Pentru că era singur şi trist,
Dovleacul s-a hotărât să se facă telegrafist.
Pe deasupra, însă, e adevărat,
Era şi foarte dotat;
Pentru el nu era nici o minune
Să instaleze un întreg sistem de transmisiune.
În loc să îndruge cuvinte fără şir,
Îl vedeai numai că-ntinde un fir,
Iar la capătul lui, fără să se ascunză,
Bătea, în loc de depeşă, o frunză.
Apoi, de importanţa celor transmise pătruns,
Aştepta o zi sau două răspuns.
Dar, cum nu-i răspundea nimeni niciodată,
După un timp transmitea o frunză şi mai îndepărtată.
Iar, din când în când, la întâmplare,
Transmitea şi câte o floare.
Mă gândesc că cineva i-o fi răspuns totuşi,
Pentru că, de la un timp, florile, mari ca nişte lotuşi,
Au început să se transforme, pe nu ştiu ce temei,
În nişte fragezi şi copilăroşi dovlecei
Care nu erau mai mari decât un deget arătător,
Când şi învăţaseră meseria tatălui lor.
Încât la capătul grădinii mele dinspre vie,
Funcţionează acum o întreagă secţie de telegrafie.
Peste noapte a
Înflorit mălinul
Peste noapte s-a
Luminat seninul.
Puişori de puf
A clocit găina
Berzei cuib de stuf
A-ntocmit vecina.
Zmeii pe uluci
Zbârnâind se-nalţă.
Raţele-n papuci
Galbeni se încalţă.
Rândunele mici
Ciripesc prin ţară
Pluguri ca furnici
Au ieşit pe-afară.
Flori de ghiocel
Vând ţigănci cu coşu
Dă-mi de Paşti un miel
Alb şi un ou roşu.
Câţ-pisoiaş îmi reproşează
că el nu e supărăcios
şi-mi arată cu emfază
cum că eu sunt pârâcios
iarăşi ai zvonit în ţară
că mă port precum o zgâtie,
ori mai umblu prin cămară
şi mai fac câte-o năzbâtie !
asta, vine de la sine !
Câţ-pisoi, mic drăgălaş,
când nu faci ce se cuvine
dau de veste în oraş
poate-aşa, sau de ruşine
te vei potoli. la fel
cum păţit-a ştie bine,
prietenul tău căţel !
şi el s-a văitat la lume
c-ar fi fost nedreptăţit
că stăpânu-i dă anume
un ou fiert sau ou clocit
drept pedeapsă meritată
c-a umblat pe la coteţ,
sau să fure îl învaţă
pe Câţ-mâţul nătăfleţ.
şi-au tăcut pisoi şi câine
lung privind la tastatură
ce precis o aflu mâine
zgâriată de-a lor gură
astfel cred ei, boicitează
gestul meu de-a vă descrie
ceea ce îi ruşinează
de rămâne pe hârtie.
hai cu mine, hai cu mine,
zise către-un mărăcine
un arici
cu ghimpii mici
hai cu mine-n lumea largă,
că tot tremuri
ca o vargă
neavând, la o adică,
de ce să îţi fie
frică
eu, viteaz,
cu tine, mare
şi cu spinii-ţi din dotare,
jur că nimeni n-o s-atace
aşa ghem frumos
de ace…
O poveste minunată
Auzit-am, despre-un ţar…
O voi spune de îndată,
Fiindcă nu aveţi habar
Ce putu să născocească
Mintea unui biet ţăran,
Mort de foame şi tristeţe
Toate zilele din an.
N-avea omul vreo speranţă
Să se pună pe picioare;
Trăia doar ca să nu piară.
Până când…o veste mare
Îl făcu să îşi îndrepte
Zdrenţele pe trup şi iar
Să privească-ncrezător:
Drumul lui…ducea la ţar.
Ţarul ăsta ce voia?
O poveste iscusită.
O poveste, dragi copii,
Una nemaiauzită.
Pentru-aşa istorisire,
O dădea şi pe-a sa fiică
De nevastă, însă cine
Ar mai fi putut s-o zică?
Ţarul ştia la poveşti
Că n-aveai cum să-l uimeşti.
Dar ţăranul, când nu-i fleţ,
Este chiar un om isteţ.
– Uite, ţarule, mă prind
Să îţi spun povestea mea…
– Nu mai spune, şi ce-ai vrea,
Să-ţi dau fata de nevastă
Pentru-altă poveste proastă?
– Dacă-mi dai ceva plăcinte,
S-ar putea să fii mirat.
– Ia plăcinte şi începe.
Omul zise, calculat:
– Răposatul tatăl meu
A fost, ţarule, bogat,
Că, până la cer, palatul
Într-o zi şi-a înălţat.
Porumbeii oboseau
Zburând prin împărăţie,
Câteodată mai ciupeau
Stele de pe cer.
Dar mie
Îmi e foame, dă-mi plăcinte
Şi ţi-oi spune înainte…
Ţarul nu avu de-ales,
Asculta cu interes,
Cum încă nu se-ntâmplase…
Fiindcă se săturase,
Omul spuse mai departe…
– Avea tatăl meu un taur
De vreo şapte ani şi maaaare,
Că ţinea pe două coarne
Doi păstori la depărtare.
Când unul suna din corn,
Celălalt nici c-auzea…
Dar mă tem că-s obosit
Şi, mă ierţi, aş mai mânca…
– Ce e de făcut, boieri?
Omul ăsta e-o năpastă!
Mi-a adus poveste nouă,
Dar pe fata mea nevastă
S-o dau unui zdrenţăros
Nu îmi vine. Mai târziu,
Că povestea lui o ştiu,
O să-i spun, ne-am înţeles?
Boierii:
– N-aveţi de-ales!
Ţăranul îi auzi,
Dar continuă:
– Să ştii,
Ţarule, că şi o iapă
Tatăl meu avea.
Ca vântul,
Iapa asta în trei zile
A înconjurat pământul.
Să-ţi spun că pân’ la-nserat
De trei ori a şi fătat?
Ţarul, vădit tulburat:
– Omule, ai terminat?
– Nu, mai am, credeam că eşti
Bucuros s-auzi poveşti
Pe care nu le-ai ştiut….
– Hai, mai zi…
Tata, avut,
Pe-ai tăi sfetnici la palat
Îi chemă… Însă, boierii,
Pizmuindu-l, au furat,
Din cămările-i bogate,
Un sfert peste jumătate…
– Gata, omule, povestea
O cunosc. Şi-ai mei boieri…
– O cunosc? Nu sunt convins,
Semnătură să le ceri!
După ce luă semnătura
Cum că le era ştiut
Ce-auziră şi…făcură,
S-a întors ţăranu-acasă…
Bogat.
Ce întorsătură!
după o poveste populară rusă
A fost odat’…
Când să îţi spun
C-a fost îmi este tare greu,
Fiindcă nu trăiau pe-atunci
Nici mama mea, nici tatăl meu
Şi nici bunici n-aveam să-mi zică
De străbunici, ce-ar fi putut
Să ştie stră stră stră povestea…
Aşa c-o iau de la-nceput:
Cică pe-atunci, demult, cândva,
Într-un sătuc modest trăia
Un băiat harnic. În putere,
Muncea la oameni cu avere.
Făcea de toate…Să-ţi zic?, lasă,
Destul să ştii că, dup-un timp,
Cu două vaci s-a-ntors acasă.
Era un pic mai pricopsit,
Adică nu sărac lipit.
Avea, acum, de un’ să dea,
Străinului care trecea
Prin faţa casei, o ulcică
De lapte proaspăt şi-o pâinică.
Pe-acolo, nu se ştie cum,
O bătrânică-şi făcu drum,
C-un măr de aur în batic:
– Măicuţă, n-ai să-mi dai şi mie
De ale gurii, că-s bătrână
Şi, iaca, e o săptămână
De când n-am mai cerut nimic.
– Îţi dau, cu mare bucurie,
Cum fiul îi era plecat,
Răspunse maica lui. Fuguţa
Pe foc puse mămăliguţa
Şi-n cană lapte înspumat.
Bătrâna mulţumi, sărmana,
Şi, după ce sfârşi cu hrana,
Desfăşură pe pat broboada :
Un măr de aur din livada
Cea plină de minunăţii
A basmelor pentru copii,
Acolo,-n mijloc, strălucea…
– Ce-i asta, vai de soarta mea!
Rosti femeia speriată.
– Un măr de aur, făr-o pată!
Bătrâna glăsui smerit,
Ţi-l dau, că tu m-ai ospeţit.
Cu darul ăsta, fiul tău
Va-nzdrăveni pe-oricine cade
Bolnav la pat. Iar voi veţi fi
Bogaţi…
Când fiul reveni
Nu izbuti să-şi intre-n fire.
Un măr de aur? Şi-i al lui?
De zece ori dacă-i mai spui
Tot nu te crede. După-o vreme,
Au început oameni să-l cheme.
I-a vindecat de boli cumplite.
Cu mărul. Chipuri fericite,
Priveau spre casa lui cu drag.
De-aceea darul ce-l făcu
Bogat, fu pus în coş, pe prag.
Dar vestea se cam răspândi
Până la curte. Împăratul,
Invidios din cale-afară,
Trimise-un slujitor să afle
Ce fel de vrăji face băiatul
Cu “poama” lui şi…să i-o ia,
C-a vindecat destul cu ea.
Şi-apoi, nevoia cea mai mare
Chiar fata lui de “poamă” are.
Dar, cum, pe fata de-mpărat,
S-o vindece un măr…furat?
Bolnavă cum era, putere
N-ar fi avut nici zece mere,
De aur toate.
Ce să zic?
Că nu i s-a întâmplat nimic?
Minciuni un altul să vă toarne.
Eu ştiu că fetei două coarne,
De la cel măr au început
Să-i crească. Vai, cât de urât!
Un alt curtean de fruct se-atinse,
Doar, doar s-o-nzdrăveni şi el,
Când colo, ce mai lucrătură,
Crescutu-i-au coarne la fel.
Aşa se face că-mpăratul
Chemă, spăşit, la el, băiatul.
Să-l ierte şi, de are milă,
S-o vindece şi pe copilă.
Minune mare,-n mâna lui,
Avea altă putere mărul :
Puterea Binelui de-i spui,
Rosti-vei numai Adevărul.
după o poveste populară irlandeză
Auzii la o fetiţă
Isteaţă ca o vulpiţă,
O poveste cu-o turtiţă
Şi aşa-mi plăcu de tare
Că uitai de supărare.
I-auzi,
Cică-n fundul lăzii,
O băbuţă mai avea
Cam vreo doi pumni de făină
Şi din praful ăsta, moşul
Vru o turtă mare, plină.
Baba nu cârti, se puse
Pe treabă imediat:
Din făină şi smântână,
Frământă un aluat
Cam cât palma, rotunjor
Şi-l băgă la rumenit,
Preţ de-o oră, în cuptor.
Rumenă, îmbietoare,
Dar fierbinte încă, tare,
Baba puse turta noastră,
S-o răcească,
Pe fereastră.
“Vai de-aceea care n-are
Cap, în lipsă de picioare!”
Spuse turta-n sinea ei
Şi de-a dura se dădu,
Până ce, pe duşumea,
Fără julituri, căzu.
De-aici, drumul fu uşor
Peste prag, până-n pridvor
Şi, de-acolo, rostogol,
Dădu curţii-ntregi ocol,
Cântând chiar şi-un cântecel,
Mândră cum era de fel:
“Sunt turtiţa cea umflată,
De prin ladă adunată,
Din cămară măturată,
În cuptor sunt rumenită,
Pe fereastră sunt răcită.”
Vrând să pară şi mai şi
Când pe iepure-l zări,
Turtiţa le potrivi:
“Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
De tine-am să fug îndată,
Iepuraş fără o pată.”
Cu o gură cât o şură,
Lupul, mai mereu flămând,
Când s-o-nghită pe turtiţă?
Abia de-o zări trecând:
“Geaba lupul cască gura,
Fug de el, mă dau de-a dura”
Ursului, mare netot,
Îi cântă chiar pe sub bot.
“Nu mă tem cât de puţin,
Căci fug şi de Moş Martin.”
Însă cine pe turtiţă
O pândeşte? Vreo fetiţă?
Nuuu,
O vulpe roşcovană,
Ce rămase fără hrană
Şi deloc nu-i displăcea
Mica turtă ce cânta:
“Chiar de nimeni nu îmi pasă,
Fug eu şi de vulpe, lasă!”
– Ce frumos, cânţi, draga mea!
Ce zici, mai poţi repeta?
Fiindcă-aş vrea să aud tot,
Te invit cu drag pe bot!
Hop, turtiţa, mândră tare,
Cu un salt şi o cântare
O vrăji pe vulpe-atât,
C-aceasta, numaidecât,
I-adresă elogii noi:
– Of, turtiţo, mă înmoi
Chiar şi eu când te ascult,
De te rog pe limba mea
Să urci, îndrăznesc prea mult?
Dar, vai, deschizând guriţa,
Vulpea înghiţi turtiţa.
după o poveste populară
tii, ce iarnă vrie în bucătărie! moşul haralamb!
viscol jucărie.
noi pe lângă sobă tot tăiam la tobă. fă,
io cobzar cum sunt, negru şi cărunt, ie m-am cobzărit
tare, mult prea tare. vină să mă dregi colea pe spinare.
ea se tot uita, mâinile-i lua, grele de zăbrele
şi-i spunea: no viu. şi moşul pleca. iar, tu, monă, tu
rămâi fată-n casă. taie tot şoricul, taie măruntaie. dar eu:
ha! vin şi eu. ei, vii şi tu! stai acasă. nu fi uricioasă.
ce să caţi la ghiuj? ba vin! – măi, fată!
bine. hai, odată! de boceşti ca aia, te ia puia gaia.
moşneagul cobzar trăia-ntr-o căscioară
jos pe ulicioră. ne-am înfofolit, ne-am băsmăluit
şi drum ne-am croit, prin ceea ninsoare mai sus de picioare.
şi ce mână caldă, tămăduitoare,
învăţată
piroane să scoată
din şale, din piept, din privire,
doar c-o limpezire. iar pe braţul drept
taşca de ventuze, buze călăuze.
la el în odaie cobze şi cimpoaie, focul se înfoaie
vis în teracotă. baba lui e dusă fir de papiotă. copiii şi ei
tot prin lumea largă. moşu în cămeşă zace ca pe targă.
ah, abia aşteaptă. oh, de-ar iar scăpa. scoate ea mamaia
spirtu presimţit. vată şi ventuze, carte şi chibrit.
că de lumânare io să fiu în stare.
ah, ce-mi mai plăcea să mă joc cu focul! ce de pipi-n pat?
vrăji! lua-i-ar amocul!
cea mai grea îmi fură prima încercare:
feleşteu cu spirt şi îndemânare. tot pe dinăuntru
scapăr un chibrit, aprind lumânarea şi o vâr a vid.
şi pac! pe spinare. aerul e rar,
aerul subţie moşul pe chelie. iar
şi iar
şi iar
pac! noroc de moaşă. una lângă alta:
nouă pe cocoaşă.
descântăm la urmă c-aşa-i feleşagul. boboooci înfloriţi!
coaaamă de balaur! taie cu briceagul să se ducă cheagul.
ţârrr, dango, balango, roşu fir de aur
şi-un şirag de moine.
moaşă,
ce de doine!
Dacă-o să te uiţi mai bine,
O să vezi: doar pentru tine
Înfloreşte-un copăcel.
O fi ăsta? O fi altul?
Nu-i uşor să dai de el.
Unu’-ţi iese înainte
Când alergi spre şcoală,-n zori,
Altu-ţi bate la fereastră
Chiar când eşti cu capu-n nori…
Dintre ei,
Alege bine,
Unul singur, pentru tine,
Primăvara,
Înfloreşte.
Uită-te în jur şi află
Care ţi se potriveşte.
Copăcelul cel subţire
Şi înalt care atinge
Cerul, scuturându-l bine,
Ca să vadă el,
Mai ninge?
Copăcelul lăbărţat,
Care s-a intersectat
Cu el însuşi,
Ce noroc,
După colţul unui bloc?
Copăcelul cu burtică,
Care nu se mai ridică
Greoi tare,
În picioare?
Traversat de o furnică
Slabă moartă?
Ori cel care,
Mai încolo se apleacă
Peste-oglinda unei ape
Şi în scoarţă nu-şi încape,
De frumos ce s-a găsit?
Copăcelul scorojit,
Care s-a tot chinuit
Să scornească-o floricică,
Dar, în loc să fie mândru,
Altor pomi
Le poartă pică?
Copăcelul ce, c-un ram,
Gata, a ajuns la geam
Şi mai sus,
Luând doi aştri,
Să-i strecoare
Pe sub gene
Ochilor, căprui, albaştri?
Copăcelul-nfricoşat,
Bătând la părinţi în uşi,
Care nu s-a mai culcat
Fără păsări, licurici,
Gâze sau omizi
De pluş?
Copăcelul solitar,
Studiind biologia
Ce deloc nu se împacă,
La fiinţe,
Cu prostia?
Copăcelul care joacă
Un rol, într-o curte mică,
Sub aplauze în ropot,
Cucerind o floricică
Roz din cap până-n picioare?
Ori copacu-acela, oare,
Aşteptând, înfrigurat,
Un copil?
Ce bine-mi pare
Că-n sfârşit
L-ai observat!
trecui pe lângă o poartă
şi văzui doi iepuraşi
unul şade altul saltă
şi o frunză-ntr-un făraş
trecui pe lângă grădină
şi văzui doi copăcei
când se dezbrăcau de haine
norii se uitau la ei
văzui şi două steluţe
rătăcite printre nori
şi o frunză parcă verde
ghemuită într-un dor.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »