Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…

Am pus să moară-n umbră, într-o carte
Pe care-o ştiu cuvânt după cuvânt,
Petale vii şi tinere de flori, –
Să-mi mai aduc aminte uneori
De cei plecaţi departe,
De cei ce nu mai sunt.

Şi răsfoind cu mâini şovăitoare,
Într-un târziu, de dorul nimănui,
Din cartea veche-mi cade-o floare :

Suntem mereu tot mai puţini sub soare,
Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului…

Sunt eu, fetiţa asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpuşa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

Mi-e milă de mânuţa ei,
De trupul mic, şi firav, şi puţin:
Mi-e milă ca de-un copilaş străin
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei…

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, –
Oglinzile erau aşa de nalte!
O dată doar, în luciul unui geam
Am bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Şi n-am ştiu că-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadră-n care nu era nimic –
Decât o fată cu priviri căprui.
Ca un pisoi prostuţ şi mic,
Am cercetat pieziş, cu frică,
Vedenia stângace.
Am râs: – Săraca, tare-i mititică!
A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?
De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?…
Dar mâna care-o căuta pe-a ei
A pipăit zadarnic sticla, rama,
Şi-nspăimântată am fugit la mama…

Azi, din fetiţa aceea nu mai este
Decât o poză ştearsă şi-o poveste.
Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,
Mi-a adormit – păpuşa veche
Pe scauieşul din grădină –
În suflet, printre cioburi de lumină.

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum
Coboară linişte pe suflet şi pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, –
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetişor, cum vine
Fetiţa din oglindă,
Cum îşi deschide ochii calzi şi vii
Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.

(Din volumul „Poezii”, 1939)

Alergand, ca de napasta,
Au venit buluc pe coasta
Doi baieti
Mai isteti,
Sa dea veste
La neveste
C-au vazut in deal la stana,
Coborand din varf de munte,
Peste ape fara punte,
Iarna sura si batrana…

Mai tarziu, mai pe-nserat,
A intrat si baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
In vazul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de capatat,
Cu naframa de furat,
Cu catrinta de aba
Vantul sa-l strecori prin ea!
Si cum sufla-n pumnii reci,
Scoate pacla pe poteci,
Iar pe fund de vai destrama
Neguri vinete, de scama…

Si-au iesit baietii mici,
Mici si multi
Si desculti,
Si cativa mai maricei
Cu biciusti si cu nuiele
Si cu prastii subtirele,
Sa alunge de pe-aici
Iarna cea cu ganduri rele…
Doamna-gerului, batrana,
S-a sculat de la pamant.
Si-naltand spre cer o mana,
Ca o cumpana uscata
De fantana.

A pornit in jos pe vant,
Incruntata,
Blestemand,
Si-a lasat in urma ei
Promoroaca si polei;
Pe ogoare,
Corbi si cioare
Prin paduri,
Lupii suri,
Si de-a lungul drumului
Numai scama fumului…

Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul…
Un Dumnezeu- cum te credeau părinţii-
Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:
El nu ne poate înţelege plânsul.

Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi,
Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;
Tu ai gemut când te pătrunse fier,
De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
Şi gura ta sa-nvineţit de chin,
Şi duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile tale!
Şi, totuşi, cât de sus, lumina mea,
Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!
De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deştepte morţi de mii de vremi
Şi-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu, să ai privirea iertătoare,
Un om să fii – şi tot să nu blestemi!…

Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin şi-atâta bunătate?
Se rătăceşte mintea şi nu poate
Să te urmeze-n lumea ta înaltă…

…………………

Al nostru eşti: al celor slabi şi goi –
Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde,
Dar umbra ta rămase printre noi
Şi inima-mi te simte orişiunde.

De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Şi cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Şi strângi în taină mâna care-a dat;

Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere!
Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere;

De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniştii de veci;
Mereu sporeşte-a inimii comoară
Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci…

Al nostru eşti! Ce ochi văzu vreodată
Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători?

Putut-a oare sufletu-ţi să fugă
La cei senini şi fericiţi din cer,
Când jos, prin murmure de chin şi rugă,
Atâtea braţe tremură şi-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului tău sfânt;
Atâta timp cât liniştea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi şi să ierţi;

Atât de mult vei auzi jelire
Şi rana ta va sângera mereu-
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu!

…Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce tu zâmbi-vei împăcat;

Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî supt ochiu-ţi înţelept:
Îţi va culege de pe frunte spinii
Şi-ţi va închide rănile din piept.

I

Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :

De lume răzleţită şi sfioasă,
În ramă de salcîm zăresc o casă.

Şi-n casă, într-un colţ întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.

El mâinile şi-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută şi nendurătoare.

Din toţi câţi trec, nu-i nimeni să-l aline!
Şi plânge-năbuşit copilul –
Ş-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruieşte dorul –
Din somnu-i sare muma,
Şi spre ungherul unde-i doarme-odorul
Păşeşte-n vîrful degetelor numa.

Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină ;
De-al vieţii sale chin
Un zâmbet i-animă.

Zbucneşte fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Şi plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.

Şi mii de mângâieri
Pe creştet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!

El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Şi-ntr-un suspin, pe cînd ea-i şterge plânsul,
Întinde braţele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnă în neştire –
Toţi îngerii din ceruri îi sînt fraţi!
Învăluiţi de-a candelei lucire,
Copil şi mamă dorm îmbrăţişaţi…

II

Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Şi iată! a secat izvoru-n cale…

La porţi străine am cerşit iubire,
Şi porţile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.

O, mamă ! o nădejde mă mai ţine :
Că n-ai să-ţi uiţi copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veşnicilor spini…;

Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…

Înalţă-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii ş-a frumuseţii,
Să mă deştept din somnul greu al vieţii,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău.

Adanca-i noaptea, orele profunde…
Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum
si-ntreb în soapta fiece volum:
-Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.

Plangand, intreb portretul ei acum:
-Tu esti? Si nici iubita nu-mi raspunde.
Imi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
intreb: -Tu esti? Si cupa piere-n fum.

Si-ntreb si spada mea: -Tu esti? Si tace.
Si, cum mă prabusesc în jilt, infrant,
din zid o umbra alba se desface…

Mă-ntorc spre ea cu sange în cuvant
si-n ochii lui Iisus e numai pace.
Intreb: -Tu esti? Si umbra spune: -Sant.

Ramas bun, de-acum, fratan de cruce.
Vei porni spre tara ta de lut.
Eu prin sabiile zarii mă voi duce,
Vanturi mari să-mi iasa la rascruce,
să-mi dea apa lor amara de baut.

Daca intr-o zi o să se vada
vultur de argint pe cer lucind,
scoate-ti straiul tau de nun din lada,
pune-ti zarile la coapsa ca o spada
si să vii la nunta-mi de zapada,
în dumineca mea alba de argint.

Pajuri negre insa de-or să sboare,
să-ntelegi ca ochii mi-au furat
să mi-i duca-n stele rotitoare,
si ca fruntea mea, rapita-n ghiare,
peste varfuri de paduri tot mai rasare,
ca un ciob de luna-nsangerat.