În pădure-n poieniţă
Este-o zoogrădiniţă.
Trei ursoaice şi-un arici
Azi au grijă de cei mici.

Cine este mofturos?
Iepuraşul cel pufos
Care cere ziua toată
Numai morcovi şi salată!

Şoricelul vrea lăptic!
Ciocolată nici un pic!
Fiindcă are dinţi frumoşi
Cum să-i ţină sănătoşi?

Purceluşu-i pedepsit!
Cu noroi s-a murdărit
Şi-apoi s-a urcat în pat.
Cu săpun nu s-a spălat!

Cine este bătăuş?
Aţi ghicit! E-un măgăruş!
Cu copita el loveşte
Pe oricine nimereşte.

Veveriţa nuci adună
În cămară de o lună.
Hai la joacă! Eşti micuţă!
O îndeamnă o broscuţă.

Un ieduţ cam răsfăţat
Doarme numai alintat
Me, me, me la mama vreau
Lapte dulce ca să beau!

Vulpea doar friptură vrea
Nu mănâncă altceva.
Cu blăniţa ei roşcată
A rămas la fel: şireată!

Ursuleţu-i obosit
Prea devreme s-a trezit!
Miere bună şi gustoasă
O să-i oferim la masă.

Iepuraşi, ieduţi, arici
Sunt prieteni toţi aici.
În pădure-i gălăgie
Totu-i plin de veselie.

Au venit de la plimbare
Şi-acum stau cuminţi la soare
De pe-o frunză de stejar
Zarvă face un bondar.

Sst! Ia, linişte vă rog!
Spune ursul din bârlog.
Vrea să doarmă fiecare
Că e ora de culcare!

Mami, ce culoare are un zâmbet?

Asta e întrebarea mea preferată:
un zâmbet are o culoare
de fată

Pardon, un zâmbet are o culoare
de băiat – ce ameţită sunt,
am uitat

Sau, poate că n-am uitat nimic,
dar mă grăbeam să îţi zic
ceva de o ne_mai_po_me_ni_tă
importanţă:

Atenţie…la nuanţă!

Uite, mie, de pildă, îmi place mult
zâmbetul copilăros care bate
înspre un roz palid,
de soare,
cu umbră violacee
în spate

Dar şi zâmbetul acela matur,
de la mijloc de scufundare
în mare,
când nu mai contează nimic,
decât schimbul infinit

de culoare

Mami, fulgii de zăpadă ştiu să vorbească?

Numai în limba copilărească –
pe care şi fetiţă şi băieţel
o stâlcesc
aproape la fel

Încă nu se ştie de la cine
au învăţat fulgii de zăpadă să vorbească
aşa de bine

Cea întrutotul nevinovată
de povestea aceasta, se pare,
ar fi doar profesoara lor…
de ninsoare

Eu, una, de când iau lecţii
de mirare, aici, pe pământ,
nu am mai văzut
pe cineva care să împartă
în atâtea milioane de albe silabe

un singur cuvânt

Mami, eu de ce nu m-am născut floare?

Pentru că nu ai fi mai avut în lume
asemănare –
şi chiar nu ştiu cât de extraordinar te-ai fi simţit,
draga mea,
printre atâtea flori care ar fi dorit,
locul, pe pământ,
să ţi-l ia

Dacă mă gândesc mult
la florile frumoase,…dar pieritoare,
mi se face şi frică să îţi răspund la-ntrebare

Hai, mai bine, să ne bucurăm de faptul
că eşti o fetiţă nostimă
şi deschisă
ca o floare numită narcisă

Meditativă şi delicată
precum o panseluţă în lumină
scăldată

Că ai obrazul unei petale de trandafir
şi privire de lăcrămioară,
timiditate de ghiocel şi, deloc nu mă mir,
avântul păpădiei…când zboară

Că parfumul tău de petunie
îl împrumută, seară de seară, o pijama,
în timp ce din zâmbet îşi extrag, matinale,
culorile,
o zambilă şi o lalea

Tu ştii că, atunci când te comporţi elegant
şi cuminte, ca o fetiţă,
îmi vine să te strig…‘Garofiţă’?

Iar când eşti neastâmpărată
şi fierbi de nerăbdare, ca un băieţel,
îmi vine să te strig…‘Muşeţel’?

O, dac-aş fi o lumânare numai,
Să mă consum treptat
De la un capăt spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor…
Capul întâi – ce fericire! –
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
“Ce fără cap este fata aceasta!”,
Eu aş fi uitat totul
Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Şi n-aş mai iubi,
Şi n-aş mai urî,
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge,
Şi lumea ar spune:
“Ce fără inimă este fata aceasta!”
Şi aşa mai departe.
Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă,
Şi nici o patimă,
Şi sângele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Şi mi-ar rămâne numai genunchii uscaţi,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi,
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva.
În ultima linişte,
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume…

Eram pribeag pe-o lume obscură şi pustie.
Plângeam când tu, cerească şi vecinică făclie,
Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers
Şi ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai şters.
Eram străin, şi ţie ţi-a fost milă de mine.
De unde vii şi unde te duci? m-ai întrebat.
Nu ştiu. Steaua desprinsă din boltele senine
Mai ştie ea sărmana ce drum a apucat?
Atunci mi-ai zis: Iubeşte, străin nu vei mai fi.
Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi.

Ce te uiţi cu ochii galeşi la copacii trişti şi goi,
Şi oftezi, dând pas gândirii să mai lunece-napoi?…
Lasă frunzele pustiei şi bătăilor de vânt!
Tinereţe, farmec, visuri… toate-s ţăndări de vas frânt,
Ce de mult pieriră-n valma răzvrătitelor talazuri.
Strânge-ţi gândurile-acasă, nu le mai lăsa-n poghiazuri,
Palide-n puterea nopţii să mai tremure pe drum…
Nici te mai uita în urmă-ţi la grămezile de scrum…
Nu vezi tu că îndărătu-ţi e-ntuneric şi pustiu!…
Şi n-auzi cât de sinistru sun-a groapă ş-a sicriu
Glasul tinereţii duse ş-al iluziilor şterse?…
Înţelege că-i zadarnic pe-un mort lacrimi să se verse!…

Negreşit, avut-ai zile de noroc şi de iubire…
Cine n-are-n lumea asta partea lui de fericire?
Ai trăit şi tu în basme… Te credeai şi tu o zână,
Ş-aşteptai, ca să te fure, vreun făt-frumos să vină,
De-ţi roteai pe lanul vieţii ochii mari şi visători,
Nu-ntâlneai decât podoabe, fluturi, pajişte şi flori!
Şi când pentru-ntâia dată mândru-ţi răsări în cale
El atât de mult doritul rege-al visurilor tale
Îţi păru că de când lumea îţi era ştiut şi drag…

O, de câte ori, în urmă, de cu vreme stând în prag
Şi uitându-te în cale-i, cu ochi lacomi şi fierbinţi,
L-aşteptai, sfârşit să puie dulcii tale suferinţi,
Şi mureai pân să se stingă razele în asfinţit.
Mai curând să vie sara, când, sfios, al tău iubit
În poghiaz fără rost, rătăcind în voie.

Se rupea din întuneric…
Ah, cât de încet mai vine,
Îţi ziceai zărindu-i umbra. Pân s-ajungă lângă tine,
Îţi părea o veşnicie de-aşteptare şi de dor.
Tu-l sorbeai din ochi, privindu-l. El s-apropia uşor…

Tresăreai, înfiorată ca de-un farmec din poveşti,
Şi nemaiştiind ce cugeţi şi-n ce lume mai trăieşti,
Îi cădeai în braţe, moale de-a plăcerii dulce lene.
Ca un flutur prins în pară tremurau a tale gene
De atingerea şi focul pururea-nsetatei guri.
Când steteai a ta iubire pân la moarte să i-o juri,
Găseai prea nencăpătoare, prea îngust-a ta viaţă.
Dar cum cade frigul vremii peste inimi şi le-ngheaţă,
Risipind atâtea visuri şi atâtea jurăminte,
Şi cum râzi singur de tine când îţi mai aduci aminte
Ce clădiri durai vieţii din nimicuri şi păreri,
Şi ce mult credeai în vraja nebuniilor de ieri!

Nu mai răscoli cenuşa năruitelor poveşti!
Straşnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgeşti.
După anii duşi în neguri nu te mai uita cu jale,
Dă-i pe veci uitării. Morţii nu se mai întorc din cale.
Când sub perii albi, zbârcită, fruntea-ncepe să se plece
Ca sub cea mai grea povară, inima-i o vatră rece.
Lumea basmelor ce încă îţi mai picură-n auz
A sfărmat-o pasul vremii, ca pe-o boabă de hurmuz.

Lasă altora de-acuma visul tău de-odinioară,
Alţii să-şi mai poarte dorul când pe ceruri se strecoară
Mărgea de sticlă imitând mărgăritarul.

Luna, cu nespusu-i farmec şi cu veşnica-i văpaie…
Peste noaptea ta boceşte cântecul de cucuvaie.
Când din luptele vieţii, ca un vechi oştean, trudită,
Ai rămas cu fruntea ninsă şi cu faţa ciocârtită,
Ce mai caţi cu ochii galeşi la copacii trişti şi goi,
Şi oftezi, dând pas pândirii să mai lunece-napoi?
Lasă frunzele pustiei şi bătăilor de vânt:
Nimărui de veci nu-i dată fericirea pe pământ.
Dumnezeu trece făclia dragostei din mână-n mână,
Noaptea cade grea şi rece peste inima bătrână!

În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.
Se deapănă pe rânduri, ca firul de pe fus,
Din volbura de vorbe se deapănă uşor
Un cântec ce sporeşte, mai larg, tot mai sonor,
E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
Şi nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nţeleagă.

În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.
Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus,
Iar critica solemnă, ce-n gol vede-adâncime,
Ca un copil adoarme în leagănul de rime.
Slăvit e versul cântec, miraj, întraripare
E-n Nemurire-o carte de liberă intrare.

Tu ia doar la crestarea silabelor aminte,
Să nu prea bată-n struna ştiutelor cuvinte,
Ci-n răsuciri de fraze, cu vorbe de la tine,
Fă sunetele goale să ni se pară pline,
Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint,
Dintr-o-ncăpere-ngustă făcând un labirint.

Nici şir, nici sens… Acestea ne-ar dezvăli secretul,
Am şti ce spui, ce cugeţi. Şi, pentru noi, poetul
Cu cât mai nenţeles e, cu-atât e mai profund.
Ce mici devin chiar zeii când nu se mai ascund!
Din patru-n patru versuri, şi plan, şi ritmu-ţi schimbă,
Ca tot ce scrii să pară că-i scris în altă limbă.

La titlu să iai seama: sonor, bombastic, vag,
Şi cu ceva macabru, să ne-nfiori din prag.
Căci titlul e alarma. Ca-n trâmbiţă să-l suni:
O inimă în flăcări, La casa de nebuni,
În criptă, Flori de sânge… Şi nu-i zor nicidecum
Ca titlul cu povestea să aib-acelaşi drum.

Amăgitor de gânduri, un motto mistic pune,
Să-şi tremure lumina un far peste-o genune.
Sub el psalmodic versul silabele să-şi joace,
În fierbere de glasuri, ca apa la răstoace.
Iar toată poezia cui sens ar vrea să-i cate
Mai limpede să-i pară citită de-a-ndarate.

De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii,
Au strigăt nou în plenul cinstitei Academii,
Oricum ţi-ai prinde gândul, pe zor sau pe-ndelete,
Şi-n orice danţ retoric, tu nu uita, poete,
Că vorba-i ca şi omul în lume sau în artă
Cu atât mai jucăuşă, cu cât e mai deşartă.

Păşeşte-n ţarină sămănătorul
Şi-n brazda neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă,
Pe care va lega-o viitorul.

Sunând, grăunţele pe bulgări plouă:
Speranţa, dragostea lui sfântă, dorul
De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul,
Le samănă cu mâinile-amândouă.

Trudeşte, făcătorule de bine,
Veni-vor, roiuri, alţii după tine,
Şi vor culege rodul bogăţia.

Tu fii ostaşul jertfei mari, depline:
Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sângele tău cald stropeşte glia!