Cine şi ce ar putea să oprească vreodată
Această arhitectură-n mişcare
Mereu renăscând şi murind,
Această mănăstire ce vine spre mine
Se-apropie, se umflă, şi creşte, şi iată,
Cu bolţi şi cupole de spumă
Ca nişte scufe-coroane atârnând,
Se-aruncă în aer, se-mprăştie lent, se prăvale,
Se destramă-ntr-un nor de meduze, şi alge, şi crabi
Şi se scurge-n pământ?

Cine-ar putea să încremenească odată
Mişcarea aceasta prea vie pentru a nu mai muri
Şi pentru a nu mai renaşte prea muritoare,
Cine-ar putea să strige valurilor “Staţi!”
Şi apelor să nu mai fie mare,
Şi-acestei mănăstiri mereu surpată
În sine însăşi ca într-un ecou
Să îi clocească stâlpii-osificaţi
În aerul făcut în juru-i ou?

Lăsaţi-mă să-nvăţ să merg
Şi în alt fel decât în patru labe
Că n-o să cad şi nici n-o să m-aleg
Cu vreo fobie sau cu simţuri oarbe.

Voi vreţi ca să mă scoateţi din nevoi
Nemultumiţi de rezultate ce par slabe,
Dar numai cât mă uit la voi
Învăţ s-articulez silabe.

O ştiţi , nu trebuie să spun
Că am nevoie de căldură sufletească,
Dar nu mă faceţi să devin chiaun
De mult prea multa grijă părintească.

Lăsaţi-mă , nu vreau să mai amân
Să mă dezvolt în limite normale,
Că sprijinit mereu să nu rămân
Cu-n handicap sau alte dandanale.

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod: doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar care sta în pod, fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar era galben şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor şi nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele.
Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul cu şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i puie şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând dintr-o altă cutie doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat; ursul nostru din pod se uita cu blândeţe.
Ursul stătuse jos în casă doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător încât am fost nevoit să-l pun deoparte în singurătate şi el se trezi în cutia cu pălării, numai după ce încercase zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul după faţa unei scurteici moştenită de la o cocoană bunică, croitoreasa nu se gândise că fără să vrea, prin potrivirea mădularelor, îi dă nişte năravuri pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseră la timpul lor. Tatăl urşilor care umblă nevăzut şi îngrijeşte în munte de copiii lui săpându-le peşteri, răsturnând iarba cât un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un fierăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pâslă pentru copii şi le dă câte un crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure şi nu altceva decât bomboane, ciocolată, fructe şi rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.
– Cine a mâncat ciocolata?
– U`su, răspundea ridicând din umeri băiatul. Nu mai e.
– Dar cutia cu bomboane englezeşti?
– U`su, răspundeau fata şi băiatul.
Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind sub canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De ani de zile ursul a mâncat toată ciocolata, toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul. Lua câte puţin ca să nu se cunoască. Scotea câte un pumn de bomboane, câţiva biscuiţi şi le mânca pe toate cu încetul.
Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulciurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întânlit niciodată pe scară. Se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească.
Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită, cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ şi mingea. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, confeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată pentru că mingile nu au degete ca să le deslege sfoara şi să descuie dulapul.
Totuşi într-o zi, Tătuţu o să se puie la pânda chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa, cu lăbuţa, ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci nu ştiu care din trei va fugi mai repede speriat: mielul, ursul sau Tătuţul.

Colectia: Poezii pentru copii

Doi bureţi
Erau băieţi
Şi-şi vorbeau de la burete
La burete cu “băiete”.

Când stăteau la vreo agapă,
Mâncau sare şi beau apă,
Acolo pe fund de mare:
Aici apă, aici sare.

La sare se-nţelegeau
Dar la apă se-mbrânceau…

Iar acuma, pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat,
Sarea e-n bucătărie,
Apa-n aer, cine ştie.

Şiruri negre de cocoare,
Ploi călduţe şi uşoare,
Fir de ghiocel plăpând,
Cântec îngânat în gând,
Sătbătoare…

Zumzet viu prin zarzări. Oare
Cântă florile la soare?
Că pe crengi de floare pline
Nu ştii: flori sunt, ori albine?
Pentru cine?…

Pentru tine, primăvară,
Care-aduci belşug în ţară,
Care vii,
Peste câmpii,
Cu bănuţi de păpădii
Şi cu cântec de copii!

În livada mea de pruni
Concursul de zbor era fixat pe luni.

Dar, încă de duminică, întreaga livadă
Este emoţionată.

Toate prunele coapte tare
Se lăudau că ştiu să zboare,

Şi deodată nu sînt zece
Care au curajul să-ncerce,

Aşa încât concursul se amână
Cu o săptămână.

Sper să nu se-ntâmple ca acum un deceniu,
Când n-am putut să acord nici un premiu,

Pentru că nici una dintre prunele intrate-n concurs
Nu ştia să zboare în sus.

Porneau prin aer în mare grabă,
Dar se opreau în iarbă.

Recunosc – zburau foarte frumos,
Dar numai în jos.

Ceea ce, se spunea în regulament,
Nu era suficient.

Drept care prunii, supăraţi de moarte,
Au jurat să facă alte prune mai talentate.

Sunt sigură că voi găsi printere ei
Demni de premiul unu, doi şi trei.

Ba, dacă vor fi foarte bune,
O să decernez şi o menţiune.

Aşa că, stimate prune şi stimaţi pruni,
Vă urez success pentru luni.

Păpădie,
Străvezie,
Fruct uşor,
Tremurător,
Când suflăm, sar în văzduh
Umbreluţele de puf
Şi-ţi rămâne lujerul
Neted, gol, ca fluierul.

Frigul pleacă, ziua creşte,
Natura se dezmorţeşte,
Vântul cald adie-n ţară
Este iarăşi Primăvară.

Străluceşte soarele
Şi se coc cireşele,
Iarba pe islazuri creşte
Vara imediat soseşte.

Pomii sunt de fructe plini
Aşezate în ciorchini,
Strugurii se coc în vie,
Vine Toamna ruginie.

Zboară păsări zgribulite
Spre meleaguri însorite,
Pe la coşuri iese fum
Semn că Iarna e pe drum.

Tare sunt ocupată
Toată ziua-n livadă.

Nu-mi văd capul de trebi
Printre fructe şi ierbi.

Ieri la ora şase,
S-a copt o cireaşă;

În zorii de sâmbătă,
S-a născut o vânătă;

Azi noapte la trei,
A venit pe lume un ardei;

Într-altă noapte, acum vreo lună,
Au răsărit ridichile, bineînţeles de lună;

Pentru mâine, la ora şapte,
Caisele au anunţat că vor fi coapte;

Dar şi mai devreme, în zori,
Au rândunelele oră de zbor;

Puţin mai târziu, pe la ora opt,
Un piersic întreg va fi copt;

Apoi, pe la ora zece,
E programat un dovlece;

La ora unsprezece, nişte căpşuni,
La douăsprezece, pepenii cei mai buni,

La unu merele,
La două perele,
La patru-s cu struguri pline ciuberele,

La cinci, gutui,
La opt, prune albăstrui,
La nouă nucile n-am un’ să le mai pui,

Şi asta-i din greu numai prima parte:
Apoi trebuie să le mănânc pe toate.