În mansarda lui mereu
Sărăcia e stăpână.
Geniu-şi reazemă pe-o mână
Fruntea lui de tânăr zeu.

Zilnic soarta şi-o amână,
Zilnic duce-al vieţii greu.
În mansarda lui mereu
Sărăcia e stăpână.

Dar prea mult nu este până
Va urca în empireu…
Se şi crede-n Eliseu,
Şi el stă de-o săptămână
În mansarda lui mereu.

Les années ont coulé comme nues sur les plaines
Hélas, à tout jamais elles ne reviendront,
Car le vieux charme est mort, s’en est allé le don
Des contes et des chants, des charades anciennes,

Qui; avaient éclairé mon enfance, mon front,
Doués de sens si profond que j’entendais à peine,
Tcs ombres, o couchant, en vain elles me prennent
Baignant le soir d’été sous le calme horizon.

Mais comment arracher du passé de la vie
O mon âme, un écho et un frisson nouveau
Sur la Iyre ma main s’attarde vainement;

Sous le charme d’antan, tout est anéanti,
Les lèvres sont fermées sur la douceur des mots,
Je tombe dans le noir, comme un proie du temps.

Şi, uite, astfel ni se face iarnă,
şi iar ne ninge timpul pe meninge,
şi iar îngheaţă biata noastră marnă
cînd nu în noi ci-alături foc se-ncinge.

E semn că totuşi frigul va învinge
şi-n urma urmei el o să discearnă
jucîndu-se cu-a inimilor minge,
cu vîrsta scurtă care-n noi se-ncarnă.

Am coborît cu turmele din munte
purtînd o cută-n plus pe vis şi frunte
dar cu nădejdea că ne vom întoarce iar,
acolo-n pisc de unde coborîră
trudiţii paşi, lăsînd, prin umbre, dîră –

de vom trăi pînă la primăvară …

Şi lumina parcă se pregătea,
Aduna toţi norii şi-i atârna
Departe la orizont,
Pe frânghie,
Să se-usuce încet…

Astă-seară a fost cald şi senin,
Toate stelele aveau pahare de vin
Şi-mi dădeau să gust puţin
Şi mie…
Între timp, tu dormeai…

Spune-mi despre tine
Lucruri cât mai puţine,
Lasă-mă să le ghicesc,
Să le inventez,
Să le potrivesc…

Dacă mai crezi cât de cât în minuni,
Să te văd trei zile, să nu te văd trei luni,
Şi s-o luăm iar şi iar
De la capăt…
Spune-mi, cum ţi s-ar părea?

Eu te vreau mereu
În colţişorul meu,
Să fii lângă mine
Şi să-ţi fie bine…

Am cunoscut o fată frumoasă,
Are maşină, are şi casă
Şi vorbim la telefon
O grămadă…

Însă n-are ochii tăi…

Fata pe care-o iubesc e frumoasă
Şi-aş vrea să vi-o descriu:
Ea are-n privire-adâncimi de abis
Şi ochii-i sunt verzi-cenuşiu!

Fata pe care-o iubesc e frumoasă
Şi-i greu s-o cuceresc,
E cea care-atunci când păşeşte pe stradă,
Toţi se întorc şi-o privesc!

Fata pe care-o iubesc e frumoasă,
Şi dragostea mea tot creşte,
O văd foarte rar, fiindcă stă cam departe,
Şi ea nu prea mă iubeşte…

În loc să fii frumoasă
Şi să-mi zâmbeşti,
De câte ori vin acasă
Uşa-n nas mi-o trânteşti…
Spune-mi, ce-i cu tine dragă,
De ce te superi aşa de rău?
Am băut un păhărel,
Unul singur, zău…

Las’ că ştiu, aşa eşti tu,
Mă bagi în sicriu,
Deşi zici că nu, aşa faci de când te ştiu!
Mă-ntrebi ce-am făcut cu banii,
De parcă i-aş fi zvârlit pe geam!
Păi, dacă beam de toţi banii,
Spune-mi, u-u-unde ajungeam?

Am două’ş’cinci de lei – nici un leu în plus.
Ce-am făcut cu ei?
Nu ştiu, zău, s-au dus:
Aveam o sută, zău c-o sută aveam…
Aveam o sută, u-u-uite că n-o mai am!

Mai bine lasă-mă să dorm,
Mă simt minunat,
Scoate-mi cravata
Şi-ajută-mă s-ajung în pat!
Mâine dimineaţă
Am să-ţi promit lumea-ntreagă
Şi am să spun că nu mai fac
Niciodată, dragă…

— Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire, lumea-ntreagă.
Merge, merge, se tot duce,
Spre pieire au pornit,
Zi ce merge, rău ne-aduce
Rău, tot rău, fără sfârşit.
Astfel în mizantropie
Un bondar se căina,
Stând pe-o creangă de scumpie
Ce la vânt se legăna.
Şi zicea el: “Zău, nu-i şagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.
Când gândesc la vremi trecute,
Când tot vesel eu umblam,
Cu albine mult plăcute
Prin văzduh mă legănam
Şi-n petreceri amoroase,
Într-un dulce bâzâit,
Zi şi noapte răcoroasă
Petreceam necontenit!
Dar, vai mie, zău nu-i şagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.
Tot zburam dincolo-ncoace,
Păream tare printre-albini;
Vezi, pe-atunci, la dobitoace
Încă roza n-avea spini.
Dar acum s-au schimbat toate,
Eu de jale sunt pătruns.
Vremi mai rele nici se poate.
Vai, ce vreme am ajuns!
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.
Vrun bondar să mai vezi încă
Că-i iubit, că-i curtenit
Şi degeaba că mănâncă,
Făr’ să fi agonisit,
Vrun bondar să bâzâiască,
Nişte suave, dulci cântări;
Şi pe-albini să răsplătească
De-a lor muncă prin plăceri!
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.
Vai, nu-i bine, zău nu-mi place.
Bondărimea s-a sfârşit,
Peste dealuri nu-ş ce-aş face,
Să mă duc necontenit.
Spun c-acolo se găseşte
Bondar mândru cântător,
Ce tot încă bâzâieşte
Al său viers fermecător.
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă!”
— Moş uncheş— zise-o albină —
Zău, greşeşti, de tot greşeşti!
De-amor viaţa încă-i plină,
Bătrân eşti şi n-o simţeşti.
Dar el, în mizantropie,
Ne-ncetat se căina,
El pe creanga de scumpie
Bâzâind tot repeta:
— Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

— Bre-che-che-chex! coax! coax!
Căci fără apă am rămas! —
Aşa striga o broască, ce de cu primăvară
Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost retras,
Şi într-o scursură trăia ca pe Parnas.
Dar seceta de vară
Scursurile-au zbicit,
Iar broasca mea zvântată de-a glodului dar mare,
Striga la zei aşa de tare,
Precum mai sus v-aţi lămurit.
Ea prin acea strigare rugi grele înălţa:
Să se ridice apa pân’ la scursura sa.
Când iată!
Zeul se arată.
Şi-i zice: “Ce vrei oare,
Urâtă grăitoare?
(Era, se vede, Joe în bune dispoziţii),
Nu pot băga în seamă a tale, eu, capriţii,
Ca să înec o vale şi un întreg norod,
Când tu poţi singură să te cobori la glod
De unde te-ai urcat
Pe deal, ce nu-ţi e dat”.
Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor
Ca bine să le fie pe lume numai lor;
Vânând pe orice chipuri măriri, averi şi nume,
Măcar să piară lumea.

Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal şi un măgar.
Din întâmplare el găseşte o harşa,
Cusută tot în fir şi în mărgăritar.
Harşaua, precum ştiu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumuseţare.
Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Şi au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,
Să puie pe măgar harşaua delicată.
Dar au ieşit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Şi nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harşa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Şi chiar ca un măgar de glod plin au ieşit.
Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greşit,
Iar el o da la întâmplare.
Eu însă socotesc: că calul, deşi are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, şi cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.