Atât de fragedă…

Autor : Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Tata

Autor : Eusebiu Camilar

Când bãtea în poartã Negustorul
plânsul mã strângea de beregatã:
“Tatã, Tatã, vinde-mã pe mine
dar nu vinde mieluseii, Tatã,

sã nu-i dai sã-i spânzure Cãlãul,
sã le taie gîtul cu custura:
sângele în clocot, sângele
sã stropeascã toatã bãtãtura…

Lasã-mi mieluseii, lasã-mi-i,
sã mã duc cu ei pe lunci hoinar…
sã nu-i dai Cãlãului sã-i vândã
ciopârtiti cu barda, la cântar…”

Câte primãveri ti-au vãzut ochii
nourati de gândurile grele…
Câti ciocoi s-au ospãtat cu carnea
mieilor copilãriei mele….

Câte primãveri am plâns pe luncã
apelor spunându-le-n zadar:
“Mi-au ucis cãlãii camarazii
si le-au vândut carnea la cântar…”

(“Chemarea cumpenelor”, 1937)

Opera Apartinand Eusebiu Camilar | | Nici un Comentariu »

Lumina

Autor : Eugen Jebeleanu

Lumina – ce bună…

Într-o odaie neagră,
obrazul transparent al unui copil
adormit pe o mână de lună.

Steaua ce zboară
din nicovala serii
lovită de un ciocan,
uşoară.

Torpila unei ciocănitori
scăpărând argint
dintr-un mesteacăn
În zori.

Aţa cu care
maşina de cusut a lunii
însăilează
sfâşiatele valuri amare.

S-a făcut întuneric,
dar ţi-am sărutat lobul urechii,
şi ţi s-a aprins trupul de aur
feeric.

Opera Apartinand Eugen Jebeleanu | | Nici un Comentariu »

În van căta-veţi…

Autor : Mihai Eminescu

În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Şi ce rămase umbra simţirei e:
Murmura lumei
Netedă, palidă, ca şi ea.

Nu e antica furie-a lui Achile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Ţărână-i azi, şi nimic mai mult.

Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Şi unde-s astăzi vechii şi marii Caesari?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta?

Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de naţii cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.

Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân şi îi fac de râs.

Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Şi el îşi face mutrele lui plângând.
Hohotul lumei
Lumei întregi îi răspunde-atunci.

Căci nu-i s-ardice bolţile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.

Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mânile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.

În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Bricele

Autor : Alecu Donici

Eram în hotărâre de fabuli să mă las,
E grea această cale la muntele Parnas;
Dar unchiul, care strânge nepotului avere,
Ce vrea de la el cere.
Aşa un unchi al meu,
Uşoară să-i stea ţărna şi sufletul ferice,
Prin testamentul său
Mă leagă ca să public o fabulă de brice;
Plinesc a lui voinţă ca sfântă datorie.
El îmi spunea c-odată, într-o călătorie,
Stând sara la popas,
Găsi un vechi prieten, cu care a şi mas.
Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare,
Cu pace-au adormit.
A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit,
Pe scumpul său prieten văzu în altă stare.
Acesta la o masă-n oglindă se uita
Şi-aşa de greu ofta,
Că îţi venea a crede
Că-n ea pieirea-şi vede.
— Ce-ţi este, frate dragă — îi zise unchiul meu —
Au nu cumva ţi-e rău?
— Oh, nu — răspunse cela — sunt sănătos, sunt bine;
Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine,
Că trebuie să mă rad
Şi barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad.
— Atâta-i tot, se vede că brice ai tâmpite?
— E prea adevărat,
Eu unul mă tem, frate, de brice ascuţite.
— Apoi nu-i de mirat,
Tu însuţi îţi faci răul. Întreabă şi-ţi vor spune
Toţi cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne şi mai nevătămat
Decât cu cuţitoaie
Ce pielea ţi-o despoaie.
A unchiului idee ca să v-o lămuresc,
Rog să luaţi aminte:
Că unii se feresc
De oamenii cu minte
Şi sunt mai bucuroşi
De cei la cap cam groşi.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Cîinele şi căţelul

Autor : Grigore Alexandrescu

„Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntîmplare:
Şi eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte.
Cît pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mîndrie, nici capriţii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.“
— „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mînie.
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine sîntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?“
— „Dar ziceaţi…“ — Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria şi că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Acestea între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

(Ed. 1842)

Ospăţul lui Pentaur

Autor : Alexandru Macedonski

Templul nalt ce e din piatră cu-ngrijire prelucrată
În inscripţii hieratici răspândite cu belşug
Prin al soarelui praf de aur scânteiază şi s-arată
Uriaş prin înălţime, răpitor prin meşteşug.

Pe sfinţenia tihnită stâlpi de umbră priveghează,
Pe când flăcări parcă urcă din nisipu-n zare-ntins;
Uşi de bronz întredeschise pe-adâncimi ce-nfricoşează
Întunericu-l frământă cu năluci de aur stins.

Sfinxi pe socluri de-alabastru aşezaţi pe două rânduri,
De la scara care duce pe platforma de porfir,
Roşi de vânturi, arşi de soare, dar senini de orice gânduri,
S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir.

Dar în sala hipostilă, împrejurul unei mese,
Pentaur, poet şi preot, stă cu oaspeţi numeroşi,
Cupe de-onix se ridică, daruri scumpe, lui trimese
De Ramses şi de curtenii cei avuţi şi generoşi.

Dintr-o singură fereastră cade-o trâmbă luminoasă,
Ce-nfăşoară comesenii într-un nimb strălucitor,
Fundul templului se pierde sub un strat de umbră groasă,
Ce pe zei adăposteşte de-orice gând pângăritor.

Robi frumoşi cu piepturi goale şi cu ochi şireţi de vulpe
Ies fantastic ici şi colo din noptosul labirint,
Au tunici cu fir cusute, calasirise pe pulpe,
Şi înalţă vase de-aur înflorite cu argint.

Un peşchir ca hiacintul masa toată o-nveleşte,
Şi pe purpura-nfocată, în lădiţe de sandal,
Floarea tainică de lotus întristat se veştejeşte
Printre poame ce se urcă pe sub bolţi piramidal.

Rânduiala domnitoare e de meşter plăsmuită
Raci de mare ce spăimântă, stridii cu mărgăritari,
Având dreptul fiecare dintre scoica siluită
Să ia boaba încleştată în calcariile tari.

Plăsmuiţi după natură, peşti din cărnuri delicate,
Ce cu solzi de gelatină în argint se oglindesc,
Lângă păsări de tot felul, şi întregi, şi despicate,
Împreună cu vânaturi nencetat se grămădesc.

Tot ce e mai bun pe lume, strâns cu bani şi iscusinţă,
Îmbrânceşte înainte lăcomiile trupeşti,
Şi pe când se schimbă vorbe şi se bea cu prisosinţă,
Pe metalice tripede ard parfumuri arăpeşti.

Sirieni cu forme clasici, copilandri prin etate,
Dar pişcaţi în ciuda vârstei de-al plăcerilor tăun,
Înmuiaţi în tinereţe ca-ntr-un lac de voluptate,
Peste masa largă mişcă evantalii de păun.

Şi cum robii vin să cânte din cimbal şi din chitară,
Pentaur ridică vocea, şi pe harpa lui de bard
Epopeea strălucită curge falnică şi clară,
Întrecându-se-n căldură cu privirile ce-i ard.

,,Sub Ateş căzut în cursă, maiestatea-sa se luptă,
Părăsit de toţi oştenii şi aproape-nconjurat,
Braţu-i ager se înmoaie, spada sa e-n două ruptă,
Dar pe barbari să-i înfrângă sau să moară, a jurat.

Şetasar ce-i stă-mpotrivă, de prisos i se opune,
Maiestatea-sa năvală îşi repede al său car.
Calcă, culcă,-mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune,
C-o mânie trăsnitoare în al ochilor focar.

Zeul Month îi dă iuţeala şi Baal a lui putere,
C-o silinţă uriaşă sparge zidurile vii,
Iar în urma lui se scurge sânge roşu din artere,
Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii.

Şi pe când se luptă capii cu grozava-nvălmăşeală,
Călărimea nesupusă trăsnitoarei zăticniri,
Printre pulberea ce urcă licărind de-năbuşeală
Pe monarc îl urmăreşte cu sălbatice răcniri.

Tarekenas — l-acest nume se întoarce fiecare
Către oaspetele tânăr mai frumos ca zeul Ra
Vede-al regelui pericol, şi sub două mii de care
Uruind pe roţi de-aramă face câmpu-a tremura.

Un torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stavili
Nu s-asvârle printre pietre cu asalt mai mugitor,
Iar un fulger cât de aprig îndrumat de nalte pravili
Între nori când izbucneşte nu e-atât de-asurzitor.

De sub roţi, de sub copite, de sub spada ce se frânge
Printre coaste sfărâmate unde fierul s-a vârât,
Izvorăşte, sare, curge, un întreg potop de sânge
Şi-un morman cumplit de leşuri umple câmpul mohorât.

Şetasar, Şirab, Patasa, peste câmpii păduratici,
Căutându-şi mântuirea, fug de panică cuprinşi,
Şi Ramses, oprindu-şi caii, dintre-oştenii asiatici
Nu mai vede în picioare decât turma celor prinşi.”

,,Lui Ramses şi Tarekenas slavă-n veci nemărginită”
Este strigătul ce sala o străbate până-n fund,
Iar ecoul ce deşteaptă pe o scară nesfârşită
Printre-abisurile vremii se tot face mai profund.

Puiul de lebădă – Ioanid

Autor : Costache Ioanid

Puiul de lebădă

Se revarsa din cranguri intaia zi cu soare,
loveau ciocanitoare in rugi de trandafiri,
de parca primavara cea vesnic zambitoare
batea la usa lumii cu degete subtiri.
Si Iata gospodina s-a inaltat pe scara
sa puna sus in cosuri, un asternut balan.
Si pasarile mame pe cuiburi adastara
sa scoata pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vietii si-a mortii, la soroace,
din fiecare coaja iesi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat sa iasa atunci dintr-o gaoace
un pui cum nici o closca pe-acolo n-a mai scos.
In loc de praf de aur si aripi smaltuite,
avea un strai ca fumul si ochii mari si tristi.
Iar pasarile toate priveau spre el uimite
si-l ciocanau toti puii pe camp si-n porumbisti.
Pe gatul ca o coarba curgea adesea sange
si nu-si gasea prieteni de doruri nicaieri.
Iar pe-nserat, la vremea cand orice pui se strange,
dorit de aripi calde si blande mangaieri,
venea si el sfielnic, cu ceilalti sa se culce,
ca sa-si aline trupul si sufletul beteag.
Dar nu gasea nici pace, nici mangaiere dulce,
ci lovituri taioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns in umbra, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povesti.
Si atipea pe scara, cu teama de jivine,
soptind usor: Mamic-o, de ce nu ma iubesti?…
Insa pe lac cand puii cu gheare rasfirate,
priveau uimiti spre apa, din umbra de rachiti,
el, puiul fara fala, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriti.
Dar el trecea departe in zarea diafana,
prin papura fosnita de vant leganator,
sa-si vindece in larguri a sufletului rana,
in freamatul de unde si de ceresc fior.
Iar sera, cateodata…intarziind pe ape,
acolo printre stele…parca sburau lumini…
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape…
si disparea deodata, in zarea de rubini…
Ah, glasurile-acelea care pareau ca-l cheama…
cum se-auzeau de dulce! Si-adeseori, stinger,
in graiul lui de taina, striga deodata: Mama!…
Si ramanea cu ochii cautatori spre cer…
Asa trecura zile si nopti de-nsingurare,
si puii cei de aur crescura ca feciori,
starnind prin colturi lupte si lafaind in soare
siraguri de margele si sclipet de culori.
Iar puiul fara slava si fara de prieteni,
tot mai urat, mai vanat si mai stinger crescu.
Dar toamna, cand pe coasta coboara vant prin cetini,
o tainica minune cu el se petrecu.
Caci vinetele pene i se facura albe,
si gatul ca o harfa taiata din omat.
Pareau ca-i sar pe umeri toti nuferii in salbe,
Iar el, pornind pe ape, fara-a privi-ndarat,
porni pe lac departe, in pacea leganata
si toata vremea noptii plutii in departari.
Dar catre zorii zilei se arata deodata
un palid nor de stele calatorind in zari.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfarmand un strop in ploape,
aripile de nuferi le desfacu usor,
si, mangaind vazduhul, se ridica din ape
spre lebedele albe care-l chemau in zbor.

Si nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cand puiul fara mama si fara mangaieri,
spre stolul de lumina a strabatut genunea
si-a disparut in zarea eternei primaveri…

Opera Apartinand Costache Ioanid | | Nici un Comentariu »

Fără punctuatie

Autor : Marin Sorescu

– Care apropie oamenii, ai spus?
Nu stiu – parca-as vrea să-ti ghicesc în talpa.
– Poate în palma.
– Eu nu ghicesc decât în talpa.
– Ce semn de punctuatie?
– Nimic, adica pune un numar.
Ce numar porti la pantofi?
– 36.
– Foarte bine, 36 mă inspira.
Oricum, e un numar cistigator –
Imi place cum inchizi tu ochii.
Atunci când inchid ochii, plutesc.

Opera Apartinand Marin Sorescu | | Nici un Comentariu »

Înşir-te mărgărite

Autor : Iulia Hasdeu

Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.

Ne spune : « Să trăieşti i-atît de bine !
Sînt liberă ! Văzduhu-i atît de pur!”
In zbor de te-aş putea urma pe tine
Pasăre mică, aş dispare-n azur.

Cît de mult să mai văd din nou aş vrea
Acea străbună Dunăre albastră ,
Şi munţii înalţi acoperiţi cu nea,
Ce s-au aurit sub raza cerească !

Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.

Mi-aş dori ca printre trestii alergîng
Prin lăstăriş şi prin iarba înaltă
Să mai revăd pîrîul drag lunecînd
În pădurea atît de-nmiresmată.

Acolo fetişcanele din sat
Mergeau după apă în zori de zi;
Iar mierla de prin frunzişul bogat
Le saluta prinzînd a ciripi.

Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.

Iar apoi – dar cît ar fi de frumos-
Aş vrea s-o văd, într’un vis depărtat,
Pe mama lucrînd şi cîntînd voios
Lîngă roata de tors, ca altădat’ !

Pentru mine păstraţi sacre secrete
Plăcute-amintiri de lacrimi udate
Ca petale albe de margarete,
Ca mărgăritare, picături mate.

Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.

(în româneşte de Ciprian Doicescu).

Opera Apartinand Iulia Hasdeu | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech