Furtuna! Tu-mi intanzi o mana mica,
Ti-e teama si te ghemui langa mine
Sfioasa ca un pui de randunica,
Si ploaia, rapaind grabita, vine.
Ti-e parul ud si fata toata uda,
Alergi cu mana calda-n mana mea.
Miroase campu-a grau si-a iarba cruda,
Si tremuri si esti alba ca o stea.

Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalţă-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ţi-or sluji de perdele
Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.

Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani;
La marginea oraşului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.

Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării
În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie
Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării
Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.

Rătăcesc prin pădure
Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă
Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti
Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci.

Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.

Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm şah
Ca doi farmacişti bătrâni
Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac…

Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele…

(Gârceni, 1915)

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.

(1927)

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

(1927)

Nenea Acul, ţaţa Aţa
Îşi pierdură dimineaţa
Pe un cot
De postav sau şeviot.
Nu prea ştiu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.

Acul zise?: – „Ce ai azi
De te-ncurci mereu şi cazi?
Cînd te rupi şi când te-nnozi
La un fir cu două cozi.”
Aţa zise : – “Tu mi-o spui,
Cînd mă duci aşa, haihui?
Ia mai bine ţine-ţi gura
Şi fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ţi-e drag,
Coşi de-o zi la un nădrag
Şi nu te-am văzut în stare
Să pui nişte buzunare.
Te-ai întors de-atîtea ori
De la bumbi la cheotori,
Şi cu toate că ţi-am spus
Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,
Ca un încăpăţînat
Tu nici nu m-ai ascultat.
Şi clientul şi patronul
Au văzut că pantalonul
Încercat a treia oară
Tot îl roade
Şi nu-i vine cumsecade.
Ia nu te mai îngîmfa,
Lua-te-ar naiba să te ia,
Cine treaba nu şi-o ştie
Ia o altă meserie.”

Zise Acul : – “Stai niţel.
Cîrpa-nfruntă pe oţel?
Te-am simţit de-o vreme, Aţă,
Că ajungi cam îndrăzneaţă.
Altă treabă nu mai ai,
De te ţii de mine scai?
Nu mai pot să fac un pas,
Că-mi dai una peste nas.
Numai să nu-ţi pară rău.
Fii, mă rog, de capul tău.
Nu-i destulă o ruşine,
Ca un maţ c-atârni de mine?
Mult o să te mai rabd şi car?
Parcă ţi-aş fi fost măgar.
Nu vezi c-ai îmbătrânit?
Cicăleala te-a băbit
Şi, din neagră, ai albit.
Tu eşti ce fuseseşi : Aţa?
Îţi dă, uite, şi mustaţa.
Cînd m-am însurat cu tine
Nu te săturai de bine.
Ai uitat, de cînd te-am luat
De pe ghem, că ţi-s bărbat?”

– “Uite cine mă învaţă!
Îi răspunse ţaţa Aţă.
Un sfrijit, un găunos,
Încrezut bărbat frumos.
Uită şi el că, la zor,
L-am primit, de milă, chior.
De m-aş lua după sudalme,
I-aş cîrpi şi două palme.”

La această sindrofie
A sărit dintr-o cutie
Acul bont cu gămălie,
Care nu se prea pricepe
Cît şi celălalt să-nţepe.
Unde-l pui acolo şade,
Că e tare cumsecade.
Si s-a mai vîrît să fie
Si o copcă mărturie.
Si un nasture, tiptil,
De cămaşe de copil.
Mai pîndea şi-un crocodil
Cu gingiile căscate
Pînă pe la jumătate,
Gros în fălci şi ascuţit :
Foarfecele de croit.

Dar cînd fuse – de o dată
Cearta mai întărîtată,
A intrat, cum s-a făcut,
O maşină de cusut.

De suflet îti atîrnă cerceii ca de boltă,
Ţii în verigi şi luna şi soarele şi norii.
Tresari din tot azurul cînd l-au atins cocorii,
Şi stelele din spice adie ca o holdă.

Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere.
Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi craieşti,
În miturile groase dorm umbre şi mistere,
Ca-n fundurile lumii ascunse prin poveşti.

Ţi-e sufletul ca brazda, ca grîul, şi renaşte,
Plugarul şi sudoarea de sînge, boul, plugul,
Nădejdea arăturii bogate către Paşte,
Şi ploaia-nviorată şi nouă şi belşugul.

Ţi-e sufletul ca floarea duminicii sonore,
Mireasma de lumină şi leacul fericit.
Otrăvuril-ascunse în ierburi ţi-l ucid.

Dar sufletul ţi-e încă şi mai presus de toate,
Cîte n-ajunge gîndul şi cerul nu le ştie.
Şi sufletul boleşte-n tristeţea că nu poate
Ce nu poate să fie şi nu va fi să fie.

Ce nu ar da Sofocle sau Virgil
Pe lampa cu petrol şi cu fitil
Şi pe cutia noastră cu chibrituri!
Şi purpură, şi lauri şi nimb-oval şi mituri.

Opaiţul e rînced, de fum opac, de seu.
Ei poate ar rîvni chiar la condeiul meu
Cu teacă şi cerneală, şi la caiet, în stare
A fi păstrat nescris între sertare,

Ca marmura cu pagini şi despicată foi.
Latini şi greci n-au fost sporiţi ca noi.
I-am întrecut şi cu lumina rece.
Feştila lor cu fumul gros ne-ntrece.

Hai pensule, condeie, şi dălţi la noua şcoală,
Să încăpeţi de-a valma în iscusinţa goală.

Cǎţeluş cu pǎru’ creţ,
Furǎ raţa din coteţ
El se jurǎ cǎ nu furǎ,
Latrǎ de a mǎ-si z-gurǎ,
Şi boceşte şi se vaitǎ
Cǎ-i persecutat de haitǎ,
(Camarazi pânǎ mai ieri
Ce l-au dat azi la hingheri)
Cǎ mi se fǎcu şi milǎ,
De scrisei aceastǎ filǎ:
Tot ce a agonisit,
Cicǎtelea a muncit
Ani în şir, neîncetat
Numa’ cǎ n-a şi turbat,
Zece zile-n sǎptǎmânǎ,
(Cât furau alţii-ntr-o lunǎ !)
Cǎci fiind câine de rasǎ,
Lucra bine pe sub masǎ
Si aşa cum spune el,
Decând era un cǎţel.
Socotind acum, bǎbeşte,
Frate nu cred ca greşeşte,
Cǎci un an…d-ǎia câineşti
Sunt cât şapte omeneşti,
D-aia nici nu mai gândesc
Nu cumva sǎ obosesc;
Insǎ toatǎ socoteala
Nu i-a acoperit oala:
Poseda nene coteţe
Încǎ în vreo cinci judeţe
Şi pǎduri, pentru nevoi,
(Asta o-nţelegem noi !)
Da’ avea oase, ciolane,
Sub bǎncuţǎ, milioane ,
Le ţinea şi el la dos
Ca sǎ nu prindǎ miros.
………………………
Da-ntr-o zi, cum s-antâmplat,
Dulǎii s-au gâdilat
Şi-au fǎcut o zarvǎ mare,
Dintr-o simplǎ întrebare:
Au scǎzut şi-au adunat,
(Matematic au lucrat)
Fi’n’cǎ îi ardea pe maţe,
Cǎ ieşeau prea multe raţe
Ce se pare c-a furat
Cţeluşul ondulat.
………………….
Cǎţeluş cu pǎru’ creţ,
(Nu era el nǎtǎfleţ !)
Cǎ le-a pus mintea pe moaţe
Cum au întrebat de raţe
Şi de oasele din stoc,
Matematic, dintr-un foc
Socotind dup-a lui minte,
Din ce şi-a adus aminte:
Cicǎ şi-a golit cǎmara
Mǎtuşica lui, Tamara,
Iarǎ el foarte milos
I-a luat ultimul os,
Cǎ sǎraca mǎtuşicǎ,
Pensionarǎ-a fost de micǎ,
Trǎind dupǎ cât se pare
Pe o labǎ foarte mare.
………………………..
De vorbim de matematici,
Câinii zic dup-a lor practici,
Cum au socotit-o ei,
Lumea e-mpǎrţitǎ-n trei :
Unii care au un dar
Şi-alţii care n-au habar !

Copiii lăi, m-au supălat
La glădinţă cu o veste,
Că Moş Clăciun, e o poveste,
Nu e, şi nu a ezigstat,

Că nu ale nici sănioală,
Nici balbă albă, nasu’ loşu,
Chial au şi lâs, că noaptea Moşu’
Pe coşu casei nu coboală ;

Am fost atât de indispus
Şi-am plâns cu laclimi suspinând,
Pe Moş Clăciun îl ştiu decând
Pe mine balza m-a adus,

Da’ ca să mă conving, am stat
Cu ochii mici sub plăpumioală,
Făcându-mă că dolm de-aseală
Să-l văd şi io măcal odat’ ;

Întl-un tâlziu, palcă plin vis,
L-am auzit în dolmitol
Pe la pălinţi, venind în zbol
Că ei aveau geamul deschis,

Tiptil apoi, s-a dus glăbit,
Tlecând plin hol cu sacu-i plin,
(Că i-am vazut umbla puţin)
La pomu’ male-mpodobit,

Sub cale-a pus Moşu’, galant
Şi giucălii şi ciocolată….
Vă povestesc io altădată
Că alţeva-i mai impoltant,

Că după ţe a fost el gata
Şi cum pe toate el le ştie,
A tlas din sticla de lachie
Pitită în balcon de tata,

S-a dus şi în bucătălie,
A tot cătat plin fligidel,
(Că nu i-e flică lui de gel)
Mâncând cu poftă din piftie

Şi tot tiptil a şi plecat,
Mai vesel palcă şi vioi,
Da’ milosea a ustuloi
Pe flunte când m-a sălutat,

Aşa că io, aş vlea să ştie
Copiii lăi, că Moş Clăciun
Ezigstă şi e tale bun……
Şi fălă să fac băşcălie,
Îi plaţe ţuica şi piftie….
Cledeţi-mă când io v-o spun !

P.S.
Am povestit ţe s-a-ntâmplat
Şi lu taticu’ şi mamica,
Şi flate, toată ziulica
Atât de mult s-au minunat !
Gata !