m-au durut…
Ardea pe mine haina mea de lut.
Iubirea palpai si, dreapt-apoi,
Crescu foc linistit de rug din noi.
Nu mai simteam nici bucurii, nici dor,
Urcam acum usor, tot mai usor…
Paseam spre culmi, pe partia de vis
Si-n urma mea, uitarea s-a inchis.
Pe drum tot mai adanc, tot mai inalt,
M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.
In noaptea asta, Domnul m-a chemat;
Pe culmi, fiinta mea s-a destramat,
Simteam ca nu mai vreau, ca nu mai pot,
Si amandoi eram un singur tot.

Se lasă noaptea, limpede şi caldă;
Răsare luna palidă pe cer,
Punând pe valuri braţe ce se scaldă
Şi-n toată firea aer de mister.

Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
Şi-nvăluie, de două mii de ani,
În haina umbrei, pururi elegantă,
Splendoarea umerilor diafani.

Mişcând din flamuri, vechile trireme,
Adorm în pacea lungului amurg,
Înfiripând un vis din altă vreme:
Izbânzile lui Hermes Demiurg.

La umbra lor, pescarul trage-o plasă
Şi cântă-ncet, cu glas adormitor,
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând şi el un vis în viitor.

(1894)

Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti…

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!

(Sămănătorul, 21 ianuarie 1907 – Semnată Ion Fulga, vol.„Fantazii”)

Tu ai fost crucea mea
Înaltă, subţire,
În stare să mă răstignească
Grindă pe grindă.
Eu am fost crucea ta
Copilărească,
Răsfrântă-n oglindă.
Aceeaşi mişcare
Pentru îmbrăţişare
Şi răstignire,
Pentru mire
Şi pentru mireasă.
Lasă
Vremea să curgă de două ori,
Dinspre seară, şi dinspre zori,
Pentru unul, şi pentru altul,
Să ne asemene,
Şi să ne-acopere sumbră
Cu flori –
Printre care să privim spre înaltul
Desenat cu două cruci gemene:
Una de umbră.

Se-ntind bulevarde-n noapte de vară,
Pe arbori, electrică lumină –
La gară zvâcneşte o maşină
Şi-n gol, tresar signale de gară.

Pe cer de safir, comori de avari…
Tăcerea în gol vibrează cu zvon,
Oraşul, cu-ncetul, pare-un salon,
Acuma, în somn, tresar fete mari.

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,
Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,
Ascultă delirul consoanelor grave,
Cum şi eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă
Minciuna aceasta pe care mi-o spui,
Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă
Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe şi solo
Şi ies campioni mincinoşii cei mari,
Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?
În campionate de ce nu apari?

Se minte cum nu s-a minţit niciodată,
E multă minciună la noi pe pământ,
Sunt false recursuri şi nu-i judecată,
Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.

Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,
Că poate prin rău vom ajunge la bine,
Minciuna supremă va fi adevăr.

1984