Şi, uite, astfel ni se face iarnă …

Autor : Alexandru Andriţoiu

Şi, uite, astfel ni se face iarnă,
şi iar ne ninge timpul pe meninge,
şi iar îngheaţă biata noastră marnă
cînd nu în noi ci-alături foc se-ncinge.

E semn că totuşi frigul va învinge
şi-n urma urmei el o să discearnă
jucîndu-se cu-a inimilor minge,
cu vîrsta scurtă care-n noi se-ncarnă.

Am coborît cu turmele din munte
purtînd o cută-n plus pe vis şi frunte
dar cu nădejdea că ne vom întoarce iar,
acolo-n pisc de unde coborîră
trudiţii paşi, lăsînd, prin umbre, dîră –

de vom trăi pînă la primăvară

Ochii tăi

Autor : Alexandru Andrieş

Şi lumina parcă se pregătea,
Aduna toţi norii şi-i atârna
Departe la orizont,
Pe frânghie,
Să se-usuce încet…

Astă-seară a fost cald şi senin,
Toate stelele aveau pahare de vin
Şi-mi dădeau să gust puţin
Şi mie…
Între timp, tu dormeai…

Spune-mi despre tine
Lucruri cât mai puţine,
Lasă-mă să le ghicesc,
Să le inventez,
Să le potrivesc…

Dacă mai crezi cât de cât în minuni,
Să te văd trei zile, să nu te văd trei luni,
Şi s-o luăm iar şi iar
De la capăt…
Spune-mi, cum ţi s-ar părea?

Eu te vreau mereu
În colţişorul meu,
Să fii lângă mine
Şi să-ţi fie bine…

Am cunoscut o fată frumoasă,
Are maşină, are şi casă
Şi vorbim la telefon
O grămadă…

Însă n-are ochii tăi…

Fata pe care-o iubesc

Autor : Alexandru Andrieş

Fata pe care-o iubesc e frumoasă
Şi-aş vrea să vi-o descriu:
Ea are-n privire-adâncimi de abis
Şi ochii-i sunt verzi-cenuşiu!

Fata pe care-o iubesc e frumoasă
Şi-i greu s-o cuceresc,
E cea care-atunci când păşeşte pe stradă,
Toţi se întorc şi-o privesc!

Fata pe care-o iubesc e frumoasă,
Şi dragostea mea tot creşte,
O văd foarte rar, fiindcă stă cam departe,
Şi ea nu prea mă iubeşte…

Blues şi mai liric

Autor : Alexandru Andrieş

În loc să fii frumoasă
Şi să-mi zâmbeşti,
De câte ori vin acasă
Uşa-n nas mi-o trânteşti…
Spune-mi, ce-i cu tine dragă,
De ce te superi aşa de rău?
Am băut un păhărel,
Unul singur, zău…

Las’ că ştiu, aşa eşti tu,
Mă bagi în sicriu,
Deşi zici că nu, aşa faci de când te ştiu!
Mă-ntrebi ce-am făcut cu banii,
De parcă i-aş fi zvârlit pe geam!
Păi, dacă beam de toţi banii,
Spune-mi, u-u-unde ajungeam?

Am două’ş’cinci de lei – nici un leu în plus.
Ce-am făcut cu ei?
Nu ştiu, zău, s-au dus:
Aveam o sută, zău c-o sută aveam…
Aveam o sută, u-u-uite că n-o mai am!

Mai bine lasă-mă să dorm,
Mă simt minunat,
Scoate-mi cravata
Şi-ajută-mă s-ajung în pat!
Mâine dimineaţă
Am să-ţi promit lumea-ntreagă
Şi am să spun că nu mai fac
Niciodată, dragă…

Bondarul mizantrop

Autor : Alecu Donici

— Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire, lumea-ntreagă.
Merge, merge, se tot duce,
Spre pieire au pornit,
Zi ce merge, rău ne-aduce
Rău, tot rău, fără sfârşit.
Astfel în mizantropie
Un bondar se căina,
Stând pe-o creangă de scumpie
Ce la vânt se legăna.
Şi zicea el: “Zău, nu-i şagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.
Când gândesc la vremi trecute,
Când tot vesel eu umblam,
Cu albine mult plăcute
Prin văzduh mă legănam
Şi-n petreceri amoroase,
Într-un dulce bâzâit,
Zi şi noapte răcoroasă
Petreceam necontenit!
Dar, vai mie, zău nu-i şagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.
Tot zburam dincolo-ncoace,
Păream tare printre-albini;
Vezi, pe-atunci, la dobitoace
Încă roza n-avea spini.
Dar acum s-au schimbat toate,
Eu de jale sunt pătruns.
Vremi mai rele nici se poate.
Vai, ce vreme am ajuns!
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.
Vrun bondar să mai vezi încă
Că-i iubit, că-i curtenit
Şi degeaba că mănâncă,
Făr’ să fi agonisit,
Vrun bondar să bâzâiască,
Nişte suave, dulci cântări;
Şi pe-albini să răsplătească
De-a lor muncă prin plăceri!
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.
Vai, nu-i bine, zău nu-mi place.
Bondărimea s-a sfârşit,
Peste dealuri nu-ş ce-aş face,
Să mă duc necontenit.
Spun c-acolo se găseşte
Bondar mândru cântător,
Ce tot încă bâzâieşte
Al său viers fermecător.
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă!”
— Moş uncheş— zise-o albină
Zău, greşeşti, de tot greşeşti!
De-amor viaţa încă-i plină,
Bătrân eşti şi n-o simţeşti.
Dar el, în mizantropie,
Ne-ncetat se căina,
El pe creanga de scumpie
Bâzâind tot repeta:
— Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Broasca şi zeul

Autor : Alecu Donici

— Bre-che-che-chex! coax! coax!
Căci fără apă am rămas! —
Aşa striga o broască, ce de cu primăvară
Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost retras,
Şi într-o scursură trăia ca pe Parnas.
Dar seceta de vară
Scursurile-au zbicit,
Iar broasca mea zvântată de-a glodului dar mare,
Striga la zei aşa de tare,
Precum mai sus v-aţi lămurit.
Ea prin acea strigare rugi grele înălţa:
Să se ridice apa pân’ la scursura sa.
Când iată!
Zeul se arată.
Şi-i zice: “Ce vrei oare,
Urâtă grăitoare?
(Era, se vede, Joe în bune dispoziţii),
Nu pot băga în seamă a tale, eu, capriţii,
Ca să înec o vale şi un întreg norod,
Când tu poţi singură să te cobori la glod
De unde te-ai urcat
Pe deal, ce nu-ţi e dat”.
Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor
Ca bine să le fie pe lume numai lor;
Vânând pe orice chipuri măriri, averi şi nume,
Măcar să piară lumea.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Calul şi măgarul

Autor : Alecu Donici

Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal şi un măgar.
Din întâmplare el găseşte o harşa,
Cusută tot în fir şi în mărgăritar.
Harşaua, precum ştiu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumuseţare.
Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Şi au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,
Să puie pe măgar harşaua delicată.
Dar au ieşit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Şi nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harşa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Şi chiar ca un măgar de glod plin au ieşit.
Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greşit,
Iar el o da la întâmplare.
Eu însă socotesc: că calul, deşi are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, şi cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Două mance şi un copil

Autor : Alecu Donici

În vremile trecute o jupâneasă mare
Născu un făt-frumos.
Copilul cât se poate era de sănătos;
Dar pentru ca să aibă mai bună căutare,
Cucoana două mance pe lângă dâns’ ţinea

Şi singură-l hrănea.
Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare
pruncul va ajunge un urieş sub soare.
El însă deodată trăia mai mult sugând,
Căci mancele şi muma mi-l îndopau pe rând,
Încât după o vreme aşa îl ghiftuise,
Că copilaşul gingaş de tot se bolnăvise.
Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit.
Iar într-o zi când muma de-acasă au lipsit,
Lăsând femei şi mance de cuconaş să cate,
Ca prin un farmec ele se-mprăştiară toate,
Şi, rămânând copilul în leagăn singurel,

Se răsturnă din el…
Chiu, ţipete prin casă se auzeau de-ndată.
Boierul, supărat,
Veni să vază singur pe prunc cu capul spart.
El într-o plecare pe gânduri afundat,
Rosti aşa cuvinte: “Că mance de prisos,
Oricum, şi-n orice stare, n-aduc vreun folos”.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Verişoară, fată de pension

Autor : Tristan Tzara

Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi
Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles
Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi
La Călugăriţe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân’la vacanţă iar le numeri
Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali şi alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos – subţire şi vibrând – stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât
Pentru că zăreşte cavalerul – şi atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă şi latină
O, de ce trec zilele aşa de rar…
Frunzele şi florile cad ca foile din calendar;
Viaţa-i tristă, dar e totuşi o gradină!
Şi Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau îşi pierde importanţa – căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână – socotind de mâini pân’la vacanţă

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et
câline.

Opera Apartinand Tristan Tzara | | Nici un Comentariu »

Crima din Şoseaua Ştefan cel Mare

Autor : Mircea Cărtărescu

ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele
muşcat de păienjenii galbeni stelari
era toată bolta stea langa stea
şi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzea
zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada
încat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada.
la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era întuneric plombat cu neon.
eram azuriu, ameţit.

– pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case şi garduri.
palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri.
nelinişti, extaze, iar străzile – râme, cobre, năpârci.
cine putea să întrebe?
cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe?
tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu ştiu unde este strada crizantemelor.
mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastă
dar mă luase de braţ domnişoara nevastă
şi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţi
sub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi.
şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire
pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire
şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea.

am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mână în beregată
pe somieră şi pe perna rombată,
rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris,
purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis,
prin adevarat! şi prin nu se poate!
prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lângă fulg,
ţicnit-o,
dragoste…

pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla
şi motanul în labe de sticla
văzură prin roşia pâclă
şi mai târziu raportară:
– era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară,
părea că leşina, că suspină, că plânge
dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge
şi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă
– şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant…
– a ieşit translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană.
apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scala
pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lângă vărgatele troleibuze

– dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze
şi când zâmbea, se cangrena strada…
– şi brusc zăpada începuse să ningă
peste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunându-se în straturi scântâietoare
pe toţi atomii de sub stelele rotitoare.
– în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid,
căci prea impudica şi luminoasă era Moartea.

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech