Deunăzi către ziuă visasem că murisem…
Zăceam sub crini şi roze, suflare nu aveam,
Şi mumă, fraţi, prieteni, şi toţi pe câţi iubisem,
Cuprinşi de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam.
Intrau în curte cioclii cu faţa uscăţivă;…
Călări intrau în treapăt şi doi sau trei ostaşi;…
Veneau la urmă popii, ca buturii de graşi,
Cu pântece rotunde umflate de colivă.
În albe sovonite sub flori de lămâiţe,
Vin fete-nchiriate să-mi ţină de panglici;
Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeţi şi de leliţe…
Pomană când se face, se află şi calici!
Dar muzica e gata şi popii s-află gata,
Şi toţi vor să mă ducă mai iute lângă tata
Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
Alăturea cu spada de-ostaş şi general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,
Şi pare c-o să fie şi lume să le-asculte…
,,Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca rază, ca scânteie, ca vis, — et caetera–.
O moarte nendurată a vrut a-l secera
Şi muzele vor plânge, rămase-n văduvire.”
Parada, cum se vede, e bine întocmită…
Am popi, jandarmi şi fete, iar poarta e cernită,
Spre gloria-mi cea mare, de sus şi până jos,
Şi nu-mi lipsesc discursuri ş-anunţuri prin gazete…
Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propăşire ş-al cârciumii folos.
Sunt mulţi ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aş crede s-o numim
În contul ei atâţia trăiesc fără de trudă…
Şi ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?… Dar cioclii?… Dar inima duşmană?
Dar cei câţi ne mănâncă cu poftă din pomană?…
Femeia ce ne scaldă?… Dricarul şi trocarul?…
Dar mulţi pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce şi nădragi?
Dar baba cu tămâia?… Groparul?… Colivarul?…
Dar Raiul, şi chiar Iadul, căzând în faliment
Şi depunând bilanţul din lipsă de-aliment?
Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,
Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
Dar câte şi mai câte pe care le-am uitat
Venind să ne deschidă al morţilor palat?
Coşciugul meu în fine e dat în jos pe scară…
O muzică-l primeşte cu jalnica-i fanfară;
În urmă-i se aude suspinul năbuşit
Al scumpelor fiinţe ce-n lume m-au iubit.
În negru, şi în lacrimi, prietenii-mi s-arată,
Iar mumă-mea-ntre dânşii apare leşinată,
Pe când porneşte dricul ş-al lui întreg convoi,
Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
Şi ce?… E cu putinţă?… Paradă şi onoare
Pe când aveam speranţa să mor într-un spital?
Şi ce?… Se plânge încă acela care moare
Şi nu mai este viaţa un comic carnaval?
Şi ce?… N-au să mă ducă pe masa de disecţii?
Şi ce?… N-au să-mi împartă cadavrul meu în secţii,
Şi n-au să-mi pună oare nici creieru-n cântar,
Luând apoi pretextul de lacrimi şi de-afecţii,
Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?
Dar ce-am fost oare-n lume?… Ce cugete sublime
Veniră să mă-nalţe trecând pe harpa mea?…
Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
Făcut-am ca să plângă pe cine mă citea?
Umblat-am printre stele?… Urcat-am prin văzduhuri?
Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?…
Şi fost-am prins, vreodată, furând — precum se fură –
Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?…
Sau premii academici căzură-asupra mea
Cu gloria lor falsă şi suma lor mai grea?
Cântat-am, la ocazii, aşa precum se cântă,
Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,
Şi-n cele două taberi ce zilnic se frământă
Jertfit-am vreodată la glorii de carton?
Fundat-am oare-n ţară Republici dintre-acele
Prin care-ajung, atâţia! dinastice proptele;
Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn
De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?…
Sau poate am prieteni la Bănci naţionale,
Şi popii-nfăţişează al dragostelor semn?
Nimic din toate aceste… Nimic, — din fericire!
Prietenii ce lasă ai soartei prigoniţi
Avuţi dacă se află sunt numai prin simţire,
Şi mor deopotrivă de plânşi şi de iubiţi.
Parada însă trece pe Podul Mogoşoaie
Şi-ncepe ca să pice o burniţă de ploaie…
Dau fuga trecătorii… efectul e stricat
Şi mumă-mea scontase al pensiei mandat
Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,
Nevrând ca să mă-ngroape oraşul de pomană.
Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,
Pe când îşi beau în tihnă ştiutele cafele,
Samsarii se întreabă să afle de-a murit
Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?…
Pe loc ce li se spune de mine, — îşi urmează
Vorbirea ce-ntr-un singur cuvânt se însumează
Câştigul!… — Epopee de-atâtea mii de ani,
Divină Comedie având ca titlu: Bani!
Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,
Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere;
Câştigul, — ce se-nalţă pe-acelaşi piedestal,
Moral întotdeauna şi vecinic imoral;
Câştigul, ce-n picioare călcând virtute, lege,
Trufaş înaintează spre tronul său de rege,
Şi-n templul Bogăţiei intrând, triumfător,
În hohotul monedei sub bolte se aşează,
Iar galben ca metalul din care se formează
Apasă-asupra lumii ş-o ţine sub picior.
Mulţimea, fermecată de falşa maiestate,
Se-nchină umilită l-această zeitate,
Iar sufletul în care pătrunde — ars, — şi trist,
Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie,
Căci aripa-i semeaţă deodată se-ncovoaie…
Se face grea ca plumbul purtând pe Antichrist.
Parada ajunsese în Strada Franţuzească…
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obştească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău,
Iar alţii, în credinţa că ortu l-am dat popii
Din oftică sau tifos, batistele scoteau
Şi, dându-se-ntr-o parte, la nas şi le puneau,
Crezând că-i molipseşte mirosurile gropii.
Când însă Bucureştii, în care-am suferit,
Rămase-n urma noastră în ceaţă învelit,
Cu turnuri de biserici, cu teatre şi palate,
Cu-ntreaga lui satiră de lux şi de păcate,
Cu oameni ce declamă strigând: Patriotism,
Împinşi de-aceleaşi patimi ş-acelaşi egoism,
Cu corpuri fără inimi şi ţeste fără creieri,
Sub care cântă-atâţia stigleţi, ş-atâţia greieri;
Oraş în care zilnic, Dreptatea, în genunchi,
De corbii sugrumării e roasă la rărunchi;
Prăpastie în care virtutea este-o crimă,
Şi crima cea mai neagră, virtute mai sublimă,
Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sân
Pe lângă-a ei pieire pe-a neamului român;
Când el rămase-n urmă, zăcând în jos pe vale
Cu falşa-i bucurie mai tristă ca o jale,
Şi când, încet, urcarăm costişul înverzit –
Lăsând pe mâna dreaptă clădirea afumată
Din care-n lumea largă pornisem altădată
Atât de tânăr încă şi-atât de fericit, –
Pe marginea şoselei doi oameni s-arătară,
Era un copilandru, era un biet moşneag
Copilul plin de viaţă — bătrânul în toiag,
Şi dricul ajungându-i căciulile-şi luară.
Ţăranii nu ştiu carte, dar dânşii-n drumul meu
Din inimă şoptiră: ,,Să-l ierte Dumnezeu!”
Era-n apusul zilei şi ,,Stâlpii” se citise…
Deschisă şedea groapa, coşciugul sta deschis,
Şi soarele o rază de-adio îmi trimise,
Spărgând o clipă norii din naltul său abis;
O rază înmuiată în cerurile-albastre,
Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,
Şi care-n cimitirul, cuprins încet de seară,
Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.
Dar plânsetul răsună: — Momentul e solemn;
Pe braţe se ridică coşciugul meu de lemn,
Şi-n raza ce apune, şi-n vântul ce şopteşte,
Şi-n jalea ce pe feţe adânc se-ntipăreşte,
La marginile groapei mă poartă — mă depun…
Pe ţărmii veciniciei cu braţe-ncrucişate
Aştept ca să m-arunce prăpastiei căscate
Din care, cine ştie? voi naşte mult mai bun.
Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,
Se uită împrejuru-i, o cere, şi s-aduce…
Aş vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port,
Că-n viaţă am purtat-o pe umerii-mi legată,
Ducându-mi tinereţea sub dânsa-ncovoiată –
Dar crucea te urmează oriunde — viu sau mort.
Alături cu coşciugul zăcea un sac de oase…
Era un Babel groaznic de craniuri hidoase
Pe care stau şuviţe de păr înţărânat;
Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,
În lume îmi zâmbise cu faţa-i de părinte,
Lăsând deschisă uşa l-al inimii palat.
Deşertăciune-a lumii!… — O mumă ce-l născuse,
O soră ce pe braţe-i în cântece crescuse,
Cu cerul şi cu raiul în ochii ei de-azur, –
Alăturaţi prin moarte, — femur lângă femur,
Şi ţeastă lângă ţeastă, — un sac îi încăpuse.
Înapoi Manfred şi Faust, adânci cugetători,
Fantasme ce-n veghere şedeaţi până la zori,
Problema urmărită lăsarăţi tot problemă,
Şi voi v-aţi pus pe frunte o falsă diademă.
Aţi invocat pe oameni, aţi invocat pe zei,
Urcatu-v-aţi prin lumea de umbre şi de vise,
Servitu-v-aţi de cuget ca punte peste-abise,
Dar groapa vă sfidează, rânjind din fundul ei.
Priviţi-o, şi răspundeţi, de-aveţi ce ne răspunde…
Pătrundeţi nepătrunsul şi spuneţi-ne, unde
Ne ducem când mormântul asupra-ne s-a-nchis?
Un vis e oare moartea? sau viaţa e un vis?
Tăceţi?… Voi nu răspundeţi?… Rămaşi fără cuvânt,
Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mormânt.
De tot se înnoptase şi lumea cu grăbire
Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire…
Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat
Şi omul care cade e repede uitat…
Furtuna când pe aripi de vânturi se aduce
Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?
E oare mai puţină verdeaţă în păduri
Sau umbră mai puţină sub bolţi de frunzături?…
O floare dacă naşte şi-ndată dacă moare,
Se face în grădină un gol pentru o floare?
O stea dacă luceşte stingându-se pe loc,
Sunt stele mai puţine în cerul plin de foc?
Natura-şi urmăreşte sorţirea nencetată,
Şi steaua ce se stinge şi frunza cea uscată,
Verdeaţă, flori, insecte, şi tot ce este viu
Se duc fără să lase o lipsă cât de mică…
Un om dacă dispare, un altul se ridică,
Şi-n cartea vieţii nume se şterg sau se înscriu.
Oraşul sta pe vale culcat cu nepăsare…
Pe uliţi s-aprinsese lumini de felinare…
Trufia în trăsură, Mizeria pe jos,
Lărgea prin tot oraşul un haos zgomotos…
Şampanie la Capşa beau mulţi făcând paradă
De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă…
- Dar uşile la teatru deschise se aflau,
Pe scenă Muşchetarii cu zgomot se jucau…
Ce vreţi?… Pe-atuncea vremea era înapoiată,
Cohorte fără număr n-aveam stejari şi brazi…
De scrieri, sărăcia era neasemănată…
Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi…
Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuşte, –
Din loje, cu mândrie, făcea vânat de muşte;
Sion, Ventura, ş-alţii, alături dormitau;
Urechiă-şi da silinţe tihnit la loc să şeadă…
Vedea cu ochelarii, şi tot nu vrea să creadă…
Coriştii, şi artiştii, ca fiarele urlau…
Era un demn spectacol de teatru, pentru care
Luptaseră atâţia jertfindu-şi a lor stare,
Voind să se înalţe un templu literar
Cu piesele române cusute la dosar.
Era un demn spectacol de-a ţării propăşire
Să vezi că galeria aplaudă-n uimire
La-ntâia detunare de puşcă sau pistol,
La-ntâiul semn de patos, la-ntâia sforăire,
Înscrise sau nenscrise în fiecare rol.
Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată…
Dar lojile sunt goale sau date fără plată…
Director peste teatru fiind un vânător,
Mă rog, de ce n-am pune şi piese de obor?
Părerea mea desigur că este-mpărtăşită,
Scânteia de talente fiind înăbuşită,
Şi publicul urmându-şi să fie, tot ce-a fost
Făptură nenţeleasă — nici om de duh, nici prost.
Privind cu nepăsare la tot ce se petrece,
Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece,
Şi-ndată ce s-arată prin el câte-un smintit
Ce-ar vrea ca să ridice o voce revoltată,
Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată,
I-o pune în spinare, şi totul s-a sfârşit.
Mergi, tristă Românie, pe calea începută,
Şi voi, iubiţi prieteni, petreceţi sau cântaţi,
Lăsaţi-mi însă mie odihna cea tăcută,
Lăsaţi-mi visul morţii şi nu mă deşteptaţi.
Ce-mi pasă dacă lumea a fost şi e tot lume?…
Ce-mi pasă de rămâne cum e, şi cum a fost?…
Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume?…
Prin moarte câştigat-am obştescul adăpost.
Şi iată… — O suflare ce ramurile-atinge
Se pare că închide la zgomot orice porţi,
Şi luna se ascunde, şi candela se stinge
Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morţi.
Tăcere!… Este ceasul de negură şi taină…
Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină…
O rază nu se vede în cer nici pe pământ…
Aştept cu nerăbdare ca morţii să se scoale,
Lăsând să le rămână coşciugurile goale,
Dar mut îmi e mormântul, şi mut orice mormânt.
Şi ce?… Nimica încă?… Nimica decât noapte?
Nici ciocnete de oase, nici rânjete, nici şoapte?
Dar oare ce fac morţii? — Să vină! — Voi să ştiu.
Gândind aceste vorbe, vederile-mi senine
Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine,
Un şir de viermi oribili cu corpul cenuşiu;
Cu toţii, pe coşciugu-mi, se urcă sau s-agaţă…
S-apropie minutul cu dânşii să dau faţă…
Puterea îmi lipseşte să-i calc şi să-i zdrobesc,
Şi ei, rozând capacul coşciugului, vorbesc
,,A! iată, zice unul, e omul ş-a lui fală…,
Priviţi-i slăbiciunea sub piatra mormântală,
Şi el a fost în lume întâiul dobitoc!
Mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă…
Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă;
Loc viermilor să intre!”
Şi viermii-avură loc…
Intrară câte unul prin scândurile roase…
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,
Sudoarea într-o clipă m-ajunse pân’ la oase,
Voii să strig… — Dar somnul cel vecinic este greu.
Mârşav, deodată, unul, pe buze mi se prinse,
Înfig doi alţii-n pulpe mandibulele lor,
Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse…
În ochi îmi intră zece… — Era îngrozitor.
Simţii atunci în mine o repede schimbare…
Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare…
Lăsându-mi învelişul la viermii din mormânt,
Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pământ.
Eram împins de-o forţă şi tainică şi mare,
Şi aripe de vultur răpindu-mă în zbor,
Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de uşor,
În casa părintească, muiat în foc de stele,
Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai,
Trecui ca o suflare prin părul maicii mele,
Lucii în două lacrimi, şi calea mi-o urmai.
Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat,
Şi treieram pe vânturi, şi colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat.
Câmpiile întinse păreau nişte năluce,
Şi Dunărea un şarpe dormind peste câmpii,
Tot omul o furnică ce naşte şi se duce,
Iar munţii cei gigantici abia nişte copii;
O pată cenuşie în josul meu s-arată,
E marea care vecinic cu pânze e-ncărcată
Şi dincolo pe ţărmul ce-a fost de zei iubit
Pe care-l încunună naramzul înflorit…
Italie iubită, — primeşte-o salutare
Cu tainica scânteie a sufletului meu…
În ceaţă piere apa şi sânul tău mi-apare
Florenţa, Roma, Neapol culcat pe lângă mare,
Molatic lazarone dormind — visând mereu.
Vezuviul în aer împinge zi şi noapte
Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum…
Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de şoapte,
Pompeii lăcrămează la colţul unui drum.
Şi-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare,
Trec mările albastre şi nu mai am hotare…
Munţi, dealuri, văi şi câmpuri străbat neobosit
Purtat de-aceeaşi rază, uşor şi fericit.
Oraşele sub ochii-mi le văd zăcând de-a rândul,
Şi unul după altul, mai repede ca gândul,
Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet,
Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret.
Văzând aceiaşi oameni, văzând aceeaşi lume,
Urcau până la mine aproape-aceleaşi nume,
Şi când, la urma urmei, acasă m-am întors,
Asupră-mi începuse uitarea ca să treacă, –
Se uită totdeauna acela care pleacă,
Şi firul amintirii se rupe, de s-a tors.
În inimă nu este nici rană, nici durere,
Ca zilnic să păstreze întâia ei putere,
Şi nimeni nu rămâne a fi nemângâiat.
Tot omul află-n viaţă, în vreme, sau în sine
Puterea ce e-n stare durerea să-i aline…
E lege naturală când mori să fii uitat.
În groapă, corpul şubred abia îmi putrezise
Şi chipul meu cu totul în inimi s-ofilise,
Iar mumă-mea — chiar dânsa! — mai rareori plângea…
Uitare, cât mai iute, mângâi-o şi pe ea!
Din viaţa pieritoare, trecând în altă lume,
În viaţa fără moarte mă duc să strălucesc,
Şi făr-a mă-nţelege, şi fără s-am vreun nume,
Mă simt cu totul altul şi-ncep ca să trăiesc.
Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată,
Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit…
Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit…
Privii către fereastră… — Era o zi-nnorată…
Născândele ei raze pieziş se strecurau…
Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată,
Şi frunzele la vânturi, gemând, se scuturau.
( To die is landing on some silent shore
Where billows never beat, not tempests roar.
Samuel GARTH)