Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)
Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:
– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –
Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola ^!

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şco

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,larii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola!

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Unul a venit odată ş-îndrăznind ca un vecin

A cerut să-i dea măgarul pentru un ceas Nastratin;

Dar nu-l am acasă astăzi: altu-i l-am împrumutat.

Măgarul din grajd dodată a răcnit într-acel ceas.

– Spui că nu-i – zise vecinul – şi na, iaca al său glas !

Iar Nastratin îi răspunse: – Ce, tu nu crezi ce-ţi spun eu ?

Mai mult crezi tu pe măgarul decât chiar cuvântul meu ?

Nastratin Hogea-ntr-o iarnă lemne de foc neavând

Îşi arse dimprejur gardul, numai porţile lăsând;

Şi văzând el că vecinii ş-alţii p-aicea trecea,

Intrând sau ieşind din curtea-i, şi venea şi se ducea,

Supărându-se de-aceasta ieşind striga către toţi

Că fiecare să intre şi să iasă tot pe porţi.

Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: – Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: – Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
– Iacă cum, – altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: – Frăţioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: – Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa ei pe mortul lasă
Şi mergând la ea acasă,
O-ntreb: – Stano, ia ne spune,
Că vrem să ştim a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu ştii mai bine?
Ea, gândind puţin în sine,
Le răspunse: – Nu ştiu bine
Dar la Paşti îmi par’ şi mie
Că ş-a cumpărat tichie.

Te măresc fiinţă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-ţi sântă a făcut,
De la om şi feară, până l-acea floare,
Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,
Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor,
Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte,
De când văd lumina, şi până când mor!

Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri
De leu şi de tigru, care varsă sânge,
De foc şi de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge
Cursele duşmane, verunde vor fi.

Ea departă ceaţa de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credinţa deşartă
Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la fraţi din fire, însuşi fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui şi lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morţii glorioase
A plântat în lume spirit creştinesc.

În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi
Să revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii şi fraţi
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.

Te măresc fiinţă fără de finit
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă,
Carea greu mă mustră de-am păcătuit,
Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,
De-am făcut dreptate celui asuprit!

Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.

Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.

Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.

E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?

Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…

(1966)

Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.

Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.

Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.

Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.

Vreau tonuri clare,
Vreau să spun “fără-ndoială”,
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz.

Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.

(1966)

Veni din întuneric spre mine el, poetul,
Poetul de spaimă ratat.
Era foarte frumos. Ca la razele röntgen
I se vedea în trup poezia.
Poezia nescrisă de frică.
“Sunt nebun” – a rostit. De altfel ştiam
Lucrul acesta din prefeţele cărţilor,
Dar el îşi purta nebunia ca pe-o parolă
De intrare în noi, ca şi cum ar fi spus:
“Mă răscumpăr astfel
De lipsa-adevărului din poemele mele.
E preţul imens. Vin spre tine. Primeşte-mă!”
Dar eu am răspuns: Pleacă de-aici!

“Scriam la lumina de autodafeuri – îmi spuse –
Simţindu-mi pe trup
Cămaşa păroasă care se-aprinde uşor.
Odaia mea avea ochi de călugări ferestre
Şi-n loc de uşi, lipite una de alta, urechile lor
Şi şoarecii ieşind din borte erau călugări,
Şi noaptea păsări uriaşe-n sutane-mi cântau.
Tu trebuie să înţelegi…” Şi cu degetu-ntins
Îmi arată în trupul meu poezia,
Poezia nescrisă…
Dar eu am ţipat: Pleacă de-aici!

(1966)

Voi ştiţi ceva şi mie nu-mi spuneţi,
Voi ştiţi desigur ceva,
Altfel cum aţi trăi,
Cum aţi fi trăit atâtea decenii,
Părinţii mei,
Şi voi, bătrâni ai lumii?
Scuzaţi-mă că vă opresc pe stradă,
Domnule octogenar,
Nu mi-aţi putea destăinui
Şi mie taina grozavă?
Îngenunchez în tulbure lavă
La picioarele voastre, bătrâni:
Spuneţi-mi taina…
Stele reci cu labe fără soţ vă mângâie
Şi voi nu muriţi.