În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod: doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar care sta în pod, fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar era galben şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor şi nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele.
Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul cu şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i puie şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând dintr-o altă cutie doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat; ursul nostru din pod se uita cu blândeţe.
Ursul stătuse jos în casă doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător încât am fost nevoit să-l pun deoparte în singurătate şi el se trezi în cutia cu pălării, numai după ce încercase zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul după faţa unei scurteici moştenită de la o cocoană bunică, croitoreasa nu se gândise că fără să vrea, prin potrivirea mădularelor, îi dă nişte năravuri pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseră la timpul lor. Tatăl urşilor care umblă nevăzut şi îngrijeşte în munte de copiii lui săpându-le peşteri, răsturnând iarba cât un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un fierăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pâslă pentru copii şi le dă câte un crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure şi nu altceva decât bomboane, ciocolată, fructe şi rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.
– Cine a mâncat ciocolata?
– U`su, răspundea ridicând din umeri băiatul. Nu mai e.
– Dar cutia cu bomboane englezeşti?
– U`su, răspundeau fata şi băiatul.
Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind sub canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De ani de zile ursul a mâncat toată ciocolata, toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul. Lua câte puţin ca să nu se cunoască. Scotea câte un pumn de bomboane, câţiva biscuiţi şi le mânca pe toate cu încetul.
Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulciurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întânlit niciodată pe scară. Se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească.
Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită, cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ şi mingea. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, confeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată pentru că mingile nu au degete ca să le deslege sfoara şi să descuie dulapul.
Totuşi într-o zi, Tătuţu o să se puie la pânda chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa, cu lăbuţa, ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci nu ştiu care din trei va fugi mai repede speriat: mielul, ursul sau Tătuţul.