Plecare

Autor : Alexandru Macedonski

Întindeţi pânzele, băieţi,…
Un vânt subţire se ridică,
Albastra mare se despică,
Pe cer alunecă nori creţi…
Întindeţi pânzele, băieţi,
Un vânt subţire se ridică.

Urcaţi în vârfuri de catarg
Şi puneţi steagul de plecare
Durerea mea dacă e mare,
Pământu-acesta este larg…
Urcaţi în vârfuri de catarg
Şi puneţi steagul de plecare.

De unde sunt şi cine sunt
Voiesc să uit pe vecinicie…
Ah! de-ar sufla o vijelie
În valuri s-aflu un mormânt…
De unde sunt şi cine sunt
Voiesc să uit pe vecinicie.

Primăvara

Autor : Alexandru Macedonski

Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunţi suferitoare,
Oh! ningeţi, albe flori de măr.

Sub liliac
Sunt paseri dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitaţi, dormiţi sub liliac.

Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocenţă răpitoare:
Amanţi cu inimi arzătoare,
E fericirea sub cais.

Sub nucul lat
Te afli însă izolat
Şi-n umbra lui îmbătătoare
Trecutul naşte ca o floare
Ah! de-aş muri sub nucul lat.

Noaptea neagră

Autor : Alexandru Macedonski

Cu norii ce afar’ s-adună
Acoperind şi cer şi lună,
De la fereastra mea, sub coaste,
Călări pe beznă, ca prin basme,
Zăresc un şir grozav de iasme
Ce sunt a iadurilor oaste.

Hop! Hop! Se duc mereu la vale,
Şi parcă m-ar privi cu jale,
Şi parc-ar râde câteodată…
Căci spăimântoasele lor rânduri
Sunt ghiana ce o port în gânduri,
Sunt mintea mea întunecată.

Cocoşul ce-nspre ziuă cântă
Cu glasul lui nu le spăimântă…
Hip! Hip! — curg iezmele întruna,
Şi dacă las perdeaua iute,
Atunci, odaia, pe-ntrecute,
Mi-o umplu, una câte una.

Ha! Ha! — Şi grabnic mă-nconjoară
Râzând de-un râs ce mă doboară,
Iar în mijlocul lor, îndată,
Pe când mai mare e vârtejul,
Uscându-mi gura şi gâtlejul,
Mă pun, şi trag o horă lată

Ospăţul lui Pentaur

Autor : Alexandru Macedonski

Templul nalt ce e din piatră cu-ngrijire prelucrată
În inscripţii hieratici răspândite cu belşug
Prin al soarelui praf de aur scânteiază şi s-arată
Uriaş prin înălţime, răpitor prin meşteşug.

Pe sfinţenia tihnită stâlpi de umbră priveghează,
Pe când flăcări parcă urcă din nisipu-n zare-ntins;
Uşi de bronz întredeschise pe-adâncimi ce-nfricoşează
Întunericu-l frământă cu năluci de aur stins.

Sfinxi pe socluri de-alabastru aşezaţi pe două rânduri,
De la scara care duce pe platforma de porfir,
Roşi de vânturi, arşi de soare, dar senini de orice gânduri,
S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir.

Dar în sala hipostilă, împrejurul unei mese,
Pentaur, poet şi preot, stă cu oaspeţi numeroşi,
Cupe de-onix se ridică, daruri scumpe, lui trimese
De Ramses şi de curtenii cei avuţi şi generoşi.

Dintr-o singură fereastră cade-o trâmbă luminoasă,
Ce-nfăşoară comesenii într-un nimb strălucitor,
Fundul templului se pierde sub un strat de umbră groasă,
Ce pe zei adăposteşte de-orice gând pângăritor.

Robi frumoşi cu piepturi goale şi cu ochi şireţi de vulpe
Ies fantastic ici şi colo din noptosul labirint,
Au tunici cu fir cusute, calasirise pe pulpe,
Şi înalţă vase de-aur înflorite cu argint.

Un peşchir ca hiacintul masa toată o-nveleşte,
Şi pe purpura-nfocată, în lădiţe de sandal,
Floarea tainică de lotus întristat se veştejeşte
Printre poame ce se urcă pe sub bolţi piramidal.

Rânduiala domnitoare e de meşter plăsmuită
Raci de mare ce spăimântă, stridii cu mărgăritari,
Având dreptul fiecare dintre scoica siluită
Să ia boaba încleştată în calcariile tari.

Plăsmuiţi după natură, peşti din cărnuri delicate,
Ce cu solzi de gelatină în argint se oglindesc,
Lângă păsări de tot felul, şi întregi, şi despicate,
Împreună cu vânaturi nencetat se grămădesc.

Tot ce e mai bun pe lume, strâns cu bani şi iscusinţă,
Îmbrânceşte înainte lăcomiile trupeşti,
Şi pe când se schimbă vorbe şi se bea cu prisosinţă,
Pe metalice tripede ard parfumuri arăpeşti.

Sirieni cu forme clasici, copilandri prin etate,
Dar pişcaţi în ciuda vârstei de-al plăcerilor tăun,
Înmuiaţi în tinereţe ca-ntr-un lac de voluptate,
Peste masa largă mişcă evantalii de păun.

Şi cum robii vin să cânte din cimbal şi din chitară,
Pentaur ridică vocea, şi pe harpa lui de bard
Epopeea strălucită curge falnică şi clară,
Întrecându-se-n căldură cu privirile ce-i ard.

,,Sub Ateş căzut în cursă, maiestatea-sa se luptă,
Părăsit de toţi oştenii şi aproape-nconjurat,
Braţu-i ager se înmoaie, spada sa e-n două ruptă,
Dar pe barbari să-i înfrângă sau să moară, a jurat.

Şetasar ce-i stă-mpotrivă, de prisos i se opune,
Maiestatea-sa năvală îşi repede al său car.
Calcă, culcă,-mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune,
C-o mânie trăsnitoare în al ochilor focar.

Zeul Month îi dă iuţeala şi Baal a lui putere,
C-o silinţă uriaşă sparge zidurile vii,
Iar în urma lui se scurge sânge roşu din artere,
Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii.

Şi pe când se luptă capii cu grozava-nvălmăşeală,
Călărimea nesupusă trăsnitoarei zăticniri,
Printre pulberea ce urcă licărind de-năbuşeală
Pe monarc îl urmăreşte cu sălbatice răcniri.

Tarekenas — l-acest nume se întoarce fiecare
Către oaspetele tânăr mai frumos ca zeul Ra
Vede-al regelui pericol, şi sub două mii de care
Uruind pe roţi de-aramă face câmpu-a tremura.

Un torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stavili
Nu s-asvârle printre pietre cu asalt mai mugitor,
Iar un fulger cât de aprig îndrumat de nalte pravili
Între nori când izbucneşte nu e-atât de-asurzitor.

De sub roţi, de sub copite, de sub spada ce se frânge
Printre coaste sfărâmate unde fierul s-a vârât,
Izvorăşte, sare, curge, un întreg potop de sânge
Şi-un morman cumplit de leşuri umple câmpul mohorât.

Şetasar, Şirab, Patasa, peste câmpii păduratici,
Căutându-şi mântuirea, fug de panică cuprinşi,
Şi Ramses, oprindu-şi caii, dintre-oştenii asiatici
Nu mai vede în picioare decât turma celor prinşi.”

,,Lui Ramses şi Tarekenas slavă-n veci nemărginită”
Este strigătul ce sala o străbate până-n fund,
Iar ecoul ce deşteaptă pe o scară nesfârşită
Printre-abisurile vremii se tot face mai profund.

Stuful de liliac

Autor : Alexandru Macedonski

Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce e neturburată de-ai patimilor nori,
O zi în care şoapte de îngeri se coboară
Şi vin pe-o adiere să cânte printre flori.

Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Şi prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
Gemea muşcat de vânturi un stuf de liliac.

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Nainte de-a-şi da rodul mureau învineţite
Când ea veni să şeadă sub stuful oropsit.

Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ş-o ploaie azurie vărsară peste noi…
O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră…
Uscat e liliacul şi nu mai suntem doi.

Cântecul ploaiei

Autor : Alexandru Macedonski

Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă.
Cu ploaia ce cade, m-apasă
Durerea cea veche, cea nouă…
Afară e trist ca şi-n casă,
Plouă, plouă.

Plouă, plouă…
Plouă cât poate să plouă…
Zadarnic vor cântece clare
Ca florile umezi de rouă
Cei vecinic scutiţi de-ntristare…
Plouă, plouă.

Plouă, plouă…
Plouă cât poate să plouă…
Fiinţa mea şi simţirea
Sufăr şi plâng amândouă…
Viaţa-şi urmează-ndârjirea…
Plouă, plouă.

Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă…
Rapănă-n geamuri ca-n tobe…
Spintecă inima-n două
Cântecul ploaiei de cobe…
Plouă, plouă…

De-mi spui…

Autor : Alexandru Macedonski

De-mi spui cine-a dat viaţa întâiului atom,
De-mi spui de unde vine pe lume întâiul om,
De-mi spui unde să află fiinţa prea putinte
Ce lumea a creat-o zicând două cuvinte,
De-mi spui de ce e lumea şi care-i ţinta sa,
De ce se mişcă totul şi-n veci se va mişca,
De-mi spui aceste toate, atunci m-apuc şi eu
Să-ţi spun cam unde este şi cum e Dumnezeu.

Te înţeleg, o! Ţepeş…

Autor : Alexandru Macedonski

Te înţeleg, o! Ţepeş-vodă,
Ţepeş-vodă mare domn,
Ş-aş voi să te văd astăzi
Deşteptându-te din somn!

Simt în mine câteodată
O mânie ca ş-a ta,
Şi de-ar fi ca să-ţi iau locul,
Ţepeş, eu te-aş imita!

Visurile tale sumbre
Pentru mine nu sunt noi…
Ţepeş, Ţepeş, lasă-ţi groapa,
Să mai vii şi printre noi!

Cavalerul kurd

Autor : Alexandru Macedonski

Trece ca o rază vie
Cavalerul kurd
Călărind peste câmpie
Pe nesipul surd.

Ars de vânturi, ars de soare,
Este oacheş, dar
E de-abia-n a vieţii floare
Ş-are farmec rar.

Braţele sunt musculoase,
Chipul bărbătesc,
Iar pe buzele cărnoase
Mici mustăţi mijesc.

Cu picioarele-n scări late,
Calului dă zor,
Căci în piept inima-i bate,
Bate de amor.

Şi zburând peste pustie
Pe nisipul surd,
Trece ca o rază vie
Cavalerul kurd!

(Literatorul, IV, 3, martie 1883, p. 152.)

Nimic, nici chiar speranţa…

Autor : Alexandru Macedonski

Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă
Când mut e viitorul şi aripa ţi-e frântă…
Departe laşi în urmă al visurilor rai…
Şi lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,
E rece ca îngheţul din inima pustie
De florile din mai!

Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte
Când ziua după ziuă bolnavă se târăşte…
Şi poate ca să fie de aur cerul plin,
Şi poate s-aibă stele albastra adâncime,
Verdeaţă nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime
Şi râul alb, — suspin!

Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine
Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!…
Şi poate ca să fie orice după mormânt
Dreptate omenească făcută unui nume,
O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume
Noi aripi, — nou avânt!

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech